Pisica Bălțica

Este o pisică cu domiciliul stabil printre blocu­rile străzii mele. În blănița ei s-au ames­tecat toate culorile cartierului pisi­cesc, fapt ce i-a justificat numele. Sub blă­nița bogată, trupșorul este mic și plăpând, doar codița este înfoiată, ducând gândul la vreo rudă, mai îndepărtată, de „rasă”. Vie­țu­iește în spațiul verde dintre blocuri, mai adă­postindu-se în subsolurile pe care bu­năvoința locatarilor nu le-a blocat cu fe­restre de sârmă. Ne întâlnim prin acest loc când ne facem plimbarea de seară, eu și cățelul. La apariția cățelului, pe care îl recunoaște mai bine decât pe mine, Bălțica vine ca săgeata spre noi. Dar Bălțica e blândă și bucuroasă, și ne înso­țește prin iarbă, foindu-se pe lângă picioarele noastre. Pri­mește bonusuri gus­toa­se, dar, cu bun simț, nu ara­tă că acesta ar fi chiar mo­­tivul pentru care ne în­soțește. Luchi, cățelul meu, cres­cut de mic printre mâțe, o privește pasiv, doar se uită spre mine resemnat, zicându-și în gând „încă una”.

Frigul iernii trecute a în­cercat-o și pe prietena noastră. Într-o seară, după ce ne-a însoțit, ca de obicei, până în fața blo­cului, i-am urat noapte bună și ne-am des­părțit. Am pri­vit-o cum a rămas afară, o mică umbră, abia vă­zută, în vârtejul vântului, și mi s-a strâns inima. M-am înduioșat și m-am în­tors, am luat-o în brațe, cu gând să o duc acasă, deși aveam îndoieli că va fi agreată de cele două blănoase existente acolo. A fost cu­minte până când m-am apropiat de lift. Acolo, brusc, sesizând spațiul închis, blân­da făptură s-a trans­format într-o fiară claustro­fobă. S-a zbătut din bra­țele mele, a sărit vertical pe scări și pe zi­duri, cu miorlăituri care au scos ve­cinii alertați din apartamente. A trebuit să o scot din bloc, după o vânătoare pe trepte. Afară, am privit-o, scăpată în întuneric, cum pleca zgribu­­lită prin ger, dar cu libertatea neștirbită.

Apoi a venit primăvara. Bălțica nu mi-a purtat ran­chiună pentru că am intenționat să o seches­trez. Ne însoțește, nelipsită, la întâlnirea de seară, venind spre noi în salturi feline, prin iarba înaltă. Odată, am observat că venea, bucuroasă, aducând ceva în bot. Primul gând a fost că este un șoarece și nu m-am simțit recunoscătoare pentru ofrandă. Dar ceea ce prinsese pisica era un pui mic de vrabie. L-am atins și am constatat că este viu. L-am luat în palmă și m-a privit cu două boabe de ochișori. Am plecat re­pede cu el, de teamă să nu se răzbune pe mine pisica frustrată. I-am oferit găzduire vietății salvate, dar, cu toată îngrijirea, nu a supraviețuit. I-a lipsit căl­du­ra afectivă a cuibului, neînlocuită de nimic. M-am te­mut că Bălțica s-a supărat pentru dispariția „gus­tării” pe care o prinsese, dar, până a doua zi, a ui­­tat. Și, în continuare, ne plimbăm seara – eu, că­țe­lul și pi­sica bălțată pe lângă noi.

OLGA P.