MARIUS COZMIUC (Canotor, campion european și mondial): „Dacă pui inimă, sacrificiul dispare”

Vara aceasta a fost una specială pentru spor­tul românesc, multe competiţii au ur­cat România pe podium după o lungă pe­rioadă de secetă. Între toate, apa a devenit în 2022 cel mai bun prieten al nostru. David Popovici este noul zeu mondial al înotului, iar la Campionatele Eu­ropene şi Mondiale de canotaj, sportivii români au realizat recorduri istorice. Unul dintre ei este azi in­vitatul nostru: Marius Cozmiuc, campion euro­pean la dublu vâsle şi recent medaliat cu aur la Cam­pionatul Mondial din Cehia (alături de Sergiu Be­jan). Marius Cozmiuc – un uriaş de doi metri, în care bate o inimă de aur, este un sportiv cu o disciplină de fier, un om de o na­turaleţe şi o modestie cum rar întâlneşti.

„Jumătate de viață în barcă”

– La mulţi ani de aur, Marius! Pe 6 septembrie a fost ziua ta de naștere, una a maturităţii depline. În vară ai luat au­rul european, iar pe 25 septem­brie ai de­venit şi campion mondial. Felicitări! Ai deja mai mulţi ani în barcă decât în afara ei?

– Mulţumesc din suflet pentru urări. Chiar nu m-am gândit la asta, dar acum realizez că aşa este: am mai multă viaţă în barcă decât în afara ei, peste jumătate din ea a fost dedicată canotajului. M-am apucat de acest sport la paisprezece ani şi i-am fost extrem de credincios. După atâta timp sunt încă în barcă, ba chiar în formă foarte bună.

– Ai făcut sacrificii mari pentru sport?

– Nu simt că am sacrificat nimic, dimpotrivă, consider că am o viaţă foarte frumoasă în sport. Nu cred că ar fi fost mai bine să fi trăit în afara lui şi nu pot considera sacrificiu efortul depus pentru ceva ce-mi place foarte mult. Bătături, durere, muncă? Normal că e vorba de muncă, dar spune-mi un domeniu în care să nu fie nevoie să tragi pe brânci ca să reuşeşti. Vorbesc despre succesul adevă­rat, echivalentul unei medalii de aur. Mun­­ca şi pasiunea sunt cheia în orice domeniu activezi. Dacă pui inimă, efortul tău devine un lucru frumos, iar termenul de „sacrificiu” dispare din vocabular.

„Selecțiile naționale încep din Bucovina”

– Eşti bucovinean, precum jumătate din canotorii lotului naţional. Nu voi în­ceta niciodată să mă mir cum atâţia oa­meni ai munţilor au ajuns campioni ai apei… Ţi-a plăcut din prima sportul acesta?

– Domnul Cristian Maliș, unul dintre primii mei antrenori de la Orșova, este bucovinean din Gura Humorului. Fosta lui soție, doamna Mariana Lupou, e antrenorul meu selecționer, un profesionist cu un simț deosebit în a alege viitori campioni. De multă vreme an­trenorii au înțeles că zona noastră este una cu mare potenţial, aşa că selecţiile naţionale încep din Bucovina. Aici se dă startul, fiindcă aici cresc oamenii ca brazii: puternici şi cu mult suflet. Dacă mi-a plăcut din prima? Hmmm… Când am fost selecţionat, nu ştiam ce e acela canotaj. Mi s-a arătat o fotografie cu o barcă şi mi s-a părut frumoasă. Nu ştiam unde e Orşova (pepiniera campionilor în acest sport), mi-a luat o veşnicie să o găsesc pe har­tă. Tare departe mi se mai părea! Dar mi-a plăcut de prima dată când am fost pe apă, iar asta se întâmpla a doua zi după sosirea mea la Orşova. Ce m-a vrăjit în acele prime clipe a fost aventura unui lucru cu totul diferit de ceea ce trăisem acasă. Apoi au în­ceput antrena­mentele şi nu mi-a mai plăcut atât de mult. Ha! Ha! Totul s-a schimbat, însă, la sosirea următoarei grupe de juniori, câteva săptămâni mai târziu. Când apar forţe noi şi dornice de afirmare, este un moment în care, dacă eziți, îţi poţi pierde locul. Vine altul mai serios, care face timp mai bun de­cât tine, şi gata: ori te ambiţionezi să fii cel mai bun, ori nu eşti făcut pentru performanţă. M-a în­trecut cineva, iar eu mi-am jurat atunci că nimeni nu mă va mai bate vreodată. Cam aşa a fost. Con­cu­renţa! Totul în sport este concurenţa, ea te motivea­ză, ea te ridică. Avem şi acasă ergometru şi bicicletă, putem să ne facem antrenamentele care nu cer apă. Timpii de la aceste antrenamente se monitorizează, deci, practic, suntem în competiţie între noi şi când nu ne vedem. Nici nu-mi pot imagina cât de greu îi poate fi acestui grozav nou campion de la canoe, Cătălin Chirilă. Primul campion român după marele Patzaichin! Băiatul ăsta nu are, ca noi, un lot cu care să se antreneze, ambianţa şi concurenţa unui grup care să-l motiveze. El e singur! Un sportiv şi un an­trenor, doar ei doi. Fabulos şi, vă rog să mă credeţi, incredibil de greu! Profit de ocazia asta să-l felicit din toată inima.

Revenind la începuturile mele, februarie 2007 e data la care am ajuns la Orşova, iar în toamnă, am și luat aur şi argint la naţionalele de juniori, în două probe. Ne-au lăsat acasă după competiţie, era prima venire la părinţi, după şapte luni. Când a oprit trenul în gara din Suceava, l-am zărit pe tata pe peron. Eu câștigasem câţiva centimetri şi ceva kilograme de muşchi în plus. Tata era atât de emoţionat, că nu m-a recunoscut din prima. Bucuria din ochii lui în acea zi, în gară, a fost, cred, cea mai importantă clipă din toată cariera mea. Mândria, fericirea că eu, singurul lui copil, reuşisem, bucuria mea că-i făcusem fe­riciţi pe el şi pe draga de mama… toate aceste sen­timente mi-au dat aripi în tot ce-am făcut. Nu ştiu cum să descriu, nu sunt foarte priceput la cuvinte, dar inima mea tremură şi acum la acea amintire.

„Magia apei”

– Marius, în ce constă talentul unui canotor? Există aşa ceva sau în sportul acesta e nevoie numai de muncă şi structură fizică?

– Este adevărat că nu poţi practica acest sport fără să fii construit de la Dumnezeu cu un fizic potrivit şi cu o capacitate de efort foarte mare. Dar e nevoie şi de un anume talent: o minte puternică şi un simţ special de a te conecta cu apa. Am avut colegi mai puternici fizic decât mine, dar care nu au rezistat, pentru că le lipseau aceste lucruri. Nu sim­ţeau plutirea, nu reuşeau să vâslească atât de fluid încât barca să alunece, să nu i se opună apa. Eu, unul, ştiu că fac o cursă bună când efortul acela enorm devine relaxat: eu şi colegul din faţa mea par­că am deveni un singur om, sincro­nizaţi. Cel din faţă duce ritmul bărcii, iar cel din spate îl susţine, urmărindu-i fiecare mişcare: cam aşa funcţionează o barcă de doi. Deasupra tuturor acestor lucruri este, da, o muncă constantă, dedicată şi foarte bine orga­nizată. De când a venit antre­no­rul italian Antonio Colamonici la condu­cerea lotului naţional de canotaj, totul s-a schimbat. An­trenamentele sunt mult mai bune, echipa de medici excelentă, înţele­gerea extraor­dinară. În plus, Federaţia este minunată, depune un efort permanent să găsească sponsori, să ne ofere condiţii deosebite. Eu am prins şi conducerea dinainte, şi prin urmare pot să vă spun că echipa aceasta, de azi, este cea la care am visat toată viaţa mea sportivă.

– Simţi respect din partea tinerilor care vin din urmă, ţi-l arată făţiş?

– Da, există mult respect. Cel puţin la început, când vin noii selecţionaţi, mă privesc ca pe un model, iar eu „profit” de asta ca să le dau un exemplu bun. Chiar ţin enorm la acest lucru. Pentru mine, Tokyo 2020 a însemnat totuşi a treia Olimpiadă, e normal să fiu privit astfel de tinerii mei colegi de lot. Eu am considerat întot­dea­una că succesul aduce cu sine o mare responsabilitate: tot ce înseamnă persoana mea, comportamentul în şi în afara spor­tului trebuie să fie ireproşabile. Copiii aceş­tia mă urmează, iar eu trebuie să le fiu exemplu. La fel am fost şi eu, la fel „am furat” din tehnica şi comportamentul cam­pionilor mai mari decât mine.

– Voi, canotorii, sunteţi nişte uriaşi blânzi şi extrem de modeşti. Cum de nu vă lăudaţi niciodată cu gloria voastră, atât de muncită şi de bine­meri­tată?

– Suntem oameni simpli. Suntem oameni mun­citori, care încearcă să-şi facă treaba cât mai bine. Suntem crescuţi în disciplină încă din juniorat. Gândiţi-vă că antrenorilor li se dau pe mână nişte copii plecaţi de acasă pentru prima dată în viața lor, și care lăsă în urmă nişte părinţi extrem de îngri­joraţi. Antrenorii sunt responsabili pentru aceşti co­pii, iar singurul mod prin care îi pot controla este impunerea unei discipline. Evident, când eram mici, nu prea o apreciam, dar acum realizez că era obliga­torie, iar dacă aş fi pus azi în locul antrenorilor, aş proceda la fel. Sportul creează caractere. Antrenorii ştiau cum să ne crească, cum să devenim sportivi buni, dar şi oameni sociabili, degajaţi, deschişi, echilibraţi. Făceam scenete, piese de teatru, aveam voie să organizăm discoteci în unele sâmbete. Era obligatoriu să fim buni la şcoală, ne controlau foarte strict în sensul acesta, ca să se asigure că putem avea un viitor în orice domeniu. Vezi, felul acesta în care am fost crescuţi în muncă, respect, prietenie nu poate fi schimbat de strălucirea unei medalii.

– Marius, nu e monotonă viaţa unui canotor, mai ales în cantonamente?

– Aşa pare şi, recunosc, de multe ori aşa şi este. Dar depinde mult de cum te or­ganizezi. Eu vorbesc în numele meu: mie îmi place să-mi aranjez timpul în aşa fel încât să fie loc şi pentru mine. Nu accept să treacă nicio zi în care să nu am un timp al meu. Să învăţ lucruri noi, să mă plimb, să citesc. Alături de Ionela, so­ţia mea, cum prindem o zi li­beră, imediat fugim undeva. Anul tre­cut ne-am antrenat foar­te mult în Italia, şi atunci fiecare zi liberă a însemnat o nouă vi­zită în minunata Romă sau prin împrejurimi. Dacă suntem în ţară, escapadele sunt în general la munte, el ne este cel mai drag. Iar în cameră, fie alegem câte un serial la care ne uităm împreună, fie ne îmbiem la citit. Cam aşa e puţinul nostru timp liber. Spun puţin, pen­tru că nu doar antrenamentele propriu-zise ne ocupă ore bune din zi, ci şi mesele la ore fixe, somnul obli­ga­toriu la prânz, recuperarea medicală. Apoi e gospo­dăria: spălat haine, întins haine, curăţenie…

Aurul de acasă: Ionela

– Soţia ta, Ionela Cozmiuc, este de asemenea medaliată cu aur la ultimele Europene şi Mon­diale. Multă strălucire în familia voastră… Cum e viaţa într-un cuplu de campioni?

– A fost un imens noroc să o fi cunoscut pe Io­nela, să ne potrivim atât de bine! Tare o mai iubesc! De când italianul nostru e antrenor şi la fete, avem voie să împărţim aceeaşi cameră, Doamne, nu vă imaginaţi cât de mult a contat asta pentru noi! În trecut s-a considerat că a locui împreună cu soţia ta nu e bine pentru performanţă, dar adevărul e fix in­vers. Chiar şi medicul de la lot susţine la fel. De când o am lângă mine pe Ionela, grijile mi-au dispă­rut, nu mai sufăr de singurătate şi nu mai am impul­sul acela de a „fugi” spre ea. Noi suntem împreună din liceu, iar în tot timpul acesta am avut şi partea noastră de dor. Dar suntem nişte norocoşi să ne fi găsit, să rezistăm atât, să împărţim bunele şi relele. De ceva timp le împărţim la patru, fiindcă fratele Ionelei şi viitoarea lui soţie sunt, de asemenea, în lotul naţio­nal de canotaj. Maria Tivodariu are, la numai 23 de ani, deja medalii însem­nate în barca de opt. Florin Lehaci, fratele Ionelei, este, de asemenea, un tânăr sportiv extraordinar de promiţător. Amândoi sunt mai mici decât noi, și deja plâng la ideea că noi ne vom re­trage la un moment dat, iar ei rămân singuri. E foarte greu să ai o relaţie fru­moasă cu cineva din afara sportului. Ori­cât de mare ar fi dragostea, distanţa înstrăinează, e greu să rezişti. De aceea spun că ne-a ajutat Dumnezeu să ne găsim. Viaţa într-o familie de sportivi este una bazată pe sprijin şi înţelegere. Ne susţinem unul pe altul, ne încu­rajăm, ne antrenăm împreună, avem cele mai mari emoţii când celălalt con­cu­rează. Eu, în barca mea, sunt destul de rela­xat, dar nu vă pot spune cât de emoţionat sunt să o urmăresc pe Ionela concurând la competiții. Îmi vine să leşin acolo, pe malul apei. Avem viaţa şi planu­rile noastre şi dincolo de sport. De câţiva ani ne-am cum­părat o casă, deja am organi­zat un loc special pentru medalii, care până acum stă­teau la părinţi. N-am luat tot, le-am lăsat şi lor amintiri. Aşa e normal, fiindcă părinţilor le datorăm vieţile noastre.

– Casa voastră se află tot în Bucovina?

– Bineînţeles. Nu aş sta niciodată în Bucureşti. Nu e vorba numai de aglomeraţia Capitalei, ci şi de oameni: sunt prea duri. Mereu, în toată cariera noastră, când am avut vreme, am fugit acasă. Doar că timpul e scurt, iar „cererea” e uriaşă. Ha, ha, ha! De ce spun asta? Fiindcă la noi, în Buco­vi­na, e „obligatoriu” să treci pe la toate ru­dele, să iei masa la fiecare acasă. Părinţi, bunici, naşi, fini, prieteni. Prima zi când ne în­toarcem în cantonament trebuie să ne odih­nim după o tură în Bucovina. Evident, nu ne obligă ni­meni, facem totul din dra­gos­te şi din recunoştinţă pentru tot ceea ce primim de la familiile noastre. Eu sunt sucevean, am copilărit la bloc, dar Ionela este din satul Doroteia Plutoniţa, de lângă Frasin. Doamne, mor după locul acela! În spatele casei curge un pârâu, iar după el se înalţă pădurea. Prima dată când am fost la ea, mi s-a părut că sunt în paradis, iar senzaţia nu s-a schim­bat peste ani. Mai mult, nici atunci şi nici acum nu prea e semnal la telefon în acea zonă, ceea ce o face şi mai specială. Câteva zile de linişte totală sunt medicamentul ideal pen­tru luni şi luni de muncă. Ce mai, pen­tru nimic în lu­me nu aş locui altundeva decât în Bucovina.

Cămăşile de nuntă ale bunicii

– Legătura voastră cu locul naşterii se simte şi în fotografii. Am în faţă una minunată, cu voi doi în costum naţional. Care e povestea ei?

– Avem o mare legătură de dragoste cu tradiţia. Povestea fotografiei este una minunată: e de la nunta noastră. A avut loc acum cinci ani şi am ţinut absolut toate obiceiurile tradiţionale ale unui astfel de eve­niment, inclusiv faptul că am fost îmbrăcaţi în cos­tume populare. Cămăşile purtate sunt cusute de bu­nica Ionelei şi le preţuim ca pe nişte comori. Iar dacă se iveşte câte un eveniment care să ne dea ocazia să le purtăm din nou, imediat spunem „prezent”. Amân­doi suntem foarte ataşaţi de familiile noastre, ne iubim părinţii infinit, iar bunicii…, ei sunt ceva cu totul special. Moşu’, bunicul meu din partea mamei, este o figură atât de dragă, încât îl port în barcă, în fie­care cursă. Gândul către el îmi dă puteri ne­bă­nuite şi după fiecare reuşită îl vizitez şi îi ofer me­dalia mea – o merită pe deplin. Zilele trecute, de zi­ua mea, m-au sunat bunicii şi te rog să mă crezi că niciun ca­dou nu poate egala bucuria pe care mi-au făcut-o.

– Să fie mai inimoși românii din nordul ţării?

– Eu aşa cred, dar mai degrabă aş spune că sunt mai cu credinţă în Dumnezeu. Consider că de aici vine inima mare pe care o au în piept. Eu aşa simt, şi tocmai de aceea, odată cu retragerea din sport, eu şi Ionela ne vom întoarce acasă. Vreau înapoi, la oamenii mei credincioşi, cu inimă de aur.

O despărțire grea

– La copii vă este gândul, aş îndrăzni să te întreb?

– Sunt în vârful listei de priorităţi. Ne tot punem termene limită de retragere din sport, ba un campionat mondial, ba o olimpiadă, tocmai ca să ne dedicăm cu to­tul familiei noastre. Olimpiada de la Tokyo a fost, şi ea, un termen de a pune vâs­la în cui. N-am reuşit. Eu am luat argint (alături de Ciprian Tudosă), bucuria a fost enor­mă, iar după vacanţă m-am în­tors în can­tonament. După Europenele de vis pentru România, iar am amânat re­tragerea, fiind­că mă simt în formă maxi­mă. Acum toc­mai am câştigat şi eu, şi Ionela aurul mon­dial în Cehia, la Račice. La proba mea, de dublu vâsle, este primul aur mondial din istoria canotajului româ­nesc. Şi eu, şi Sergiu Bejan, colegul meu de aur din barcă, sun­tem foarte mândri şi fericiţi. Lumea din jur mă îmbie cu încă o olimpiadă, mai sunt doar doi ani până la cea de la Paris. Nu ştiu ce să zic… Viaţa unor spor­tivi ca noi se împarte în calupuri de câte patru ani, în­tre olimpiade. Pentru ele muncim, sunt scopul su­prem, şi atunci, a mai participa la una este ex­trem de tentant. Of, timpul trece foarte repede, iar pe mine asta mă sperie pu­ţin şi îmi dă senti­mente contradictorii – ca voinţă, putere, pasiune, aş mai putea continua performanţa mult şi bine. Apoi mă uit în buletin şi mă ia panica: vreau să am copii, o viaţă de familie completă. Dar răspunsul la în­tre­barea ta este DA, din toată inima. Imediat ce ne lu­ăm rămas bun de la barcă, familia va trece definitiv pe primul loc, abia aşteptăm să avem copii.

– După acest aur mondial din Cehia, ce ur­mează pentru tine în calendarul competiţio­nal?

– Aurul câștigat la Račice, în Cehia, a fost special pentru mine, fiindcă în 2010, pe aceeaşi apă am luat primul meu aur mondial la juniori. Pen­tru noi urmează o vacanţă, apoi vom lua o hotă­râre despre viitor şi o vom face publică. Sunt puţin deza­măgit de presa cotidiană, care, după un mic vuiet ce a urmat succeselor de la Eu­ropene, iar a făcut linişte, din nou ştirile sportive sunt exclusiv din fot­bal sau scandaluri. Nu am nimic îm­potrivă, dar recunosc că mi-ar plăcea să fim mai vizibili, să afle cât mai mul­tă lume despre canotaj, des­pre com­petiţiile la care participăm, nu doar atunci când avem rezultate bu­ne. Nu fac mare caz din asta, îmi văd de treabă, mă antrenez şi sper ca, atâ­ta timp cât sunt în barcă, imnul României să mai fie intonat la finalul cursei. În plus, cu sau fără ştiri spor­tive, eu simt românii alături de noi şi le mulţumesc pentru asta!

Foto: Sergiu Bejan (1)