IOANA NICOLAIE: „Pe mine scrisul nu mă vindecă de nimic”

• Coboară din Nordul îndepărtat, unde vrăjile merg mână în mâ­nă cu credința, misterele cu tandrețea și suferința cu iu­birea. E poetă și prozatoare, soție și mamă. Dar e, înainte de toate, a patra din cei doisprezece copii ai unei familii cum nu e alta. Un destin spectaculos, care a lăsat urme adânci, care a purtat-o în tenebrele lui și care a devenit el însuși literatură •

Livada cu vrăji și descântece

– Hai să începem cu rădăcinile. De unde vii, Ioana? Cum e, de fapt, Nordul tău, pe care îl tot scrii și rescrii?

– Eu am spus de foarte multe ori că mă simt o mare norocoasă pentru că am o biografie. Ea a devenit însă cu adevărat uluitoare pentru mine abia în momentul în care am început să scriu. Am crescut în­tr-un loc fantastic, izolat de lume, ca în romanele sud-americane, într-o livadă absolut minunată, în Sângeorz-Băi, un ținut protejat pe aproape toate părțile de munți. Singura noastră legătură cu lumea era prin Năsăud, prin trenul accelerat care lega Rod­na de București. Iar trenul acela era chiar Lumea, fiindcă el aducea și ducea turiștii în această stațiune. O stațiune, de altfel, foarte căutată, nu doar în tim­pul comunismului, ci chiar de pe vremea lui Re­breanu, care mergea acolo vară de vară. Mi-am trăit, prin urmare, copilăria în această lume fracturată, între străinii exotici, care veneau și plecau de la băi, și oamenii locului, care erau dintotdeauna acolo, în­chiși ca-ntr-o mărgea. Eu eram înăuntrul acestei mărgele colosale. Și, fiind înă­untrul ei, am viețuit ca atare, în magie, în fantastic. Fricile mele din copilărie erau frici de duhuri și vrăjitoare, fiindcă vrăjile și des­cântecele erau la ordinea zi­lei. Chiar sora mea mai mică a participat la unul dintre aceste ritualuri străvechi, în care, după mult post și incantații, a fost pu­să să citească adevărul, uitân­du-se într-un ciubăr cu apă.

– Tot acest univers fantastic, misterios, și-a făcut treptat loc și în cărțile tale. Și-a cerut, într-un fel, drepturile, strecurându-se mai întâi subtil în volumul de poezie „Nordul”, pentru ca apoi să țâș­neas­că în forță când ai început să-ți scrii romanele.

– A ieșit mai ales în proză, odată cu pri­mul volum al „Trilogiei Nordului”, în care re­cuperez povestea de viață a mamei mele. „Cartea Reghinei” a fost cartea mea nece­sară, obligatorie, cartea mea misiune, pe care am scris-o într-o perioadă foarte com­plicată, după ce mama a suferit un atac vas­cular, care a paralizat-o la pat. În vara de dinainte de a începe cartea, am petrecut cu ea câteva luni, m-am simțit datoare să fiu acolo și să-mi ajut surorile, care se întor­seseră și ele de peste mări și țări să o îngri­jească. Mama era aproape oarbă, dar mai putea încă vorbi. A fi alături de cineva care se pregătește să plece e o experiență foarte grea, cine a trecut prin așa ceva știe la ce mă refer. Am simțit atunci că trebuie să po­vestesc. A fost cartea pentru care mi-am eliberat jumătate de normă din postul meu de profesoară, fiindcă simțeam că nu mă mai lupt cu literatura, ci lupta mea era cu timpul, care se subția, cu ple­carea mamei mele din lume, cu moar­tea. Și nu voiam să se întâmple asta, înainte de a-i scrie eu cartea. A fost pentru mine un mare pariu literar să trăiesc un timp în mintea unei femei care a avut un atac cerebral și să scot la lu­mină o viață care nu mai avea glas, care nu mai putea fi povestită după normele lumii noastre. Să încerc să intuiesc cum mai gândește un om care a suferit un atac cerebral, cum se mai așază realitatea în mintea lui, cum se mai proiectează el însuși în lume. Când am terminat-o de scris, mama încă trăia. Pri­mul lucru pe care l-am făcut a fost să o sun pe so­ra mea, care era cu mama atunci, și să-i zic: „Sil­via, apropie-te, te rog, de ea și spune-i că i-am scris cartea”.

– Apoi au urmat alte cărți: „Pelinul negru” și „Tot înainte”, care duc mai departe poveștile aces­tei familii cu 12 copii. Au fost o continuare fi­rească? S-au cerut unele pe altele aceste cărți?

– Cred că sunt mai degrabă episoade care au apărut cu totul neașteptat. „Pelinul Negru” este doar în aparență o carte despre Cernobîl (cernobîl chiar asta înseamnă, pelin negru). În realitate, este o carte despre o fetiță, alt membru al acestei familii numeroase care apare în cărțile mele, un copil care s-a născut cu probleme, la trei luni după explozia nu­cleară, și care își petrece primii ani de viață aproape pe moarte. Agustina este co­pilul atipic, marginal, ca­re trebuie să se descurce cu situația lui în lume și tre­buie să-și înțeleagă dru­mul. A fost pentru mine un alt pariu narativ, să reușesc să scriu cartea cu o singură vo­ce, a ei. Am făcut-o pe fetiță să-și spună povestea, chiar dacă ea însăși nu o înțelege. Dacă am reușit, e și pentru că m-a ajutat mult expe­riența mea de poetă. Poezia are un anumit tip de abor­dare a realității foarte asemănător cu felul în care percep copiii lumea.

– Ai scris cartea mamei tale, ai scris cartea su­rorii tale, iar apoi, în „Tot înainte”, ai scris chiar cartea ta, cea în care personajul e alter ego-ul tău. A fost mai greu sau mai ușor să scrii despre tine?

– Mulți cititori cred despre întâmplările acestei cărți că sunt ficțiune. Ei bine, fiecare fragment din carte este o poveste uluitoare, pe care eu am trăit-o. Eu nu am inventat poveștile alea. Este pentru prima dată când, ca scriitoare, m-a interesat mai mult adevărul faptelor. Nu doar că n-a fost mai greu să o scriu, dar surpriza cea mai mare a fost să constat că, abia povestindu-mi în scris copilăria sub co­munism, am realizat ce viață incredibilă, haluci­nantă am trăit. Toate aceste trei cărți despre nord se continuă firesc cu „Miezul inimii”, cel mai recent volum al meu, în care am ales să scot la lumină întâmplări esențiale și misterioase pentru biografia mea. E o carte confesivă, în care îmi arăt bucăți nevralgice de viață, în care mă transform pe mine și pe cei apropiați mie în personaje, în care încerc să înțeleg enigmele propriei existențe – cum de s-a deschis la un moment dat o ușă care mi-a schimbat viața, cum de bunicul meu a știut cu precizie când i se vor sfârși zilele, cum de poate pricepe ce e ză­dărnicia un copil de numai câțiva ani, cum de ți se arată mereu semne pe care e bine să le deosebești de fundal, cum de mama avea vise premonitorii etc. În „Miezul inimii” dezvăluirea e mai mare și mai riscată decât în orice altă carte a mea, folosesc nume reale, scriu despre copilul meu sau despre soțul meu, recuperez fragmente din trecutul meu, dar arăt și părți din viața mea de acum. Ultimele părți ale volumului se petrec, de fapt, în pandemie. „Miezul inimii” se leagă și de alte scrieri ale mele, e ca un pod în interiorul unui arhipelag.

„Când terminam de scris, eram neom. Îmi trebuia mult timp să mă întorc la mine”

– Te-a ajutat scrisul să faci pace cu acest destin spectaculos? Te-ai câștigat pe tine? Te-ai recu­perat în vreun fel?

– Cred că cel mai important e că am reușit să aduc la lumină o lume. Am făcut dezvăluirile pe care nu le-ar fi putut face decât cineva care a fost martor, care a trăit direct acele lucruri, dar care și-a câștigat și distanța nece­sară. Pe măsură ce m-am depărtat, am des­coperit că lumea asta a nordului tran­silvan nu se micșorează, cum ar fi fost de așteptat, sub ceața timpului, a amin­tirii sau a distanțelor, ci dimpo­tri­vă, se amplifică până devine insupor­tabilă. Oricât de tare am vrut să plec, pentru că eu mi-am dorit să plec din lo­cul acela, am înțeles, în timp, nu doar că lumea asta nu rămâne în urmă, ci că sunt în continuare cu mărgeaua ei uriașă pe umerii mei și că, orice aș face, o duc cu mine. Cât despre relația cu propria biografie, a omului care sunt, nu, pe mine scrisul nu mă vinde­că de nimic. Pe mine scrisul mă face să-mi fie greu, să retrăiesc același lucru care a mai durut cândva. E ca și cum te-ai întoarce mereu în zona ta de trau­mă, ca și cum ai conserva-o cu bună știință, știind că ea îi va servi țesăturii pe care o vei migăli când­va. Într-un fel, scriitorul e un colecționar de traume. Și e foarte greu să trăiești o viață acumulând traume.

– Au scriitorii o altfel de relație cu durerea?

– Nu știu cum e cu alții. Totuși, fiind eu și cititor, mă enervează unele cărți minunat construite, cu o stilistică impecabilă, dar lipsite complet de viață. Eu nu pot și nu vreau să citesc demonstrații cultu­rale. Trebuie să simt că în cartea aia trăiește o ființă vie, care are ceva să-mi spună. Or, lucrul ăsta se face cu un cost emoțional din partea celui care scrie. E o durere pe care scrisul o cere, căreia trebuie să-i faci față. Foarte mulți scriitori se eschivează, pre­feră distanța. Când am scris „Pelinul negru”, a fost cumplit. Trăiam acolo, în sufletul unui copil călcat în picioare la școală, care acasă era martor la tot felul de atrocități pe care trebuia să le integreze psihic, care avea o poveste de viață extraordinar de apăsătoare. De fiecare dată când îmi terminam de scris fragmentul din ziua respectivă, eram neom. Nu mai puteam vorbi. Mă duceam la bucătărie, tă­iam ceapă și făceam mâncare, pentru că se apropia ora la care trebuia să-l iau pe Gabriel de la școală. Îmi trebuia mult timp să mă reîntorc la mine. La „Cartea Reghinei”, intensitatea emoțională a fost mai mare. Nu de puține ori m-am ri­dicat de la masa de scris tulburată profund. În plus, pentru scris e nevoie și de timp, și de consecvență. De unde se presupune că are timp cineva care are o slujbă, are o familie, crește un copil etc.?

Totul a început într-o toamnă

– Și totuși, tu și Mircea Cărtărescu, partenerul tău de viață și de literatură, ați reușit să găsiți un ritm care să echilibreze arderea asta intensă pe care o presupune scrisul. În fond, unde începe și unde se termină literatura?

– E o întrebare bună care mai trage du­pă ea și altele. Trebuie oare un scriitor să arate prin tot ce poate că e scriitor? Eu cred că nu. Trebuie el să se îmbrace fistichiu și să vorbească numai în citate? Sau să tră­iască neapărat în alcool și dezaxare? E condamnat poetul la toate excesele, trebuie să fie excentric și boem? Cineva care face tot posibilul să arate zilnic drama lui de creație mai mult ca sigur nu e scriitor. În ce mă privește, caut echilibrul, încerc să nu mă sustrag de la tot felul de obligații, nu pot să fiu altfel decât responsabilă. Trebuie să am grijă de cei de lângă mine, trebuie să-mi cresc copilul, trebuie să muncesc și să mă lupt pentru timpul meu de scris. Iar lupta asta cu timpul e parcă fără sfârșit. În vara asta, de pildă, am fost nevoită să îngrijesc de cineva din familie și n-am putut începe un roman la care mă gândesc de multă vreme. M-a durut.

– Tu și Mircea sunteți doi Gemeni, născuți în aceeași zi, acaparați de aceeași mare pasiune pentru literatură. N-o să vă întreb cum v-ați cunoscut. O să întreb în schimb cum v-ați recunoscut.

– Fiind studentă la Facultatea de Litere din București, am participat la Cenaclul Li­tere, care era moderat de Mircea. Dar timpul acela a fost al antrenamentului literar, nimic mai mult. Eu aveam o cu totul altă viață, ca și el, care și lipsise mai bine de un an, fiind invitat să predea la Amsterdam. Există însă în viețile oamenilor anumite breșe, clipe scur­te, în care se deschid niște porți nevă­zute și se poate intra într-o poveste. Ele se închid la fel de repede și poate nu se mai deschid niciodată. S-a întâmplat să intrăm pe o ase­me­nea poartă abia după ce-am terminat eu fa­cul­tatea și să ne întâlnim cu adevărat. Am desco­perit atunci că suntem foarte asemănători. De aceea, nouă nu ne-a fost niciodată greu. Suntem de aproa­pe un sfert de secol împreună, totul a început într-o toamnă.

– Doi oameni care scriu în aceeași casă și tră­iesc o viață împreună nu riscă la un moment dat să-și contamineze scrisul, să se influențeze reci­proc?

– Eu și Mircea avem universuri specifice. Zo­nele noastre de interes în literatură sunt diferite. Și cursa noastră e diferită. Nu alergăm la aceeași categorie, nu ne concu­răm în niciun fel. Și cred că asta e esențial. Dacă ar fi existat și cea mai mică urmă de concu­rență, cuplul acesta nu ar fi supraviețuit. Există în schimb între noi consens și solidaritate. Și convin­ge­rea că literatura merită enorm, fiind ea o artă atât de frumoasă. În rest, noi nu vor­bim despre cărțile noas­tre în timp ce le scriem. Vorbim abia după, fiindcă ne suntem unul altuia pri­mul cititor. Primul cititor nu trebuie să fie blând, tre­buie să fie mereu de partea căr­ții, nu a autorului. Și în cazul nostru, chiar e me­reu de partea cărții.

„La opt ani, când am scris prima poezie, am știut că asta e calea mea”

– O eșarfă sau o pipă nu face pe nimeni poet. Dar ce îl face atunci? Pe tine ce te-a făcut să te în­drăgostești de literatură?

– Probabil a fost o înclinație care s-a văzut foarte devreme, deși la mine acasă n-am avut parte de cine știe ce în­dru­mare culturală. Tata muncea enorm, se trezea la 4 în fiecare dimineață și se întorcea seara, târziu, dar nu se culca niciodată fără să deschidă Biblia. Când eram copii, ne citea și nouă în fiecare seară din ea. Avea grijă să aleagă istoriile fantastice, eroi­ce, din această mare carte a lumii, acele povești care ar fi putut să ne intereseze pe noi, copiii. Și asta a fost nemaipomenit, pentru că ne-a oferit astfel nu doar un anumit tip de percepție a vieții religioase, ci și un mod de raportare la cultură, în sensul larg. Această imagine a tatălui meu extrem de obosit care citea zilnic, adormind într-un târziu cu cartea pe piept, e încă foarte vie. Așa cum e și cealaltă, a micului fragment de duminică în care mama, după ce punea pe foc mâncarea pentru prânz, reușea să găsească câteva minute în care să citească. Ea, care avea să nască 12 copii, care muncea fără oprire de di­mineață până seara, n-avea cum să aibă timp pentru citit. Apoi, frații mei mai mari au fost toți cititori. Primul născut, fiind foarte talentat, scria și literatură, făcea singur o revistă a liceului, umplea caiete de versuri. Cred că toți am avut o aplecare către visătorie, către lumi imaginare, către sens. La numai opt ani, când am scris prima poezie, am știut că asta e calea mea, că asta vreau să fac. Și dacă am putea trăi vieți după vieți, pe care să le putem alege, eu tot scriitoare aș dori să fiu.

– Mai târziu, când ai publicat primul volum, ai spus că e una din cele mai fericite zile din viața ta. Îți recunoști cuvintele?

– Bineînțeles, chiar așa a și fost. Iar cea­laltă zi fericită a fost ziua în care am intrat la facultate. Eu am debutat târziu, la 26 de ani, pentru că m-am format literar în anii ‘90, când nu se putea publica nimic. Nici nu visai la asta, era foarte greu să-ți imaginezi că vei avea vreo­dată o carte. „Poză retușată”, primul meu volum, a apărut în 2000, în urma câștigării unui concurs de debut. E o poveste de dra­goste în versuri. Mă aflam, așadar, la mare depărtare de Nordul meu din care, cum ziceam, mi-am dorit să plec. Era imediat după revoluție, abia găseai ceva de lucru, tinerii nu aveau ce să facă. După ce am terminat liceul la Năsăud, am lucrat o vreme într-un bar. Abia anul ur­mă­tor am dat la Facultatea de Litere din Bucu­rești și, deși eram șapte pe un loc, am intrat. Ceea ce, pentru mine, a fost esențial.

– Să pleci din Sângeorz însemna și să te extragi din încrengătura unei familii foarte mari. Familia asta, cu poveștile ei halucinante și dureroase, a ră­mas însă cu tine, a trecut în paginile ro­ma­nelor tale și a ajuns până la noi, la cititori.

– Chiar am avut de curând o revelație, pe care o pun tot pe seama literaturii sau, cu un cuvânt mare, pe seama destinului. N-aș fi putut să scriu aceste cărți ale Nordului meu având înțelegerea de care e nevoie în ele, dacă n-aș fi trăit anumite lucruri în co­pilărie. Ce faci, când la 12 ani devii mamă pen­tru un copil care are un an și-un pic? As­ta, pentru că mama era în spital, cu fetița năs­cută pe moarte, așa cum aveam s-o nu­mesc în „Cartea Reghinei”. Deși a fost te­ribil de greu, am dus situația cu tot eroismul de care eram în stare, cu toată capacitatea mea de-a coopera. Tot greul casei a căzut pe umerii mei și ai fratelui meu imediat mai mare. Noi doi am devenit Familia. Trebuia să facem să funcționeze tot, cât timp tata era la muncă, să mergem și la școală dimineața, să facem treburile gospodăriei, să avem grijă de animale. Pe mine, tata m-a învățat să gătesc. Și atunci, la 12 ani, am avut o neasemuită putere. N-am bănuit că era ca un glob minunat, care se fisura de la o zi la alta. Micuțul pe care-l creș­team mi se agăța de picioare și mă striga „mama”. Am răzbit, am luat, precum Niculae al lui Preda, și pre­miu în anul ăla. Poate că m-am simțit și vic­torioasă după încercarea aceea. Mult mai târziu am înțeles că, de fapt, până la urmă globul s-a spart, iar țăndările lui mi-au umplut inima. Sunt acolo încă, nimeni nu le va scoate vreodată.