SELECȚIA „FORMULA AS”

* Cosmin Leucuţa, „Cerul ca oţelul”, Editura Humanitas (tel. 0723/68.41.94), colecţia Scriitori români contemporani, 266 p.

Lumea postapocaliptică şi lupta pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire a puţinilor oa­meni rămaşi nu e un subiect original, şi-au ima­ginat-o şi alţi romancieri. Cel mai cunoscut e Cormac McCarthy, al cărui roman, „Drumul”, dis­tins cu Premiul Pulitzer în 2007, a fost tradus la Hu­ma­nitas în anul 2009, anul în care a fost şi ecranizat de John Hillcoat, astfel încât publicul românesc a putut compara cartea – pe care v-am reco­man­dat-o la vremea ei – cu filmul. Ambele au avut suc­ces. Cosmin Leucuţa (n. 1986), un prozator cum puţini sunt în generaţia lui, a avut încredere în sine (deplin justificată, cred acum, după ce l-am citit) să preia această temă bătută şi să o facă a sa, într-un ro­man dur, te­rifiant şi foarte bine scris. Vă aver­tizez că nu e pen­tru cei care văd în lectură o dis­tracţie, nici pentru cei slabi de înger, dar în con­textul ameninţărilor nu­cleare de azi, dezastrul glo­­bal pe care se ţese tra­ma lui Cosmin Leucuţa şi „ce-a mai rămas din oa­meni” după el sunt un su­biect de meditaţie, căci ni­ciunul din noi nu ar fi ferit de consecinţe îngro­zitoare. Cataclismul, numit pe parcursul ro­ma­nului „incidentul”, n-a omorât doar majori­tatea populaţiei umane a planetei, ci şi multe specii de plante şi animale comestibile, care nu s-au mai regenerat. Supravieţuitorii rămaşi fără hrană, apă, mijloace de a se încălzi, fără elec­tricitate şi tot ce depindea de aceasta, lipsiţi de absolut tot ce li se părea normal în lumea de dinainte, devin nomazi, căutând printre ruinele vechii civilizaţii, adesea în zadar, un minimum necesar vieţii. Cos­min Leucuţa îşi alege ca protagonist o femeie în ideea reluată explicit pe parcurs că „Femeile sunt supravieţuitoare prin de­finiţie. Se adaptează oricărui fel de iad”. Că sunt mai rezistente şi în stare de orice pentru a înfrunta cruzimea anima­lică a semenilor. Aceas­tă eroină fără nume, sin­gură după ce şi-a pierdut fetiţa şi soţul, înarmată doar cu un cuţit şi curajul disperării, străbate lumea pustiită în căutare de orice i-ar putea potoli foamea, nu ezită să ucidă când ea însăşi e în primejdie de moarte, întâl­neş­te tot felul de oameni abrutizaţi, în grupuri sau solitari, reveniţi la sălbăticie şi canibalism. „Tot ce mai avem sunt frică, panică, lăcomie”-spune un personaj, iar femeia se luptă perma­nent cu foamea, cu setea şi frica de a fi vânată. Totuşi, în­tre fiinţele egoist-bestiale care au devenit su­pravieţuitorii există nu doar furie, ură, cru­zime, ci și licăriri de recu­noştinţă, milă, solidaritate, ataşament. În drumul ei spre Nord, indicat la despărţire de soţ, întâl­neşte o fetiţă orfană pe care o lasă să o însoţească şi, între scene atroce cu ce îşi pot face oamenii hămesiţi unii altora se strecoară şi secvenţe emoţionante între femeie şi acest substitut de fiică. La un hotel abandonat, cele două găsesc grămezi de bani şi opere de artă, pe care le folosesc pentru un foc la care să se încălzească – comorile lumii de di­nainte nu se pot mânca, deci nu mai au nicio va­loare. Deşi are scene horror destule, Cosmin Leu­cuţa le al­ter­nează cu amintiri luminoase de dinainte de „in­cident” ale femeii, creează cu abilitate sus­pansuri, descrie excepţional absenţa umană, de­crepi­tudinea clădirilor pustii, para­gina luată în stăpânire de buruieni, şobolani, rugină. La fel de bine făcute sunt şi scenele cu un dement îmbătat de propria putere asupra unor femei răpite şi schilodite. Criminalul care nu crede în Dum­nezeu îşi creează propriul Iad. „Oamenii sunt răi – spu­ne el. Asta e, ăştia suntem […]. Nu avem nevoie de motive, e nevoie doar să fim lă­saţi de capul nos­­tru şi fiara iese singură la iveală, mai devre­me sau mai târziu”. Femeia reuşeşte însă să-i vi­nă de hac aces­tui tartor. Cosmin Le­ucuţa ştie cum să te ţină lipit de textul lui, chiar şi când atin­ge insu­portabilul, fiindcă e vorba me­reu de fie­care din­tre noi, de natura umană în si­tuaţii-limită. Doar va­gul happy-end, cu un copil pe care femeia îl naşte departe de rămăşiţele dez­umanizate ale lu­mii mi s-a părut con­venţional. Restul e o dovadă de virtuozitate literară.