Inteligența plantelor

– Cele mai noi cercetări din domeniul biologiei dovedesc o realitate uluitoare, multă vreme pusă la îndoială: plantele sunt inteligente, au simțuri, adesea mai dezvoltate ca noi, miros, simt, aud și văd. Plantele au sentimente, comunică între ele, se ocrotesc, se iubesc, știu exact în ce anotimp ne aflăm și pot determina chiar și perioada zilei: dimineața, prânzul, seara sau noaptea –

Se abțin deliberat de la sex

Planta pe care biologii fac cele mai multe ex­perimente e Păpădia, una din­tre cele mai inteli­gente flori. Când e ciugulită de omizi sau gân­daci, ea îi alun­gă cu sucul ei amar ca late­xul. Chiar dacă vân­tul poartă doar o singură sămân­ță de Pă­pădie într-o pârloagă puțin rodi­toare, ea tot se poate în­mulți. Planta se lipsește, pur și simplu, de reproducerea care implică ovule și sper­ma­tozoizi, nu are nevoie nici de albine și nici de vânt pen­tru polenizare, ci pur și simplu se clonează.

Cum iau plantele decizii atât de complicate? Să creas­că înal­te, ori să rămână scun­de? Să proli­fereze prin pole­nizare sau prin clonare? Să opteze pentru pri­măvară sau pentru toamnă? Că doar nu au creier! Lipsa de răs­puns la aceste în­trebări a de­ter­minat știința să considere gre­șit, multă vreme, plantele drept „crea­­turi inferioare”, fără suflet și relativ năroade: ele rămân în mod pasiv în peisaj, până când cineva le taie sau le mănâncă. Iar riscul de a fi devorată este mare pentru floră. Să nu uităm că 90 la sută dintre animale sunt erbivore.

Dar cu cât biologii pătrund mai adânc în lumea plantelor, cu atât mai radical se modifică această imagine. Există până la 500.000 de specii de plan­te, inclusiv aproximativ 500 de plante de cultură, pe care oamenii le folosesc în mod intensiv. Ele evoluează deja de 475 de milioane de ani. Iar în această perioadă, au dezvoltat unele abilități in­genioase.

Plantele pot număra

Acest lucru a fost descoperit de oamenii de știință de la Universitatea din Würzburg, Germa­nia. De pildă, frunzele-capcană ale plantei carni­vore Dionaea muscipula se închid doar dacă in­secta atinge de cel puțin două ori un păr senzor aflat în interiorul lor. Iar cinci atingeri inițiază digestia.   

Plantele învață și au memorie

Biologul australian Monica Ga­glia­no a aruncat ghivece cu mimoze, de la o înălțime de 15 centimetri, pe o supra­față moale. Planta cea sperioasă și-a îndoit fulgerător frunzele, așa cum face mereu când crede că se află în pericol. Dar după ce episodul s-a re­petat de câteva ori, mimoza a remarcat că mica pră­bușire este inofensivă. Așa că a renunțat la plierea frunzelor. Și după câteva zile se lăsa curajoasă să cadă pe pernă, fără a întreprinde nimic. „În mod clar, este vorba de un efect de învățare”, spune Gagliano. Și copacii din pădure învață. După o perioadă de secetă, ei își modifică modul în care gestionează apa. În loc să absoarbă primăvara întreaga umiditate a iernii, ei își păs­trează rezerve pentru vară.

Plantele pot fi rapide

De obicei, plantele nu se zoresc. Unul din­tre cei mai bă­trâni copaci din lume, un molid numit Old Tjikko, din Munții Fulu din Suedia, are 9.550 de ani. Cine ajunge atât de bătrân, nu se gră­bește. Fiind înrădăcinat în pământ, nu poate oricum să fugă în caz de pericol. Dar și plan­tele sunt uneori rapide. Dionaea muscipula își închide frun­zele-capcană în 100 de mili­secun­de. În vreme ce unele specii de bambus cresc cu 91 de centimetri pe zi.

Plantele pot vorbi între ele

Ele comunică prin intermediul unor sub­stanțe chimice, care le slujesc drept mesageri. Fiecare plantă dispune de apro­ximativ 50 de mesaje standard, pe care le poate transmite folo­sind compuși organici volatili. „Atenție, aici sunt!” sau „Mâine voi începe să înflo­resc. Dar voi?”. Un alt instrument de care dispun sunt mi­rosurile de alarmă menite să aver­tizeze plantele din vecinătate. Stejarii, de exemplu, pro­duc anticorpi, atunci când vântul bate din direcția unor copaci in­festați cu omizi. Oamenii de știință esti­mează că vegetația eliberează anual în atmo­sferă aproxi­mativ un miliard de tone de substanțe organice. Plantele își transmit și de la rădăcină la rădăcină informații biochimice, între care se nu­mără inclu­siv unele ceva mai grosolane, de tipul „Faceți loc, că acum vin eu!”.

Plantele au încărcătură electrică

Deși nu posedă celule nervoase, ele dispun de ceva asemănător unui sistem nervos. Plantele trans­mit impulsuri electrice, însă fac asta de 10.000 de ori mai lent decât oamenii. Potențialele lor de ac­țiune călătoresc prin vasele conduc­toare. De exem­plu, rădăcina unei plante de porumb le poate trans­mite frunzelor, prin intermediul unui im­puls electric, informația „apă proas­pătă”.

Plantele au prieteni și iubiți

„Copacii puternici îi ajută pe cei slabi cu apă și cu fructoză”, spune cel mai cunoscut botanist din Ger­mania, Peter Wohlleben, un autor de best­selleruri, în vârstă de 58 de ani (Cartea lui „The Secret Life of Trees” – „Viața secretă a copa­ci­lor” –    a fost tradusă și în română). „Ei știu că împre­ună sunt mai pu­ter­nici. De pildă pădurile virgine pot să formeze împreună, prin eva­po­rare, nori și să provoace ploaia”. Se pare că în rândul arborilor există chiar și cupluri de îndrăgostiți, care cresc unul spre celălalt și se îmbră­țișează cu crengile. „Dacă îl tai pe unul dintre cei doi, celălalt moare adesea odată cu el. Acesta este un fenomen cu care este familiarizat fiecare pă­durar”, susține Wohlle­ben.

Plantele duc războaie

Când propriile substanțe menite să le apere nu sunt suficiente pentru a alunga un dușman, ele chea­mă întăriri. De exemplu, când luptă împotriva omi­zilor, planta de porumb produce mai întâi al­cool, care atrage viespi parazite, care își depun ouăle în omizi, provocându-le astfel moartea. Plan­ta de tutun se apără într-un mod similar. Dacă o atacă omizile moliei de tutun, ea va chema în ajutor viespile braconi­de. Lar­vele lor extermi­nă omi­zile. Napoleon și-a în­su­șit și el principiul: „Duș­manul dușmanului meu este prietenul meu”.

Dar cum reușesc plantele să facă toate aceste lucruri, deși sunt lipsite de creier? „Ar­borele nu are un creier asemănător unui com­pu­ter central, ci ceva si­milar sistemului „cloud computing”, care este distribuit pe milioane de vâr­furi de rădăcină”, spune Wohlleben.

Plantele au de aproximativ două ori mai multe gene decât oamenii, numărul lor ridicându-se, în general, la peste 40.000, comparativ cu cele 23.000 de informații genetice umane.

Inteligența de roi a pădurii

Unii cercetători cred că ar trebui să învățăm de la plante. Biologul italian Stefano Mancuso pro­pune ca inteligența de roi a pădurii să fie transfe­rată în rețele de inteligență artificială. Inginerii din Italia vor să construiască roboți, care să se com­porte ca niște plante. „Plantele dispun de cea mai mare adaptabilitate dintre toate organismele vii”, se arată într-un studiu al Centrului de Micro-Bio-Robotică din Pontedera, Italia. În viitor, im­pri­mantele 3D ar putea produce roboți asemănători plantelor, care cresc sau se micșorează în funcție de necesități, și se vor adapta într-o manieră fle­xibilă la noi condiții de mediu.

Plantele răspund la afecțiune

Potrivit unui studiu al Universității Tehnice din München, un „Bună dimineața, dragi roșii” spus zilnic, face ca fiecare plantă în parte să producă cu 500 de grame mai multe fructe. E posibil ca acest fenomen să fie generat de frecvența pozitivă a undelor sonore emise în timpul vorbirii. Se știe că una din patru femei vorbește în mod regulat cu plantele ei de apartament. În cazul bărbaților, doar unul din douăzeci face acest lucru, dar între puținii aleși se numără și unul celebru: Prin­țul Charles. El a recunoscut în mod deschis că vorbește cu plan­tele. Moș­te­nitorul tronului britanic nu vor­bește însă doar cu verdeața din grădina lui. El scutură și câte o frunză sau ra­mu­ră drept sa­lut. Suc­cesul pe care îl are în re­coltele pe care le obține demon­strează că pro­cedează corect. Planta lui preferată, Delphinium, crește până la 2,50 metri înălțime în grădinile regale. Fără cu­vinte frumoase, ea nu reușește să depășească doi metri.

Povești de iubire și ură

– Divorț și idile, în grădina de zarzavat –

Nepotrivire de caracter

Oricât ar părea de ciudat, și în lumea plan­telor există nepotrivire de caracter. Fără să fie judecată în tribunale, ea naște dra­me și printre zar­zavaturi și flori. Suferința lor e chiar mai mare decât a noastră. Dacă nu se potrivește cu parte­nerul său, un om poate să se despartă de el și să plece, dar săr­mana plan­tă este legată – prin rădă­cini – de locul în care creș­te. Aflată în vecinătatea unei plante anti­pa­tice, care prin volum și înăl­țime îi „fură” lumina soare­lui, ea poate în­cer­ca cel mult să crească mai înaltă, ceea ce nu-i reușește întotdea­una. Iar dacă miro­sul și iradierea plan­tei vecine o sufocă, se ră­su­cește pu­țin, se îmbolnăvește și moare.

Avem și noi, uneori, câte-o plantă – în casă sau în grădină – căreia pur și simplu nu-i merge bine. Îi dăm apă, lumi­nă, tempe­ratura potrivi­tă, îngrășăminte, ba-i adresăm uneori și cu­vinte de alint, dar ea este neferi­cită, se ofileș­te și se usucă. Ce nu i-a priit? De ce nu s-a lăsat ajutată? Poa­te n-o să aflăm nicio­dată, dar ade­­vă­rații iu­bi­tori ai na­turii știu că plantele au viață sentimen­tală, au, ca și noi, simpatii și antipatii.

Există flori care nu pot sta niciodată împreună în ace­eași vază – de exemplu, lalelele cu narcisele. Arată superb la un loc, dar narcisele se ofilesc foarte repede, pentru că nu supor­tă tru­fia lalelelor. Nici liliacul nu se po­tri­vește cu lalelele – se usucă imediat în preajma lor, iar tran­dafirii detestă pur și sim­plu ga­roafele și rezeda. Lă­cră­mioa­rele sunt încântătoare și umplu casa cu par­fu­mul lor, dar alte flori nu re­zistă lângă ele. Când vreți să faceți un buchet fru­mos colorat, nu prindeți în el maci sau omag galben, pentru că ele omoa­ră celelalte flori, iar ma­cul moare el însuși.

Marile simpatii

Cultivatorii au învățat din ex­pe­riență care sunt plan­tele com­­pa­tibile și care se resping. Tran­da­firii, de pil­dă, sunt flori prin­ciare care au nevoie de spațiu și nu suportă în apro­pierea lor plan­te de calitate in­ferioară. Cu toate acestea, par­fumul lor de­vine mai pă­trunzător când sunt plan­tați ală­turi de ceapă, us­turoi sau pă­trunjel. Vița-de-vie „strâm­bă din nas” când e vorba de varză sau de dafin, în schimb, agreează pre­zența ulmului și a macului. Măs­linul și stejarul au o per­sona­litate mult prea puternică și sunt prea diferiți pen­tru a se putea sim­patiza. Plantați unul lângă altul, își răsucesc și își în­doaie crengile în direcția opu­să. Fa­vo­riții măslinului sunt mir­tul și smochinul.

Mesteacănul și pinul se cau­tă parcă pe pajiște, ei for­mând împreună cu iarba-neagră și cu ciupercile o ade­vărată comu­nitate, în care tuturor le merge bine. Dacă oamenii taie pinii, pajiștea nu se mai poate apăra și este năpădită de buruieni, iar ciupercile dispar fără urmă. Sub fagii roșii nu vrea să crească nicio plantă. În schimb, se spu­ne despre ei că „sug” tot răul din preajmă, chiar și pe cel ome­nesc, astfel că sub frunzișul lor oamenii se simt ocrotiți. Nucul și stejarul se detestă, la fel po­rum­barul și pă­­ducelul. În cazul lor, este vorba de o legă­tură de ru­denie în cadrul căreia una dintre plante o consideră pe cea­­laltă „dubioasă”. Și natura cu­noaște lupte aprige pentru moș­te­ni­rea blazo­nului nobiliar.

Există, de asemenea, și plan­te seci sau apoase, care se res­ping. Tufele lem­­noa­se, precum levănțica, usucă, pa­re-se, cas­traveții, în timp ce plan­tele „reci” se simt bine în preajma celor „iuți sau fierbinți”, cum sunt hrea­nul sau ridi­chea.

Dar câte nu se în­tâmplă în această lume a plan­telor, o ade­vărată co­muni­ta­te cu legi ne­scrise, pe care dacă nu le cu­noaștem, riscăm să in­trăm în conflict cu ar­mo­nia univer­sală! Nimic din ce e viu pe pământ nu e pus la întâmplare.