Toamna este anotimpul meu preferat. Majoritatea oamenilor preferă vara, eu chiar deloc, aș putea spune. Vara îmi ia toată energia, mă secătuiește, mă moleșește, soarele e mult prea puternic, arde, pârjolește tot, aerul e irespirabil. Dar toamna îmi redă bucuria de a trăi, mă umple de fericire. Sunt născută toamna și prefer aerul mai rece, mai curat, cerul albastru intens, clar, cristal, pe care doar atunci îl poți vedea. Îmi amintesc de o toamnă anume. Mi-a rămas în suflet datorită părinților mei. Era demult, în tinerețea lor. Tocmai intrasem în clasa întâi. Eram pătrunsă de importanța acestui fapt, eram școlăriță, mă simțeam mândră de cele două manuale pe care le primisem în prima zi de școală. Abecedarul era o minunăție, de abia așteptam să-i descopăr secretele. Și am început… Zi după zi, se adăugau noi cunoștințe, lumea se deschidea, orizontul nu mai era așa departe.
După-amiaza începea cu lecții, teme pentru acasă. Nici pe departe nu le simțeam ca pe o povară, ca pe ceva care îmi răpea din timpul de joacă. Din contră, eram atât de fericită când mama venea în cameră și începeam să scriu supravegheată de ea, pe caierul special de clasa întâi. Făceam șiruri de liniuțe, puncte, bucle, bastonașe, cu mama lângă mine. Erau părticele din viitoarele litere, erau cuvintele care așteptau să se nască, să fie scrise și citite. Mama făcea ca totul să îmi pară o joacă, îmi plăcea cu adevărat momentul acesta al zilei: al făcutului temelor. Apoi venea un alt moment, când mergeam în grădină cu tata. Grădina noastră era foarte mare. Te puteai ascunde liniștită după rândurile de fasole cățărată pe araci, erau parcele cu porumb foșnitor, un măr, un cais, un vișin, viță de vie, un nuc impunător, care era și înțelept, cu siguranță. Era și un piersic, care făcea niște fructe mici, se coceau târziu, prin septembrie. De momentul acesta îmi amintesc în mod special, când tata îmi culegea piersici și le mâncam în grădină. Le ștergeam doar puțin puful și erau tocmai bune, parfumate, un gust pe care nu l-am mai regăsit de atunci. Era gustul copilăriei fericite, al siguranței simțite lângă părinții mei atât de dragi!
Anii au trecut, grădina a fost înjumătățită, luată cu forța, pe locul viței de vie, al pomilor fructiferi, s-au construit hidoasele blocuri comuniste. A rămas cealaltă jumătate. Părinții mei au continuat să o lucreze cu bucurie, să-i păstreze frumusețea. Mai trăiește și azi. Este un loc preferat pentru mine, de câte ori ajung să o revăd. Din păcate, e prea multă liniște în ea. Mama a plecat la stele, în urmă cu trei ani. Grădina a oftat, dar nu a uitat dragostea mamei pentru ea. Amintirile sunt tot acolo, vin ușor, cu vântul care adie, cu foșnetul frunzelor, cu albastrul de oțel al cerului.
Toamna e contemplare, e răgaz, e neuitare…
Cu mult drag pentru „Formula AS”,
CRINA DELIA, o cititoare fidelă
