Părintele ISIDOR VLAD, sfântul îmblânzitor de sălbăticiuni

– În urmă cu aproape un veac, în inima Ardealului, la Miercurea Ciuc, a propovăduit un preot de foc – părintele Isidor Vlad. Dragostea lui pentru facerile lui Dumnezeu era atât de mare, încât în curtea lui trăiau laolaltă, în bună pace, lupi și miei, căprioare și urși, găini și vulpi. Un rai pământesc care i-a uimit pe cei care au apucat să îl vadă, dovedind că sălbăticiunile simt iubirea oamenilor și o răsplătesc înmiit –

La plimbare cu mistrețul și ursul

În perioada dintre cele două războaie mondiale, pe străzile liniștite ale orașului Miercurea Ciuc, localnicii puteau vedea un bărbat mărunt la trup, cu barbișon scurt și părul grizonat, plimbându-se agale. „În dreapta sa se afla un urs, la stânga un mistreț și pe umărul drept un vultur!”. Amintirea domnului Andrei Ștefan pare desprinsă din viețile sfinților. În foarte rare împrejurări, sfin­ții care ajung la culmea desăvârșirii capătă de la Hristos un har cu totul apar­te, care le alungă sălbăticiunilor orice frică, îmblânzin­du-le. Sfântul Ghe­ra­sim de la Iordan a fost slujit toa­tă viața de un leu, care-l as­culta ca un câine, iar Sfântul Serafim de Sarov avea un urs prieten, care-i mânca din palmă. Dar cine ar fi crezut că și în inima României Dum­nezeu poate rodi aseme­nea fapte minu­nate? „Era un om cum rar se în­tâm­plă să întâl­nești”, își aduce aminte domnul Andrei. „L-am văzut pe părintele mergând pe lângă calea ferată, plimbându-se cu ursul, porcul sălbatic și… un miel. De repetate ori făceau același traseu, dar se plimba cu ele și prin oraș!”. Pentru locuitorii Ciucului, prezența părintelui Isidor Vlad cu sălbăticiunile lui nu mai era de mult insolită. Ursului său, botezat Musu, cofetarii îi dădeau prăjituri, iar mistreața Grița îi aștepta pe oaspeții părintelui la gară. Toată ograda casei parohiale era plină de orătănii sălbatice – un lup care stătea împreună cu mieii, o mistreață, un urs, o vulpe, un țap și câteva ciute – bucurie mare pentru copiii care erau mai mereu aninați de gard. Simțeau și ei că au în față ceva cu totul neobișnuit, un rai pământesc, în care instinctele sălbăticiunilor se topeau prin bunătatea și afecțiunea părintelui. Dragostea lui reușea să potolească năravurile dobitoacelor care, altminteri, s-ar fi sfâșiat între ele. „Părintele Isidor avea nume bun, de îm­blân­zitor al sălbăticiunilor” avea să scrie despre el prietenul său, marele scriitor Mihail Sadoveanu. „La prima noastră întâlnire, când ne-am coborât din tren în gară la Miercurea Ciuc, ne-a întâmpi­nat un bărbat mărunțel, cu ochii blânzi și surâs amical. Când am ieșit cu sfinția sa în dosul gării, am avut cea mai plăcută surpriză. Părintele Isidor ne-a prezentat pe Grița și toată tovărășia. Grița era o frumoasă și bine crescută femelă de mistreț, care, cum a văzut pe stăpânul ei, a înaintat și a dat glas. Până atunci stătuse cuminte și așteptase. Tovărășia Griței era alcătuită din doi dulăi și trei oi. Am umblat pe stradă, vorbind de unele și de altele, iar compania ne urma cuminte. Clericul nostru nu e la primul mistreț îmblânzit, a mai avut și alții. A avut și lupi domesticiți și, la epoci dife­rite, doi urși. Unul, crescut de mic, a devenit îndată familiar și mucalit. Trăia în casă, primea hrana din mâna stăpânilor ori a bucătăresei, urma pe preot pe drum și în târg. Părintele Isidor fa­ce parte din a­cei oameni în care sălbăti­ciu­nea gă­sește, la prima ve­dere, altceva de­cât dușmanul vechi, prigonitorul crân­cen din veacuri. În ochi, în atitu­dine, în emanația întregii ființi, bie­tul animal duș­mănit cunoaște pactul de pace și iubire și îl ac­ceptă. La iubire animalul sălbatec răspunde cu încre­dere”. „Hai, Musu, să mergem acasă!”, i-a spus odată pă­rintele ursului care, curios, intrase nepof­tit în catedrala ro­ma­no-catolică a orașului și adăstase la slujbă, așa cum îl învățase stăpânul. Credin­cio­șii nu s-au speriat. Știau că Musu nu e urs de rând, ci ucenic de preot, deprins cu ruga și slujbele. Po­vestesc și acum ciucanii cum, chemat de părintele, Musu părăsise catedrala și pornise pe stradă, la piciorul părintelui Isidor, ca un câine cuminte.

Omul lui Dumnezeu

Părintele Isidor Vlad a văzut lumina zilei pe 14 iulie 1884, într-o casă de țărani români, din satul Mihăilești, de lângă Sibiu. Nu a avut o viață ușoa­ră. A venit pe lume într-o familie săracă, într-un Ardeal în care românii erau împinși de unguri și sași la marginea societății. Avea să ajungă în frunte prin muncă cinstită și rugă fierbinte. A fost un copil inteligent, ASTRA i-a acordat stipendii, ast­fel încât să poată termina liceul la Sibiu și apoi facultatea de teologie greco-catolică de la Blaj. În 1907, se va căsători și apoi va fi hirotonit preot. Începea un lung drum, cu totul dăruit lui Hristos. La 30 de ani, părintele Isidor va pleca pe front, într-un regiment de vânători de munte, ca preot militar. A alinat, a tămăduit, a încurajat, fiind de­corat de trei ori chiar cu ordinul „Steaua Româ­niei”. Când războiul s-a terminat și Transilvania s-a întregit cu țara-mamă, a fost întâia dată când părintele Isidor Vlad a slujit ca preot „acasă”. Nu­mit paroh în Miercurea Ciuc, a primit spre slujire și patru filii învecinate – Sâncrăieni, Păuleni, Ci­ceu și Livezi. Așa blând și liniștit cum îl vedeau creștinii, ardea de focul slujirii. În anii aceia, care numai ușori nu au fost, părintele Isidor a reușit să ridice împreună cu credincioșii trei biserici – la Ciuc, în doar șapte ani, între 1929 și 1936, la Sâncrăieni, în doar patru ani, între 1936 și 1940, și la Mihăileni. Ardea de credință și iubire pentru Hristos. Dragostea lui, care se revărsa peste toată zidirea, peste oameni și fiare, l-a sfințit.

Musu, ursul rugător

E duminică, vremea prânzului, iar peste urbe se lasă, moleșită, căldura verii. În micuța biserică a orașului, ridicată chiar de el, părintele Isidor Vlad rostește predica de la sfârșitul liturghiei. Vo­cea lui blândă plutește din amvon pe deasupra capetelor credincioșilor. Oamenii îl iubesc, îi sorb cuvintele de pe buze, au încredere nemărginită în fap­­tele lui. De aceea toți au stat cuminți când Mu­su a intrat în sfântul locaș.

Mai nimeni nu i-a dat atenție când și-a croit drum prin­tre creștini, ur­când apoi treptele amvonului, să as­culte și el predica părintelui Isidor. La sfârșit, au ple­cat amândoi agale, părintele înainte și Musu cuminte, după el, urmân­du-l credincios. Vlădica locului a auzit de întâm­plare și l-a mustrat pe părintele Isidor. Nu se cădea să aducă sălbăticiunile în biserică… Ar fi putut să-și sparie enoriașii! Mihail Sadoveanu scrie că părintele Isidor i-ar fi răspuns episcopului prin­tr-un cuvânt duhovnicesc. „Mă rog să fiu iertat, Preasfințite, pentru fapta ursului. Mi-a spus că dorea să ție și el o predică”.

„Oameni buni!”, do­rea să cuvânteze Musu, „Dulci și frumoase cuvinte spun cărțile voas­tre sfinte despre iubire. Zadarnic le spun, căci eu văd că oamenii se duș­mănesc și noroa­dele bat războaie. Pe când noi sun­tem, în ograda părintelui Isidor, atâtea vietăți felurite: urs, lupi, vulpe, mistreț, câini, oi, găini, vulturi și bufnițe, și văd că putem viețui în bună învoire, căci Dumnezeu a vrut să cunoaștem che­marea blândeții. Faceți și voi, oameni, cum facem noi, ucenicii părintelui Isidor!”.

„Am avut bucuria să izbutesc a-mi apropia ceea ce părea pentru totdeauna depărtat de om”, i-a spus odată părintele Isidor lui Mihail Sadovea­nu. „De la paradisul primitiv, zidirile lui Dumne­zeu s-au desfăcut, răspândindu-se într-o diasporă a dușmă­niei. Nu-i însă o dușmănie definitivă. Tre­buie să ne întoarcem la raiul înțelegerii, printr-o lucrare pe care se cuvine să o săvârșim noi, oame­nii, fără violență și fără asuprire. E cu totul altce­va decât fac îmblânzitorii din menajerii, care ope­rea­ză cu fierul roșu, cu furca și biciul.”

Anii întunericului

Două genți. Atât a putut lua cu el în acea toam­nă neagră, când Ardealul de Nord a fost cedat ungu­rilor. A plecat din Ciuc și s-a refugiat la Șinca Veche, în apropiere de Făgăraș. În urma lui, sfin­tele lăcașe pe care le zidise cu atâta trudă au fost profanate de armata horthystă. Doctorul Victor Coroianu, care în copilărie i-a fost băiat de altar, avea să scrie că „geamurile bisericilor au fost sparte, ușile mâzgălite cu texte dușmănoase și ne­dem­ne de creștinii care se considerau occidentali. Părintele s-a întors în Țara Făgărașului precum Cincinatus, zdrobit și îmbătrânit.” Animalele lui dragi s-au risipit care încotro. Musu, spun unii, s-a pribegit în pădure, iar femela de mistreț a ajuns într-o grădină zoologică din Budapesta, unde refuza să mănânce. Îngrijitorii au reușit să dea de părintele și să-l întrebe cum să ajute bietul animal. „Vorbiți-i românește!”, a venit scurt răspunsul părintelui Isidor. Și, într-adevăr, când a auzit graiul cu care fusese crescută, Gri­ța a acceptat mân­ca­rea.

Părintele a stat pri­beag în Țara Fă­gărașului, până la sfârșitul războiului, când a revenit în Ciuc. Cu răbdare, a început să refacă tot ceea ce vifornița ocu­­pației stricase. Peste dragostea lui se așezau, adânci, răb­darea și blânde­țea. Ultima lovitură a venit din partea regimului comunist, care, în 1948, a desființat, pe model so­vietic, biserica greco-catolică. Părintele Isidor nu s-a revoltat și nu a trecut în clandestinitate. Va fi văzut în această ultimă încercare un semn al pro­niei? Nu avem de unde să știm. Ce știm limpede este că, împreună cu toți credincioșii săi, din Ciuc și de la filiile pe care le păstorea, a trecut la bi­serica orto­doxă, în care a slujit până la plecarea sa la cer. Din acei ultimi ani, când pletele și sufletul îi erau albe ca lumina, a­vem și cele mai emoțio­nante evocări ale celor pe care-i păs­torea.

Bunicul satului

Când venea să slu­jească la filiile sale, ace­le parohii fără preot, pe care le avea în grijă, la biserică se aduna toată suflarea satului. Doam­na Dorina Moraru Drăghici era pe atunci doar o fetiță cuminte, dusă de mână la biserică de bu­nicii ei din Livezi. „În mintea copilului de altă­dată, imaginea bisericii din Livezi și a părintelui Vlad este o feerie, desprins din lumea sfinților, cu părul și barba mai albe decât zăpada, era ca norul cel de vreme bună al verii. Avea părintele un suflet bun ca pâinea. Era scund, dar eu îl ve­deam mare, frumos, ca un bunic al satului. Buni­cii mele îi datorez călătoriile la oraș, la biserica și casa părintelui din Ciuc. M-a adus să văd aievea ceea ce îmi povestise și nu credeam – că are multe animale, care, știam eu de pe la școală, sunt fiare. Și-am văzut cu ochii mei cum lângă lupi stăteau niște oi, iar vulpea mânca din stra­china găinilor. Un alt lup păzea vreo trei căpri­oare. Avea atâta har părintele Vlad! Mă fasci­nează și acum starea de atunci, mă bucuram de dragostea lui, pentru tot ce a creat Dumnezeu pentru oameni… O mărturisea cu vorba, cu fap­tele, dar mai mult și mai mult cu ochii luminați de har, mângâietori”.

Când săptămâna era pe gătate, lui Iacob Ka­racsony îi sălta inima de nerăbdare. Era mic pe atunci, să fi avut 8-9 ani, când aștepta cu sufletul la gură ca taica să înhame calul la sanie sau la căruță, ca să-l aducă în sat, la Făgețel, pe părin­tele Vlad. Drumul era lung și întotdeauna îl pe­treceau împreună cu „sfântul”. Da, așa îl vedea atunci, așa îl vede și acum, la senectute. „Ce bucu­ros eram! Părintele avea o barbă mare și albă, exact ca a Sfântului Nicolae, care trona în­rămat deasupra patului meu de copil. După ofi­cierea sfintei slujbe, ieșea tot poporul din biserică, se adunau toți în jurul lui, așteptând o vorbă bună, un sfat, o încurajare, chiar și o vorbă de duh. Am avut o mare șansă să-l cunosc pe acest om minu­nat, preot înzestrat cu mult har, acela de a îm­blânzi și oameni, și animale”.

A murit în sfântul altar

Trecuseră optzeci de primăveri peste părintele Isidor. Trupul mărunt îl durea în serile reci, aducându-i aminte că viața i se apropie de ultimul drum, cel înspre împărățiile luminii. Va fi știut că acea liturghie este și ultima? A venit de dimineață la biserică, așa cum ve­nea nesmintit de ani de zile. A săvârșit Utrenia și Sfânta Liturghie, a apucat să facă otpustul, apoi, în altar fiind, și-a dat sufletul în brațele lui Hristos. Iacob Ka­racsony își amintește și acum bătaia clopotului din Făgețel. Suna lung, a jale. Clopotarul satu­lui alerga pe uliță stri­gând: „Părintele nostru nu mai este! A murit în sfântul altar!”. „Au plâns femeile, au plâns clopotele timp de trei zile, am plâns și noi, copiii”. Plecase la cer un sfânt.

Epilog

Octombrie. Ciucul s-a îmbrăcat deja în culorile toamnei. Cerul, de un albastru adânc, se întinde peste orașul care soarbe ultimele raze ale soarelui. E pace, liniște, văzduhul este limpede. Pășesc chiar pe locurile în care, în urmă cu 7-8 decenii, un părinte sfânt se plimba alături de un urs, o mistreață și un vultur. Dacă nu ar fi fost mărturiile celor care l-au cunoscut, mărtu­rii culese cu multă evlavie de părintele Emil Pop, mi-ar fi fost greu să cred că raiul, așa cum îl aflăm în Scriptură și, uneori, în Viețile Sfin­ților, a poposit, în urmă cu un veac, și aici, prin harul și dragostea de oameni și fiare ale părintelui Isidor. Biserica ridi­cată de el se înalță zveltă în centrul orașului. După plecarea sa la Domnul, politrucii roșii au vrut să o pună jos. Visau să ridice un centru civic, iar lăcașul îi în­curca. Au reușit să o închidă, iar vagabonzii vremii au profanat-o. Ciucanii au crezut că moștenirea sfântă a părintelui Isidor va fi aruncată la colțul negru al istoriei. Dar nu a fost să fie așa, pentru că Hristos prețuia mult dragostea slujitorului său. Episcopul a trimis în anii ceaușismului un preot nou, pe părintele Emil Pop, cu însărcinarea de a redeschide biserica. Ani de zile s-a luptat cu auto­ritățile, fără să reușească să oficieze din nou Sfânta Liturghie. A putut abia după 1990, iar acum altarul ridicat de părintele Isidor e din nou viu. Chiar acum, în ziua sfântă de duminică, e plin de creș­tini. Stau chiar în fața amvonului, în care s-a urcat Musu, să spună predica lui, de neauzit pentru ure­chile oamenilor. Da, oamenii nu pot pricepe graiul fiarelor. Și nici nu pot înțelege cum un lup poate trăi în pace cu un miel. Iubirea pură, iubirea dum­nezeiască, nu este, din păcate, din această lume. Dar părintele Isidor și dragile lui ani­male sunt dovada vie că această dra­goste, care vine de dincolo de tării, poate fi trăită. Trebuie doar să crezi din tot sufletul…