La un pas de Schengen

Din 2011, România încearcă admiterea în „spa­ţiul Schengen”, alături de Croația (a fost admisă în UE în urma României) și de Bulgaria (respinsă pe motive economice). Motivul pentru care Bulgaria și, în special, România au suferit acest blocaj a fost legat de o serie de nerealizări a unor date tehnice (siguranța frontierei cu spaţiul extra comunitar), juridice (legi cu dedicaţie politică, aplicate selectiv și modificate selectiv) și de mai multe deficiențe la „afaceri interne” (protecţia cetățeanului, traficul de persoane și bunuri, crima organizată transfron­talieră, în interiorul „Uniunii” și în afara ei, etc.). De unsprezece ani, România se chinuie să în­de­plinească criteriile legate de aceste domenii ale vie­ţii comunitare și, de mai multe ori, guvernanţii de la Bucureşti au anunţat că le-au „rezolvat”. Europa unită s-a obişnuit, însă, cu „strategiile” adminis­traţiei româneşti și cum acceptarea nu se poate rea­liza decât cu votul unanim al tuturor statelor Uni­unii, mereu s-a găsit vreun guvern care să declare veto față de România. Unii dintre politicienii noştri, aflaţi sau nu la guvernare, au început să vorbească despre o segregare anume, bazată pe interese ma­teriale, pe manipulări interesate ale grupărilor po­litice româneşti, de impunerea unor direcţii de evo­luţie „nespecifice” economiei sau culturii româ­neşti. Extremiştii (în genere suveraniști și naționa­liști) au început să țipe ca din gură de șarpe că Bruxellesul ne vrea sclavi, că funcționarii lui ne pervertesc „obiceiurile strămoșești”, că ne-au trans­format în groapa de gunoi a Europei, vânzându-ne deşeurile lor alimentare (cu „praf de gândaci”!), expirate sau conservate în stocuri etc. etc. În 2011, s-au opus Țările de jos și Finlanda. În cazul Olan­dei, s-a găsit și motivul: miliardarii capitalişti din Amsterdam, care stăpânesc gurile Rinului, vor să stăpânească și Constanța, la gurile Dunării, con­trolând astfel „Axul Europei”, autostrada acvatică ce leagă Marea Neagră de Marea Nordului. Noroc că „băeții noștri” s-a prins și, patrioţi cum sunt, nu le-au cedat portul, deși olandezii se angajaseră să-l modernizeze și să-l mărească. Nu se ştie ce interese a avut Finlanda, dar – dacă a votat negativ – trebuie să fi vrut și ea ceva! Prin urmare, Bruxelles-ul ne vrea țărișoara, vrea bogățiile ei și, eventual, ne-ar vrea dispăruți de pe aceste plaiuri, prea frumoase ca să le merităm. E clar! Europa are ceva cu noi, nu ne vrea, deşi noi i-am dat totul! Nu spun că nu există interese economice ale unor europeni pentru piaţa noastră, pentru resursele noastre umane sau materiale. Nu spun că afaceriştii din Vest nu vor să câștige din afaceri cu românii (ca, de altfel, și aceştia din afaceri cu occidentul!). Dar mă întreb de ce aproape niciunul dintre politicienii noştri patrioţi nu a căutat cauzele refuzului european în propria noastră politică internă, în modul în care ei conduc și administrează statul. România nu are autostrăzi, spitale și școli moderne nu pentru că așa vrea Occidentul (Occidentul ne-a dat bani ca să le construim!), ci pentru că fondurile date de el nu pot fi furate. Portul Constanța și infrastructura lui au devenit nefuncționale (în criza ucraineană, când România ar fi câștigat imens de pe urma lui), nu pentru că olandezii l-ar fi exploatat, ci pentru că mafia constănțeană s-a temut că ei ar fi controlat totul, tăindu-i micile afaceri. Occidentalii ne dau fonduri de restructurare sau de relansare (prin PNRR), dar noi nu suntem în stare să le absorbim, pentru că legile acestuia cer justificarea la sânge a cheltuielilor pentru proiectele aprobate. Occidentul ne propune legi care lui îi asigură funcţionarea eficientă! Noi avem însă tradiţiile noastre, de care suntem mândri, și le adaptăm la ele corect și cinstit! Aș putea enumera în continuare un lung șir de promisiuni, formal adoptate și formal acceptate. Occidentul European nu poate să spună categoric că nu îndeplinim criteriile. Cum o facem este, evident, treaba noastră, nu a lui.   

S-ar putea, totuși, ca serialul să aibă un final fericit. În fața crizei social-economice și militare generate de agresiunea rusească din Ucraina, UE are nevoie de solidaritatea tuturor statelor sale membre. La Consiliul JAI (Justiţie și Afaceri In­terne) din 13 octombrie, România poate primi semnalul că va fi admisă în Schengen, votul decisiv fi­ind programat pe 3 decembrie ac. În cazul unei iz­bânzi, meritul nu va fi, în niciun caz, al po­liticie­nilor aflați la conducere, ci mai degrabă al țării întregi, al cetățenilor ei care și-au dobândit, prin fe­lul în care muncesc, în țară sau în străinătate, res­pectul european. Și prin marea lor speranță în de­mo­crație.