De văzut îl mai văzusem prin cartierul meu, dar fără a-i acorda o atenţie deosebită. Îşi însoţea stăpâna, pe tanti Florica, la cişmeaua din zonă. Era vecina mea, o femeie care se apropia de vârsta de 80 de ani sau poate chiar mai mult, dar nu-i ştiam numele, ci doar prenumele: „Florica”; iar câinelui, nici atât. Locuia împreună cu un bărbat, fiul ei, iar păzitorul familiei era căţelul acela de talie mică, cu o blăniţă într-o îmbinare de culori alb cu pete portocalii. Cât îl priveşte pe fiu, se pare că acesta avea unele probleme de sănătate, la fel ca mama lui.
Într-una din dimineţi, o veste tristă a făcut ocolul zonei: murise tanti Florica. Ulterior a dispărut şi fiul acesteia, dar unde? N-am aflat niciodată! A rămas în schimb căţelul, al nimănui, singur, dar nu în curtea casei, cum trăise până atunci, ci în faţa ei. Cineva, poate din familie, îl scosese afară şi încuiase poarta.
De aici începe povestea lui Hachikō de la Lugoj (așa cum îi spun oamenii), impresionantă prin fidelitatea manifestată dincolo de moartea stăpânilor săi. Trecând de mai multe ori prin faţa casei, am remarcat cum cățelușul, deși nu mai avea pe cine păzi, stătea neclintit pe petecul de iarbă din fața casei, la umbra unui copac. Sau chiar lipit de poarta fostei sale locuinţe, o poartă care refuza să se mai deschidă… azi aşa, mâine tot aşa.
Am început să-mi pun întrebări: ce-o fi mâncat amărâtul, în atâtea zile şi nopţi? Cine se îngrijea ca apa să nu-i lipsească, mai ales că, în majoritatea timpului, nu-şi părăsea locul de veghe, iar când o făcea, nu lipsea mult. Într-o bună zi, m-am hotărât să-i aduc de mâncare şi apă, pe care le primea, dar cu o oarecare indiferenţă. Uneori, în vizita zilnică, nu-l găseam sub copac, dar existau indicii că trecuse pe acolo. Mă întrebam unde pleacă, un răspuns pe care l-am aflat în ziua de 28 august 2022. Asistându-l cu discreţie la masa de prânz, am fost martorul comportamentului ciudat al protejatului meu. Brusc, şi-a abandonat prânzul, luând-o la fugă în direcţia unui teren viran mărginit de un gard din sârmă împletită. L-am așteptat curios și ce să vezi: câinele a venit însoţit de o domnişoară „Pudel”, ce părea foarte încântată de compania lui. O prietenie împlinită la timp, care îi alina amărâtului câine durerea pierderii stăpânei.
Trecând lunile, mă aflu în faţa unei dileme: ce-i mai bine de făcut pentru viitorul căţelului? Toamna a venit, vine și iarna. Să fie dus la un adăpost pentru câini, sau să fie căutată o gazdă iubitoare de câini? Zic „câini”, pentru că, în mod evident, e vorba de doi. Trauma despărţirii de stăpână nu poate fi asociată în niciun caz cu o alta, aceea a despărţirii de prietena lui, duduia „Pudel”, prin urmare, e vorba de o adopție dublă.
Poate voi fi întrebat de ce nu-mi asum chiar eu această obligaţie, uşoară în aparenţă, dar greu de împlinit pentru cineva care locuieşte, ca mine, într-un apartament de bloc.
GH. CLICIOVAN – Lugoj
(Dacă există doritori, adresa mea se află în redacție.)
Romanian