Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Un suflet al nimănui

De văzut îl mai văzusem prin cartie­rul meu, dar fără a-i acorda o aten­ţie deo­sebită. Îşi însoţea stăpâna, pe tanti Flo­rica, la cişmeaua din zonă. Era vecina mea, o femeie care se apropia de vârsta de 80 de ani sau poate chiar mai mult, dar nu-i ştiam nu­mele, ci doar prenumele: „Florica”; iar câine­lui, nici atât. Locuia împreună cu un bărbat, fiul ei, iar păzitorul familiei era căţelul acela de talie mică, cu o blăniţă într-o îmbinare de cu­lori alb cu pete portocalii. Cât îl priveşte pe fiu, se pare că acesta avea unele probleme de sănă­tate, la fel ca mama lui.

Într-una din dimineţi, o veste tristă a făcut ocolul zonei: murise tanti Florica. Ulterior a dispărut şi fiul acesteia, dar unde? N-am aflat niciodată! A rămas în schimb căţelul, al nimă­nui, singur, dar nu în curtea casei, cum trăise pâ­nă atunci, ci în faţa ei. Cineva, poate din fa­milie, îl scosese afară şi încuiase poarta.

De aici începe povestea lui Hachikō de la Lu­goj (așa cum îi spun oamenii), impresionantă prin fidelitatea manifes­tată dincolo de moartea stăpânilor săi. Trecând de mai multe ori prin fa­ţa casei, am remarcat cum cățelușul, deși nu mai avea pe cine păzi, stătea neclintit pe petecul de iarbă din fața casei, la umbra unui copac. Sau chiar lipit de poarta fostei sale locuinţe, o poartă care refuza să se mai deschidă… azi aşa, mâine tot aşa.

Am început să-mi pun întrebări: ce-o fi mân­cat amărâtul, în atâtea zile şi nopţi? Cine se îngrijea ca apa să nu-i lipsească, mai ales că, în majoritatea timpului, nu-şi părăsea locul de veghe, iar când o făcea, nu lipsea mult. Într-o bună zi, m-am hotărât să-i aduc de mâncare şi apă, pe care le primea, dar cu o oarecare indi­ferenţă. Uneori, în vizita zilnică, nu-l găseam sub copac, dar existau indicii că trecuse pe aco­lo. Mă întrebam unde pleacă, un răspuns pe care l-am aflat în ziua de 28 august 2022. Asis­tându-l cu discreţie la masa de prânz, am fost martorul comportamentului ciudat al proteja­tu­lui meu. Brusc, şi-a abandonat prânzul, luând-o la fugă în direcţia unui teren viran mărginit de un gard din sârmă împletită. L-am așteptat cu­rios și ce să vezi: câinele a venit însoţit de o dom­nişoară „Pudel”, ce părea foarte încântată de com­pania lui. O prietenie împlinită la timp, care îi alina amărâtului câine durerea pierderii stăpânei.

Trecând lunile, mă aflu în faţa unei dileme: ce-i mai bine de făcut pentru viitorul căţelului? Toamna a venit, vine și iarna. Să fie dus la un adăpost pentru câini, sau să fie căutată o gazdă iubitoare de câini? Zic „câini”, pentru că, în mod evident, e vorba de doi. Trauma despărţirii de stăpână nu poate fi asociată în niciun caz cu o alta, aceea a despărţirii de prietena lui, duduia „Pu­del”, prin urmare, e vorba de o adop­ție du­blă.

Poate voi fi întrebat de ce nu-mi asum chiar eu această obligaţie, uşoară în aparenţă, dar greu de împlinit pentru cineva care locuieşte, ca mine, într-un apartament de bloc.

GH. CLICIOVAN – Lugoj

(Dacă există doritori, adresa mea se află în redacție.)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian