Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Călătorie într-o fotografie: RĂZVAN VOICULESCU – „Respir adânc, apăs butonul aparatului și, dintr-odată, se liniștește totul”

Becul reportofonului pâlpâie și prin fereas­tra casei bucureștene se strecoară foșne­tele unei ploi matinale de vară. Între noi, o fotografie alb negru își desfășoară pixelii pe ecra­nul de laptop: un elev de liceu în uniformă, visător, na­iv și curios, sedus de noua lui jucărie, un aparat de fotografiat. Îl cheamă Răzvan Voiculescu și încă nu știe că, peste câteva decenii, fotografiile lui, sur­prinse în sate îndepărtate și cătune rupte de ci­vilizație, vor trasa portretul subiectiv al României pro­funde. Călă­torie într-o fotogra­fie, cu un fotograf născut la Bucu­rești, emigrat în Suedia, care a stu­diat în Danemarca, a trăit la Paris, dar s-a întors în țara natală, pentru a-i dedica tot harul lui fotografic.

„Nu-mi place să fiu fotografiat”

– Câteva portrete de studio, o fotografie de la 17 ani și, în rest, greu să găsim pe un­deva o foto­grafie cu tine. De unde sărăcia as­ta de imagini, Răz­van? Nu-ți pla­ce să fii fotografiat?

– Cred că intru și eu în marea masă a oa­menilor ca­re se feresc de apa­rat, care se simt vânați de un obiect despre care nu știu ce va sur­prinde din ei. În fața ca­merei, cei mai mulți se simt dezveliți, cu apărările luate. Ca și ei, mă simt ușor bulver­sat. Cred că de asta aleg să stau la distanță. Dar faptul că nici mie nu-mi place să fiu fotografiat mă face și să am o empatie spe­cială. Cea mai mare parte a muncii mele de fotograf e pregătirea, sunt minu­tele în care îi ajut pe cei pe care îi fotografiez să se acomodeze cu acest obiect care ne separă.

– Aveai teama asta de cameră de mic?

– Nu, erau prea puține aparate pe vremea aia ca să ajung să-mi fie frică. Și mai era și scump să cum­peri un film și să-l developezi. Mai curând eram fas­cinat. De altfel, prima mea tentativă de a fotografia a venit destul de devreme. Aveam 12 ani și mi-am dorit să-mi surprind cățelul în aer, cu urechile în vânt, exact în clipa în care sare peste un obstacol. Am făcut câteva cadre la rând, cu aparatul părinților mei și cu ajutorul fratelui meu, care avea grijă să îndemne câinele să sară. Am reușit să obțin cadrul, iar apoi, până pe la 17 ani, nu m-a mai interesat ni­mic din ce ține de fotografie.

– Adică, exact până la vârsta pe care o ai în instantaneul pe care l-ai ales pentru interviu. Unde e făcut?

– Undeva, într-o clasă a Liceului German din București, unde eram elev. Era prima dată când mă bucuram cu adevărat să am un aparat foto în mână. Era al tatălui meu: o copie RDG-istă fidelă a unui model de aparat RFG-ist, cu filme alb negru Azo Mureș. Aveam în școală laborator foto, unde învățasem să fac tot procesul develo­pă­rii. La vârsta aia, nu-mi doream să devin fo­to­graf. Pur și simplu, dându-mi seama că at­mosfera din Liceul German era fabuloasă, ști­ind că mai e doar un an până la absolvire și văzând că ne risipim, că cei mai mulți colegi ai mei pleacă definitiv din țară, am simțit că vreau să prind momentele alea în imagini, pâ­nă nu e prea târ­ziu.

„Am fost crescut de mic în ideea plecării”

– Ce emoții îl mișcau pe băiatul din foto­grafie?

Pe băncile Liceului German (1977)

– Nerăbdarea de a pleca din țară. Visam cu toții să schiem în Alpi, să bem Coca Cola și să conducem un Volkswagen. Era un vis colectiv, o efervescență care ne cuprinsese pe toți. Sentimentul ăsta, că timpul trece, că zilele noastre împreună sunt numă­rate. Excitația pe care o aveam când apăsam de­clan­șatorul apara­tu­lui foto. Apoi, curio­zi­ta­tea de a ajun­ge cât mai repede în camera cu bec roșu, ca să de­ve­lopez.    Sau bucuria cu care mă întorceam la cei­lalți, cu bucățile de car­ton im­primate, să le arăt cum i-am surprins. Cel mai mult îmi lip­sește aș­teptarea aceea a rezul­ta­tului, fiindcă în­tâi tre­buia să termini cele 36 de cadre, și asta putea să-ți ia și o săp­tămână, așteptare care ascundea în ea și tre­pidația, con­vin­­gerea că ai prins ce­va bun, dar și teama că vei fi deza­măgit. Azi, nu mai știm să aștep­tăm și asta se simte în foarte multe laturi ale vie­ții noastre. Declinul foto­grafiei clasice aici a inter­venit, în clipa în care foto­grafia a încetat să mai coste. Când faci mii de poze, știind sigur că una sigur se nimerește bună, spa­țiul creativ se diminuează sever, iar spațiul în­tâm­plării crește. Sunt foarte nostalgic, dar când o să termin seria albumelor la care lucrez, o să scot de la praf aparatul meu Mamyia, pe format mediu, și o să fac, doar pentru mine, fotografie pe film.

– Parcursul tău profesional se întinde pe mai multe meridiane. Tu cum ai plecat de fapt din ța­ră?

– Familia mea a avut de suferit de pe urma co­munismului, mama și tata au făcut chiar și un pic de pușcărie politică, au fost săltați la demonstrația studenților pro-rege, din 1947. Nici genea­logia nu ne-a „ajutat”. Străbunicul meu, tatăl bunicii mele, a fost cunoscutul general Ioan Dragalina, un erou adevărat, rănit pe câmpul de luptă și decorat post-mortem chiar de Regele Ferdinand. Asta nu avea cum să dea bine în ochii comuniștilor! Tata și-ar fi dorit să părăsească România, a făcut vreo 15 cereri în 20 de ani, dar nu l-au lăsat niciodată să ple­ce. Și el și mama erau ingineri. Tata chiar proiectase niște sisteme pentru care obținuse brevet de ino­va­tor. Dar de fiecare dată când era invitat la târguri in­ter­naționale să-și prezinte inovația, plecau oamenii Securității în locul lui. Asta i-a întărâtat și mai tare și i-a făcut pe ai mei să mă crească de mic în ideea plecării. Știam că trebuie să plec, mi se inoculase dorința asta. Și am și reușit, în 1981, imediat după liceu, ajutat de niște prieteni de familie, care au depus o garanție ca să mă poată scoate din țară. M-am stabilit în Suedia și, la patru ani distanță, am reu­șit să-l aduc și pe tata la mine. Stu­diile mi le-am făcut în Arte Vizuale, în Dane­marca. Iar după o vre­me, m-am mutat la Paris, unde aveam o altă ramură a familiei, care fugise din anii ‘60. La Paris, am lo­cuit într-o cameră de bonă de 7 mp, cu toaleta pe cu­loar, dar au fost niște ani în care am învățat mul­te. Îmi bubuia mintea de creativitate, simțeam că pot, în sfârșit, face orice.

„Aici îmi simt pământul și rădăcinile”

– Ai locuit în Suedia, ai studiat în Danemarca și apoi ai străbătut Franța în lung și-n lat. Și totuși, după revoluție ai hotărât să te întorci.    Ce te-a adus înapoi?

Ioan Nistor – curelar din Transilvania

– Aș putea răspunde la întrebarea asta pe ocolite. Acum mulți ani, când lucram la un album de-al meu dedicat Sibiului, am întâlnit acolo un italian lutier, care avea un mic atelier în inima ora­șului vechi. M-a fascinat din prima, am intrat și i-am spus că aș vrea să-l fotografiez printre viorile pe care le avea în reparație. Și, evident, l-am între­bat de ce a lăsat splendida Italie pentru un oraș tran­silvan. Ce mi-a spus atunci e propriul meu răspuns, doar că el l-a formulat cu mult mai bine. „Singurul cri­teriu pe care îl am e să fie cât mai departe de civi­li­zație. Când un loc devine insu­portabil de modern, nu mai simt pulsul pământului, nu mai simt pulsul meu interior”. În cazul meu, click-ul s-a făcut când încă eram în străinătate, obținusem cetățenia și re­veneam tot mai des în România. Cunoșteam Franța cum mulți fran­cezi n-o cunosc, o străbătusem și o fo­to­­gra­fiasem în fel și chip. Și to­tuși, când ajungeam acasă, simțeam pentru locu­rile noastre o atracție imposibil de ex­plicat. Aici îmi simt pământul, îmi simt rădăcinile și mă doare în­gro­zitor să văd cum atâtea colțuri din țara asta, de care mă leagă întâm­plările trecutului, sunt pur și simplu călcate în pi­cioare de o civilizație prost în­țe­lea­să, fără niciun respect față de natură și față de tradiții.

– Ăsta e și motivul pentru care ai dedicat atâ­tea albume foto României?

– Am dedicat timp mai ales acelei Românii cu care vibrez interior, mi-am dorit să pun obiectivul pe oameni simpli, pe sate în paragină, pe meserii pe cale de dispariție, în colțuri uitate de lume, în care oamenii, deși o duc foarte greu și se luptă cu multe neajunsuri, au o rânduire a vieții și o înțelepciune absolut admirabile, din care am vrut să mă hrănesc și eu. Am plecat în căutarea rostului, un cuvânt pe care îl iubesc, în căutarea unei simplități frumoase care mă ajută să mă descopăr pe mine. Dar ceea ce fac de aproape 30 de ani e și un soi de datorie morală, o menire pe care o simt, de a lăsa ceva în ur­ma mea. Peste 50 de ani, toate albumele astea ar putea reprezenta o mică reflexie a istoriei noastre. Cu amendamentul că am fotogra­fiat mereu subiec­tiv.

„Sunt un mare nostalgic. Motocicleta a fost salvarea mea”

– Ești mereu pe drum, cel mai adesea cu un alt prieten vechi: motocicleta.

Maria Klamba – Transilvania

– Drumul a fost mereu o fugă de mine. Sunt un mare nostalgic și, când nu călătoresc, mă adâncesc prea mult în gânduri. Playlist-ul meu muzi­cal e plin de Leonard Cohen și de Bob Dylan, care numai de bucurie n-au cântat. Moto­ci­cleta a fost salvarea mea, m-a ajutat să des­copăr locuri fabuloase din țara asta, cărări puțin umblate, cât mai departe de civilizație. Dacă n-aș fi fost pe drum mereu, n-aș fi putut face nimic. Drumul îmi dă timp de reflecție. Sunt doar eu și motocicleta. Rit­mul drumului im­primă un ritm și gându­rilor, care se așază altfel. Iar ochiul și inima sunt libere să caute cadrul dorit.

– Cum mai privești azi România, după atâția ani în care ai fotografiat-o? Mai e țăranul român la fel?

– Nu, nu mai e la fel, e foarte dezorientat și foarte bulversat. Trăiește azi o perioadă de tranziție pe care aș asemăna-o cu ceea ce trăiau vesticii în anii ‘50, ‘60, atunci când au trecut de la coasă și furcă la industria­lizarea masivă. Tristețea cea mai mare nu e că ță­ranii români n-o duc bine, ci că nu știu să o ducă mai bine. După 50 de ani în care li s-au luat pământurile și și-au pierdut in­teresul de a munci, că totul era la stat, acum le-au recu­perat, dar nu știu ce să facă cu ele. Suntem printre ultimii în Europa de Est, când vine vorba de organizarea pe ferme. Și asta vine și din neîncrederea de a pune pă­mântul la comun cu alții și din setea și or­goliul de a avea, în sfârșit, pământul tău. La toate astea, aș adăuga lipsa severă de edu­cație, care își spu­ne și ea cuvântul. Mă doa­re să văd lucru­rile as­tea. În fond, totul se re­zumă la faptul că nu suntem un popor gos­po­dar. E suficient să pleci din Olanda spre România, trecând nu­mai prin zona rurală, ca să vezi diferența, să vezi pe rând cum arată curtea unui om din Olan­da, din Ger­ma­nia, din Belgia. N-o spun cu bucurie, dar di­fe­rența între olandezi și unguri e mai mică decât cea dintre unguri și români.

„Cu cât cunoști mai mult, cu atât știi mai puțin”

– Hai să ne întoarcem puțin la adoles­cen­ță și la pasiunea pe care abia o descope­reai. Ce căutai la vârsta aia în fotografie?

Cruce de lemn la mare (2013)

– La 17 ani, nu căutam nimic, nu era decât un elan pionieresc, bucuria de a avea o jucărie rară, care mă fascina, și de a împărtăși rezultatul cu ceilalți. Cred că nici acum nu caut nimic, dar în cu totul alt sens, după ce ani de zile am crezut că știu exact ce caut. E un alt fel de a spune că, cu cât cu­noști mai mult, cu atât știi mai puțin. Cu cât am reușit să ating mai multe subiecte, să intru mai în profunzimea lor, cu atât mă simt mai departe de fotografia care mă reprezintă, pe care simt că s-ar putea să nu o fac niciodată, care rămâne mereu ca un fum, imposibil de prins.

– Ca un soi de Graal?

– M-a frământat mereu gândul ăsta: cum te îm­paci cu ideea morții? Cum faci pace cu tine? Cu ce ai trăit? Pentru mine, a reuși să fac fotografia aia ar în­semna că sunt în sfârșit pregătit ca într-o zi să dis­par. Aș fi pregătit, și atunci orice altă fotografie ar fi de prisos. Așa cum văd eu lucrurile, fotografia e doar un drum, un proces interior. E o pregătire pen­tru poarta pe care toți trebuie să o trecem în­tr-o zi. Fără tremur, fără să ne târâm, cu dem­nitate și în totală sinceritate cu cine suntem.

– Îmblânzește fotografia teama în fața Necu­nos­cutului?

– Doar în măsura în care o folosești ca pe-o unealtă cu care poți surprinde sau presimți ceva din firele acelea misterioase care te leagă de divin. Regret să constat la mulți oameni pe care îi cunosc, foarte inteligenți altminteri, că refuză să accepte ideea acestei divinități și a cre­dinței în viața lor. Nu vorbești cu un ha­botnic care merge săptămânal la biserică. Dar ceea ce contează e să ai deschiderea, să lași lucrurile să se întâmple, să te miște, să-și pună o amprentă asupra ta. Cât timp trăiești fără deschidere, nu ți se poate întâmpla nimic bun.

– E ăsta și secretul pentru a fi un bun fotograf?

– Da, să vezi cadrele fără să ai aparatul în mână, să ai deschidere și să ai atenție. Curio­zitatea asta permanentă de a înțelege lucrurile te salvează în primul rând ca ființă umană. Aparatul e doar o uneal­tă cu care exersezi. Eu n-am căutat să foto­grafiez, am căutat să în­țeleg. Viața. Moartea. Și, mai ales, faptul că omul nu e născut să fie fericit. Există doar momente de fericire, poate de câteva ori în viață, când ne bubuie capul și inima de o anumită intensitate.

– Ai reușit să surprinzi vreunul în foto­gra­fie?

– Am o fotografie de la Mont Saint-Michel, de pe țărmul Atlanticului. S-a făcut aproape sin­gură, la trecerea dintre stări. În fracțiunea de secun­dă în care am reușit să mă debarasez de prea multa bucurie (care e ca un drog, nu te lasă să vezi), când am reușit să fiu gol, să dau la o parte tot ce e afec­­­tiv, am căpătat o luciditate anume și am făcut click. Sunt rare momentele as­tea, au fost câteva în toată viața mea. Dar când reușesc să le surprind, trăiesc o bucu­rie intensă, aproape ca un orgasm.

„Un portret bun înseamnă să știi să intri în sufletul omului fără să-i ceri nimic”

– Ce faci când îți iese o fotografie bună?

La reflux – pe țărmul Atlanticului (2013)

– Mai întâi, pentru o vreme, mă bucur numai eu. Am o formă de egoism. Mă bucur eu pentru ea și pentru ce am trăit. Apoi, dacă nu o postez pe rețele, o trimit câtorva oameni, puțini, care știu că o apre­ciază așa cum ar trebui.

– O vreme, ai fost considerat foto­graful scriitorilor. Mulți au călcat pragul studioului tău. Când fotografiezi oa­meni, ce urmărești?

– Un portret bun înseamnă să știi să intri în sufletul omului fără să-i ceri ni­mic. Trebuie să știi ce să faci indirect cu el, ca el să-ți arate o fărâmă din cine e el cu adevărat. Cum faci asta? Când e cel din fața ta cu adevărat autentic? Ani în șir am căutat să înțeleg. Și nu inteligența mi-a dat răspunsul, ci o întâmplare. Răs­pun­sul este trecerea dintre stări. Exact ca o cutie de viteze manuală, unde nu poți trece dintr-o viteză în alta decât prin punctul mort. Acolo, în punctul mort, la trecerea dintre stări, când se debarasează de una și nu apucă încă să îmbrace o alta, omul e sută la sută deschis. E vorba de clipite, în care ochii celui din fața ta te lasă să vezi puțin mai în adânc. Tocmai de aia consider că pre­gătirea unei ședințe foto e mai im­portantă decât fo­to­grafiatul însuși. Când am făcut primul album de por­trete, m-a inspirat foarte tare un fotograf ame­rican care fotografiase foarte multe celebrități și care povestea că, pentru el, marea dificul­tate a fost să le convingă să se lase pe mâna lui. Asta a în­semnat că cea mai mare parte a bugetului dedicat albumului a fost să plătească un PR foarte bun, ca să le invite la mese de talia lor, unde să dis­cute și să le convingă. Așa se face că cele 115 portrete din album l-au costat o mică avere. Era la începutul anilor ‘90, povestea lui m-a și amu­zat, m-a și inspirat. Așa s-a năs­cut al­bumul Inner Light, cu personaje ce­lebre din România. Doar că eu mai mult de o apă și de-un suc nu-mi amintesc să le fi dat. (râde)

– Spui că la 17 ani nu știai nici ce vrei, nici ce cauți. Și totuși, adolescența e o vârs­tă care-și conține deja multe răspunsuri.

– Nu știu ce știam, dar mereu m-am în­trebat ce am pierdut de-atunci în viața mea. Și cred că răspunsul e simplu: am pierdut fa­buloasa naivitate. Naivitatea lipsei de ex­pe­riență și bucuria că țin în mână o unealtă pe care nu o cunosc, cu care pot face ce-mi trece prin cap, îmi dădeau o libertate pe care acum nu o mai am. În fiecare an, mai pierd puțin din ea, odată cu consecvența mea de a face lucrurile bine. După atâția ani de fotografie, în care am fost extrem de sever cu mine, în care am fost primul meu critic și mi-am im­pus cu încăpățânare să fac cât mai puține fo­tografii, pe care să le gândesc cât mai ela­borat, îmi lip­sește parcă lejeritatea cu care în adolescență făceam click doar pe baza unei stări de bine.

– Mă uit la fotografia pe care ai ales-o: e foto­graful fotografiat. Te ascunzi în spa­tele aparatului foto sau te dezvălui, Răz­van?

– Aș vrea să cred că nu mă ascund, că foto­grafiile pe care le fac sunt viziunea mea, sunt ceea ce văd și cred eu despre lumea aceasta. Cred că sunt un act de adevăr, de asta și refuz să fac intervenții pe ele. Și cred că ele vorbesc destul de bine despre con­templativul care sunt. Fotografia e pentru mine o contemplare. E un cumul de judecată, de gândire, de emoție, de nostalgie, de amintire, care mi se așa­ză toate ca un recipient fierbinte pe piept. Respir adânc, apăs butonul apara­tului și dintr-odată se liniștește totul, un­dele se reașază în mine și văd. Contem­plarea mă lasă să văd.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian