Scuala aromână Divjake

FORMULA AS PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI – Vlahii din Albania

– Întrerupem, pentru un număr al revistei Formula AS, seria reportajelor dedicate păstorilor vlahi din Albania. Exact când am ajuns acolo venise toam­na și s-au deschis școlile. „Oare copiii rrumânilor mai au dreptul la abecedar? Istoria vlahilor are doar trecut sau și viitor?” Răspunsul l-am căutat în Diviaca, o localitate din apropierea Tiranei. Îl dăm mai departe, așa cum l-am primit –

Prima zi de școală

E început de septembrie și trebuie să ajung la școală. Nu mai contează că mă aflu la aproape o mie de kilometri depărtare de casă și că au trecut zeci de ani de când n-am mai fost la ore. Emoția e aceeași. Tot amestecul acela de curiozitate, nerăbdare, teamă și entuziasm. Toate împreună, imposibil de separat. Dacă ați crezut vreodată că între un reporter aflat în Albania cu colegii săi și un elev care merge pentru prima oară la școală există vreo diferență, v-ați înșelat. O barbă care a început să albească nu schimbă cu nimic lucrurile care se întâmplă pe dinăun­tru. Mai trebuie doar să aflu adresa școlii. Orașul îl știu. Se numește Diviaca și numără mai puțin de 10 mii de locuitori. Hărțile îl pomenesc cu denumirea lui oficială, alba­neză: Divjakë. Ar trebui să fie simplu. Spre deosebire de elevul care eram în anii ‘80, acum există telefoane cu internet. Doar că telefonul meu cu internet îmi spune că ceea ce caut nu există. E imposibil! Am vorbit deja cu profesorul de acolo, domnul Iosif Kruti. Mi-a spus că mă așteaptă. Mai caut o dată. Nimic. Încă o dată. Nimic. Las tele­fonul din mână, cât să-mi dau seama că peste toate lucrurile pe care le simt deja s-a mai adăugat un altul, și mai puternic: mirarea. Cum e posibil ca în 2022 să nu existe nicio referință legată de o școală atât de specială, ca aceea la care trebuie să ajung?! Dar mirarea pe care o simt nu mai aparține elevului. E mirarea reporterului, mirarea omului care a venit în Albania, în căutarea unor mari povești. Iar po­veștile pe care le căutăm, asta știu de mult, sunt cu atât mai fru­moase, cu cât ceea ce găsim este uitat sau ascuns. Îl sun pe profe­sorul Iosif Kruti și îl rog să-mi dea adresa exactă. „Sigur că da”, îmi răspunde. „Puteți trece pe harta telefonului Market Mea sau Karburat Gega.” „Așa am să fac”, îi spun și închid telefonul. Îmi ia câteva secunde până să mă dezmeticesc. Oare n-am înțeles eu bine? De ce ar trebui să caut un magazin sau o benzinărie, când tot ceea ce vreau este să ajung la o școală?! Am să mă lămuresc acolo, mă gândesc. E început de septembrie, lumina e moale, albastră, îmblânzită de florile roșii de leandru de pe șo­sea. Mi-am luat caietul și ghioz­danul. Am pornit spre școală.

Două plăcuțe pe un zid

Pe o parte a drumului este benzinăria, pe cea­laltă se află magazinul. Ăsta este locul. Periferia unui oraș cuminte, cuminte ca oamenii care aș­teaptă verdele semaforului, deși pe șosea nu trece nicio mașină. Cuminte ca un trotuar pustiu, plin de pisici adormite. Cuminte ca perdeaua care fâlfâie încet, la fereastra unui bloc de 5 etaje. Cu­minte ca cele două plăcuțe fixate pe un zid alb, pe lângă care tocmai am trecut. Doar că școala nu se arată nicăieri. Totul e încremenit în Diviaca, exact ca într-o carte poștală. Nu se aud nici râsete, nici larmă, nici măcar vreo minge lovită de asfalt. M-am rătăcit, probabil, sigur nu am înțeles ceva, mă gân­desc, și mai privesc încă o dată, atent, în jur: șo­seaua, benzinăria, magazinul, oamenii și pisicile, zidul alb pe lângă care am trecut, plăcuțele. Plăcu­țele! Două plăcuțe pe un zid, într-un orășel din Albania, cuminte ca o carte poștală. Pe una din ele stă scris Gărdănița aromână Divjake, iar pe cealaltă – Scuala aromână Divjake. Pentru cuvintele astea am străbătut aproape o mie de kilometri. Pentru cuvintele astea care topesc, într-o clipă, toată dis­tanța dintre România și Albania. Trei cuvinte care ascund povestea uriașă pe care am venit s-o caut. Trei cuvinte care leagă veacuri și veacuri de istorie. Trei cuvinte care, acum, în orașul ăsta mult prea cuminte, se află în fața mea și-mi fac inima să bată cu putere. Trei cuvinte pentru o emoție pe care nu mai am cum s-o explic. E suficient că o simt acolo, în inimă, zvâcnind. Am ajuns…

„Ghini vinit, frate!”

Un geam zăbrelit și o ușă întredeschisă. Dinăun­tru, se aud șoapte. Îmi iau inima în dinți și intru. „Bună ziua”, spun, „sunt Matei Florian, reporter la Formula AS”. „Bună dziua”, mi se răspunde, „ghini vinit, frate! Cum ești? Bine?”. Spun că da, sunt bine, dar că mă simt emoționat, ca în prima zi de școală. Omul din fața mea îmi zâmbește. Un zâmbet cald, distins, frățesc, alb ca lumina care i se odihneș­te pe chip, alb ca părul lui încărunțit de timp. Îmi spune să iau loc. Îmi întinde mâna. Îl cheamă Naum Iancu, are 75 de ani. Nu e profesor. El e omul cu cheia, omul care are în grijă scuala ista. „Vanka si Iosif agiungu curundu. Zburăm rrămânește, Ma­tei”. Chipul lui e luminat din nou de un zâmbet alb. Sfioși, din bănci, mă privesc atent trei copii. „Bună dziua”, îmi spun și ei, „ghini vinit la noi!” Facem cunoștință. Orest are 12 ani și e cel mai mare. Arbër are 10 ani, iar Ermal, fratele lui, 8. Oficial, școala încă nu a început. Colegii lor sunt în vacanță. Cei trei copii sunt aici, doar pentru că eu, reporterul din România, am venit să-i cunosc. De aici, și liniștea din încă­perea în care ne aflăm. O cămăruță cu bănci de lemn, cu pereți acoperiți cu planșe de carton colorate, pe care sunt scrise zilele „stă­mânii – luni, martsă, njercurea, gioi, vinirea, sămbăta, dumănica; anotimpurile – primuveara, veara, toamna, iarna; dzua – dămăneatsa, părăndzu, seara”. Am senti­mentul că am intrat în afara timpului, într-un loc cu o lumină ireal de albă, unde am întâlnit niște frați vechi, dintr-o altă viață, cu care am început să zburăm rrămânește. Nu aromâni își spun oamenii ăștia (deși aceasta este denumirea oficială), ci rrămâni. „Zburăm” în rrămânește înseamnă, în românește, „vorbim”. Ar trebui să înțeleg mai des că, de multe ori în viața asta, realitatea este cel mai mare miracol.

„Mă bucur că ați ajuns”

Pe ușa întredeschisă mai intră acum doi oameni. Sunt Vanka și Iosif Kruti, profesorii acestei școli. „Mă bucur că ați ajuns”, îmi spune Iosif. Ne strân­gem mâinile. Mă întreabă dacă româna mea și rrămâ­na lui Naum, Orest, Arbër și Ermal au fost suficiente ca să ne putem înțelege. Îi spun că da, am zburat împreună. Și Iosif, și soția lui, Vanka, au studiat limba română în România. Acum, în Di­viaca, predau la o școală de stat, limbile franceză și engleză, iar aici, în în­căperile astea mici, limba lor părintească, rrămâna. În decembrie, anul ăsta, se împlinesc 24 de ani de când au început. „Nu a­veți idee, însă, ce greu ne-a fost.” Într-adevăr, nu am idee. Dar asta am venit să aflu. 8 Andreu 1998. Un rând uriaș, colorat cu roșu, care acoperă aproape jumătate dintr-o planșă agăța­tă pe perete. Apoi, dedesubt, cu albastru, alte două rânduri mai mici: „S-a dăsfetsi proata scuală armâ­nească la Diviaca”.

O planșă ca o ușă întredeschisă spre o mare poveste. Am de ales: pășesc înăuntru sau trec mai departe, neatent? În definitiv, ceea ce văd e doar o planșă colorată, dintr-o încăpere mi­cuță cu pupitre și bănci. Dacă am ajuns până aici, însă, trebuie să intru. În spatele rândurilor ăstora se ascunde o istorie veche, neclintită, ca o lumină albă, care nu vrea să dispară.

Abia în decembrie 1998 s-a deschis această școală. A fost prima din Albania, după zeci și zeci de ani, în care copiii nu au avut unde să-și învețe alfabetul și istoria, nu au putut să vorbească între ei rrămânește. Pentru că în Albania, țara în care s-au născut și au trăit, țara care s-a ridicat și cu truda, sângele și dragostea străbunilor lor, au fost uitați, marginalizați, dați la o parte. Doar pentru că erau altfel. Statul comunist condus de dictatorul Enver Hodja hotărâse că toți albanezii trebuiau să fie la fel: fără credință, fără altă istorie decât cea oficială.

În toate locurile în care existau comunități com­pacte de rrămâni, Hodja a introdus familii de alba­nezi. Pentru ca nu cumva rrămânii să rămână sin­guri și să-și ducă mai departe limba lor veche, obi­ceiu­rile, portul, credința. Oamenii s-au amestecat. „E din ce în ce mai greu să-ți păstrezi limba și felul tău de a fi, când autoritățile te dirijează pe o singură cale. Apoi gândiți-vă la căsătoriile mixte. În ce limbă vei vorbi cu copiii tăi? Cum să dai mai departe o moștenire veche, când și acasă, și în jur, se vorbește numai în limba albaneză?”, îmi spune Vanka Kruti. Toată blândețea ei de profesoară care îi învață pe copii să cânte și să danseze rrămânește, s-a evaporat într-o clipă. Ochii ei s-au oțelit: „Eu provin dintr-o astfel de familie mixtă. Mama este albaneză, tata este rrămân. Doar că tata a fost de neclintit, iar mama l-a urmat fără să clipească. A învățat și ea rrămânește, din dragoste pentru el. Am zburat rrămânește cu părinții mei! Dar cazul meu e unul fericit. De cele mai multe ori, s-a întâmplat și se întâmplă invers…” Nu doar limba a primit-o Vanka de acasă. Ci și felul ăsta de a privi, ochii tatălui ei, care nu s-au plecat în fața istoriei.

Însă istoria a venit ca un tăvălug și era gata să-i înfrângă. La căderea comunismului, comunitatea asta care numără azi (în funcție de cine e interesat să afle) între 9.000 și 70.000 de persoane, se afla într-un moment de cumpănă. „Am crezut că totul va fi bine, odată ce am scăpat de ticăloșii ăia. Însă nici vorbă! Dacă înainte eram persecutați, în anii ’90 ne-am izbit de un zid de indiferență”, spune Iosif Kruti.

„Abetsedar” împotriva uitării

În anii haotici ce au urmat după căderea comu­nismului, nimeni n-a fost interesat de soarta rrămâ­nilor din Albania. Au luptat pe cont propriu, așa cum au făcut-o în toată istoria lor. Abia în 1992, s-au putut organiza într-o Aso­ciație Culturală. Iosif Kruti a fost printre primii care s-au înscris. Era un prim pas de a recupera ceva din tot ceea ce fusese nivelat de buldozerul comunist. Au scos un ziar, Frăția, au intrat în contact cu frații lor aflați la aproape o mie de kilometri distanță: românii. În felul ăsta, și Van­ka, și Iosif, au avut oportu­ni­tatea să studieze în Româ­nia. Ea, la Constanța, el, la Bucu­rești. S-au cunoscut în țara noastră, s-au îndrăgostit, iar astăzi sunt soț și soție. S-au întors acasă, în Albania, și au luptat împreună, mai departe, împotriva uitării. Rrămânii trebuiau să-și recupereze isto­ria și felul lor de a fi. Au tipărit cărți, au scos chiar și un abe­cedar. Însă, îmi spune Iosif Kruti: „Cum să le predai din nou copiilor limba părinților, când tu, rrămân din Albania, nu ești recunoscut ca atare de stat și nu ai dreptul la o școală? Cum?! Cu Asociația noastră am făcut toate demersurile posibile. N-am primit niciun răs­puns! Fără o școală care să le amintească copiilor cine sunt, de unde vin, nu puteam merg

e mai de­par­te! Toate grijile, toate problemele pe care le tră­iești zi de zi te îndepărtează de rădăcini! Viața vine mereu peste tine și totul se întâmplă acum, acum, acum! Iar când totul se întâmplă acum, uiți cine ești și de unde ai venit. Și vă întreb: unde e cel mai bun loc să înveți despre trecut, despre rădăcinile tale, dacă nu la școală?!” Așa că, în decembrie 1998, Koçi Iancu, Vanka și Iosif Kruti aveau să deschidă școa­la din Diviaca. Prima școală cu predare în aro­mână, după aproape jumătate de veac de interdic­ție! Au deschis-o, pur și simplu. Clandestin! Fără aproba­rea autorităților. Koçi și-a pus propria casă la dispoziție. Casa asta în care ne aflăm acum, de care se ocupă astăzi fratele lui, Naum Iancu. Vanka și Iosif au început să umble din casă în casă, ca preo­ții misionari, să cheme copiii la școală. „Sunt o sută de familii de rrămâni în Diviaca. La primele ore, am avut doar o mână de elevi. Într-o lună, însă, se strânseseră peste 40!” 40 de copii, cu vârste între 5 și 16 ani, care, de vineri până duminică, după orele oficiale din școala albaneză, veneau aici, la marginea orașului, în casa lui Koçi Iancu, ca să în­vețe cine sunt.

„A fost greu, cumplit de greu… Co­piii veneau cu inima deschisă. Știau că sunt altfel, că sunt rrămâni. Dar limba, obiceiurile, istoria, le pierduseră aproape cu totul! Asta au însemnat de­ceniile de comu­nism! O doctrină a uitării! Le ră­măseseră mici povești de familie, fiecare cu a lui, despre munți, des­pre viața de păstor, despre toată suferința îndurată de bunici și stră­bunici. Dar, în rest, nimic… Le spu­neam bună dziua, mă pri­veau zâm­bind. Și am știut că tre­buie s-o luăm de la capăt. Cum te chemi, noi him rrămâni, bună dziua… Dar știți ceva?! Când în inima ta știi cine ești, când știi că ești altfel, când în sângele tău încă se află toată dragostea și pu­terea neamului tău, primești altfel ceea ce ai de învățat! Răspunsul lor a fost extra­or­dinar!

Și gândi­ți-vă că nici atunci, cum nici acum, asta nu a fost o școală normală! Aici a fost și a rămas o școală de vineri până duminică, fără note, fără lucrări de control, fără prezență obligatorie! Copiii aceștia preferă să vină la școală, în loc să se joace! Dacă nici asta nu e dragoste, eu nu știu ce mai e! Și, credeți-mă, ca profesor, nici asta nu e sim­plu deloc! Datoria și responsabilitatea ta sunt mult mai mari decât la o școală normală! Dacă ei vin cu dragoste, cu dra­goste trebuie să predai și tu! Nu se poate altfel, înțelegeți?! Nu se poate…” Cât a vorbit, Iosif Kruti s-a plimbat prin încăperea această mică, s-a dus până la bibliotecă, a scos de acolo un abetsedar, l-a răsfoit și a continuat să vorbească. A­cum tace, a închis abetsedarul și vrea să îl așeze la loc pe raftul său. I-l cer, mi-l dă. Toată emoția este încă aici: cartea arde ca o pâine abia scoasă de pe vatră.

Copiii rrămâni continuau să vină la marginea orașului Divia­ca, în casa lui Koçi Iancu. N-a durat mult până când oficialitățile albaneze să se alerteze. „Și-au trimis mai întâi securiștii să ne spioneze”, spune Iosif Kruti. „Dar noi le-am spus că nu trebuie să ne pândească de pe stradă. Să intre înăuntru și să vadă cu ochii lor despre ce e vor­ba! N-aveam ni­mic de ascuns: erau curioși să afle ce-i învățăm pe copii în școa­lă? Să vină și să vadă! Au venit. Copiii le-au cân­tat și le-au recitat în rrămânește. „Ce vi se pare periculos sau extremist în asta?”, i-am întrebat. „De când sunt cân­tecele și poe­ziile pentru copii sub­versive? Vi se pare ceva greșit să știi să spui zilele săptămânii într-o altă lim­bă decât cea alba­neză?!” Au mor­măit ceva, au ridicat din umeri și ne-au lăsat în pace. Până la urmă, nu aveau ce să ne facă. Lecțiile erau ținute într-o casă particulară, pe banii noștri, și nu deranjau cu nimic orele oficiale din școala alba­neză…” Dar auto­ri­tățile albaneze se înșelau amarnic. O școală, cu tot ceea ce te învață ea, este cea mai puternică armă împo­triva uitării. Koçi, Vanka și Iosif nu au fost doar profesori. În cămăruțele astea mici, vreme de 24 de ani, generații de copii au învățat din nou ceea ce statul voia să-i facă să uite: că armânlu nu cheari (nu piere), că istoria lor pe pă­mânturile de aici este veche de milenii, că strămoșii lor păstori vorbeau aceeași lim­bă cu cea a fraților lor vlahi, care au întemeiat țara care astăzi se numește Româ­nia…

Iosif ciobanul

„Și asta le povestim co­piilor la școală: istoria stră­bunilor lor.” Chipul lui Iosif Kruti s-a umplut de lumina aceea albă. Iau loc în bancă, alături de copii. Îl rog să-mi povestească și mie. În definitiv, de asta sunt aici, la școală, într-o zi de septembrie. Îmi scot ca­ie­tul, sunt pregătit să notez. „Suntem vechi, cei mai vechi de pe meleagurile astea! Frații dacilor din Munții Pindului. De asta, noi și dumneavoastră ne pu­tem înțelege. Suntem frați! Frați din vechime! Limba noastră este forma veche a limbii române de azi… Stră­moșii noștri au stăpânit în­totdeauna munții, dar nu au fost doar ciobani: au întemeiat sate și orașe, iar în țara asta care astăzi se numește Albania, am adus mereu, oriunde, și muncă, și pace, și prosperitate! Ajunge să afli istoria orașului Moscopole, ca să înțelegi! Dar nu am renunțat la turmele noastre de oi! Iar cu turmele astea de oi, din cele mai vechi timpuri, ajungeam până aici, la Marea Adriatică. Iarna, toată câmpia estică a Albaniei era plină de stânele noastre! Prima denumire a orașului Diviaca a fost Staninau. Stâna nouă ar însemna pe româ­nește. Primăvara, devreme, ne întorceam înapoi cu turmele, apucam iarăși calea grea și ascunsă a munților, spre Corcea, spre Mosco­pole… Istoria însă ni s-a tot împo­trivit. Ne-au fost împotrivă turcii, apoi grecii, apoi fasciștii, în cel de-al doilea război mondial, au venit apoi comu­niștii… Devenise tot mai greu să cobori în câm­pie și să urci munții cu turmele de oi. Bunicul, de pildă, a rămas aici, în Di­viaca, după al doilea război mondial. Acasă, în munți, în zona Pogradeț, era prăpăd. Iar ca bunicul meu au fost mulți, mulți rrămâni… La sfârșitul anilor ’50, era deja imposibil să mai duci viață de păstor în Albania comunistă. Transhu­manța a fost interzisă prin lege. Sunteți nomazi, ni se spunea, sunteți ciobani! Cioban devenise un cuvânt de batjocură în limba albaneză. Un cuvânt sinonim cu un sălbatic fără educație, fără adăpost sau igienă. Noi, rrămânii care am ridicat unul dintre cele mai mari și mai prospere orașe din istoria Bi­zanțului, Moscopole, eram acum dispre­țuiți de o țară întreagă! Am trecut și eu prin asta. Pot depune mărturie.” Iosif Kruti tace. Tăcerea aceea care a lăsat o altă ușă întredeschisă. Știu că e de ajuns o întrebare ca să pot păși mai departe, înăuntrul unei alte povești. „Îmi puteți po­vesti?’, îl întreb. Profesorul încu­viințează, încet, din cap.

„În casă, când eram copil, nici dada, nici papu nu mi-au vor­bit vreodată în albaneză! Eram mândri, eram rrămâni, vor­beam rrămânește! Nici în jurul meu nu se vorbea albaneză. Co­muniștii nu reușiseră încă să ne spargă comunitatea. Eram toți o mare familie! Și am ajuns la școală și nu știam o boabă de albaneză! S-au luat profesorii cu mâinile de cap. Râdeau colegii mei de mine. Eram arătat cu degetul. Numai ciobanul, cioba­nul, ciobanul auzeam în jurul meu! Dar asta m-a ambiționat și mai tare! O să vă arăt eu ce înseamnă cioban! Am învățat limba rapid, cu ciudă. Aveam ceva de de­monstrat, înțele­geți? În câteva luni, eram cel mai bun elev din clasă. Eu, ciobanul! Toți colegii care mă batjoco­riseră înainte veneau la mine acum să-i ajut cu temele. Să nu credeți că le purtam pică… Îi ajutam pe toți cu drag, însă aveam o singură condiție: să învețe rrămânește! Și știți ceva?! Au învățat! S-au luat ei după mine, nu eu după ei!” Iosif Kruti zâm­bește. A fost lupta lui. O luptă care continuă și astăzi.

Harta cu fotografii

E rândul doamnei Kruti să-mi povestească: abia în 2017, la cererea Uniunii Europene (ca o condiție pentru o viitoare aderare la blocul comu­nitar), parlamentul albanez a votat un proiect de lege privind protecția minorităților etnice. Aro­mânii au primit, în sfârșit, statut oficial de mino­ritate națională. „Concret, însă, nu s-a schimbat nimic”, spune Vanka Kruti. „Din 1998, de când am deschis clandestin această școală, doar trei alte școli rrămânești au apărut în Albania! Trei! Atât de puține! Suntem mereu puși la coada listei. Nu suntem ascultați când avem ceva de spus. Proiectele noastre culturale nu sunt aproape nicio­dată finanțate! Și asta, vă asigur, se întâmplă și la presiunea grecilor, care susțin că nu suntem altceva decât greci. Implicit, spun ei, fondurile acelea li se cuvin lor. Și nici România nu sprijină astăzi cauza noastră… Dar vom reuși și singuri, dacă e nevoie! Aici este casa noastră din cele mai vechi timpuri! Și nu vrem altceva decât să trăim pașnic aici, cu drepturile și istoria respectate. Atât! Nu ne-am dat bătuți în toată istoria noastră, de ce am face-o tocmai acum?!” Naum Iancu intervine și el în discuție. „Mi s-au oferit bani să mă declar grec. Și nu doar mie! Știu sute și sute de cazuri! Mulți au nevoie de banii ăștia, îi iau și apoi fac ce li se spune. Se declară greci, pentru că viața devine mai simplă așa. Nu-i judec. Dar eu n-am putut! Ar fi fost ca și când mi-aș fi vândut sufletul! Înțelegeți? Asta m-a oprit!” Își duce mâna la inimă. Mă privește în ochi. N-am cum să nu înțeleg. De 24 de ani, oamenii ăștia continuă să lupte. Luptă și acum. Alt război, cu alt fel de piedici. Dar asta îi poartă înainte. Nu sunt doar profesori. Sunt luptători care nu au alte arme decât dragostea și crezul lor. Luptători în fruntea unor clase de copii. „Uitați-i! Aici!” Și Vanka îmi arată o hartă a României, deasupra căreia scrie „Bursierlji di Diviaca tu România” (Bursieri din Di­viaca, în România). În locul orașelor se află numai fotografii: Andi Janko, Eugen Gorrea, Aurel Metani, Marinela Gorreja…

Vanka îmi arată fiecare fotografie în parte: „Ea a învățat la Constanța și acum e medic la Tirana. El, la Bacău, și acum e avocat în Italia. Ea, stomatolog, el, avocat la New York, el lucrează acum la minister, în Tirana, ea e economist în Italia, aici, copilul ăsta e acum doctor în Germania, ea este profesor…” Copii care au avut șansa să studieze în România, iar acum sunt peste tot în lume, oameni importanți, respectați în mese­riile lor. Oameni care, spune Vanka, în fiecare an se întorc în România, pe 1 Decembrie, ca să sărbă­torească Ziua Națională. Pe toți, pe absolut toți, îi leagă băncile acestei școli și două nume de pro­fesori: Vanka și Iosif Kruti. De la ei a început totul. De la dragostea lor. De la legăturile pe care oame­nii aceștia le-au făcut pretutindeni. Tabere de vară, evenimente culturale, excursii, burse de studiu. „Am sădit rădăcini aici, în aceste două cămăruțe micuțe, cum le vedeți, de la marginea orașului Diviaca. Aici e sufletul nostru! Aici ne adunăm, de Crăciun, de Paști, toți cei care am trecut vreodată prin școala aceasta! Și deja sunt sute și sute de copii care au la rândul lor copii, pe care îi trimit aici, să învețe mai departe… Pentru asta am luptat! Cel mai de preț lucru pe care l-am obținut de la generațiile de elevi care au învățat aici e mândria că sunt rrămâni! Iar pentru ei luptăm acum…”

Și Vanka mi-i arată pe Orest, Arbër și Ermal. Copiii sunt stânjeniți, lasă privirea în podea. „Pen­tru ei! Ca să nu uite. Ca să ducă dragostea și crezul rrămânesc mai departe. Orest, haide, îi reciți dom­nului din România Dimăndarea părintească?”

„Blestem mare s-aibă-n casă cari de limba lui se lasă”

Orest se ridică în picioare. Nu mă privește în ochi. Știu bine de ce face asta, pentru că și eu, la vârsta lui, făceam la fel, când trebuia să recit sub ochii vreunui străin venit în inspecție. Rostește repede cuvintele, să nu care cumva să greșească. Știu poezia asta dintr-un reportaj apă­rut acum 14 ani în revista noastră, sub semnătura magică a lui Bogdan Lu­pescu… Știu povestea din spate, testa­mentul, cuvin­tele de foc ale marelui luptător rrămân, preotul Constantin Belimace… De un veac și mai bine, de când a fost scris, poemul ăsta a devenit pentru aromânii de pretutindeni mai mult decât un poem. A devenit rugă­ciune și a devenit imn. „Di sum plocile di murmintsă/ Strigă-a noshtri bunj părintsă:/ Blăs­tem mari s-aibă-n casă/ Cari de limba-a lui s-alasă./ Cari-sh lasă limba-a lui/ S-lu-ardă pira-a focului,/ Si s-dirină yiu pri loc,/ Sa-lj si frigă limba-n foc!” Înțeleg fiecare cuvânt. Fiecare cuvânt vechi e acolo, e viu și arde mai departe. Orest s-a așezat în bancă. Încă nu și-a făcut curaj să mă privească în ochi. Îi spun că nu sunt niciun fel de domn inspector, ci, pur și simplu, un elev ca el, venit de departe, să învețe ceva dintr-o mare istorie. Mă așez în bancă. Știu că sunt prea mare pentru asta, dar astăzi, la marginea orașului Di­viaca, în casa asta devenită școală, așa mă simt. Îi spun că nu știu ce înseamnă pentru el poezia asta, dar eu, atunci când am citit-o prima oară, am simțit că-mi dau lacrimile. Am simțit toată dure­rea fraților mei de departe, tot crezul lor, toată dragostea, toată lupta de a rrămâne rrămâni. Orest încă se rușinează. Îmi spu­ne că poezia asta îl face și pe el mândru că e rrămân. Că atunci când o recită, știe de unde vine, unde este și unde trebuie să ajungă. „Inima”, îmi spune, „inima bate la fel cu a lui papa și a lui dada”. „Vin dintr-un neam vechi și puternic”, îmi spu­ne Arbër. „Eu vreau să vor­besc limba lui papu”, îmi spune și Ermal. Acum au tăcut toți trei. Îi privesc cum șușotesc între ei în bancă, încă timizi, încă stingheriți de prezența mea. Încă n-au aflat că acum, aici, cu ceea ce au învățat și vor învăța în școala asta mică vor duce o mare istorie mai departe.