Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Țuica lui Moș Ilie

De câte ori îmi amintesc de Moșul Ilie, bunicul meu dinspre mamă, îmi amintesc și de bunica To­rica. Nedespărțiți în amintiri, cum au fost și-n viață. Tata și mama lucrau la oraș. Stăteam la ei și nu ști­am de nimic altceva, decât de grijile de copil: min­gea de cârpe, cercul cu dinții pe dinăuntru și tro­tineta. Cum venea Octombrie, familiile mai înstărite din sat își făceau țuica. La noi, sarcina era a buni­cului: spăla cazanul de aramă, aducea humă din prun­dul Gilor­tului, să lipească rosturile țevilor prin care treceau aburul și lichidul miraculos al băuturii, clătea butoaiele cu apă fierbinte și pelin uscat, adu­cea lem­ne de foc și începea treaba. Flăcările cuprin­deau, ca niște arătări din basme, cazanul negru de că­neală, în care fierbeau prunele. Berbenița largă, pli­nă cu apă, găzduia procesul de fabricație, trans­formând aburul în țuică, în inima țevii care ieșea din cazan și ajungea în șiștar. Mirosul amețea trecătorii. De aceea, se întâmpla rareori ca moșul să fie singur la cazan. Ba Țăpurin, ba popa Gărăiacu, ba vecinii Gruia, Colici, Catistu sau Gâșcă, își gă­seau ceva de întrebat și, atrași de magicul damf, ve­neau să guste un țoi de prospătură.

De la 1 Octombrie, până la Moș Nicolae, în Decembrie, în spatele casei noastre se auzeau râsete, înjurături prietenești, vorbe de clacă ale „musafirilor”, strigăte cherchelite… Sora mea, Maria, își amintește că moșul Ilie însămânța porumb mai târziu, pentru a avea drugi crude la vremea cazanului. Mulți își aduceau porumb crud de acasă, dacă mai aveau, făcându-și loc la jăratecul de stejar. „Doamne, bun mai era porumbul copt lân­gă cazanul de țuică”, spune cu glas tremurat Maria. După plecarea degustătorilor, aveam voie să stăm și noi, copiii, lângă jar, să ne coacem drugile. Nu se mai auzeau glume deocheate, despre Nița sau despre Babarezul. La prânz, Moșul Ilie punea și carne pe un grătar din sârmă, iar bunica făcea muj­dei și mămăligă. După ce mâncam, mai făcea un boț din mămăligă, ouă și brânză. Le amesteca bine, le punea într-un castron, acoperit cu un capac, apoi îl băga în spuza încinsă. La jarul de la cazan, bunica făcea uneori și ciorbă, în oala de pământ. Totul părea un descântec. De pe scăunelul mic pe care stăteam, priveam până adormeam dansul flăcărilor. Ce să mai pleci cu caprele la pădure!Niciun îndemn și nicio amenințare nu puteau rupe vraja înserării de toamnă, răcoarea aceea amestecată cu miros de aburi de țuică și porumb copt. Minuni care nu se vor mai întâmpla niciodată. Acum mă bucur de amintiri. Alții nu le mai au nici pe ele.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian