COSMIN PERȚA (Scriitor): „Toamna, Maramureșul miroase a brad și a ierburi”

GEOGRAFIE SENTIMENTALĂ

„Văd și acum fuioarele de fum ieșind din hornuri”

– În interviul publicat la noi în revistă în urmă cu două luni, ai început un fir de poveste, care așteaptă să fie dus mai departe. Ești mara­mu­reșean de pe Valea Vișeului, un loc care ne aprin­de imaginația cu frumusețea lui nordică și cu rânduielile străvechi ale vieții. Cum era copilăria ta, în Noiembrie?

– Era colorat și cu mi­ros de proaspăt, deja iarna se putea simți în nări, în soarele cu dinți al dimi­neților, în bruma care aco­peră frunzele roșiatice, cu miros de gutui și dov­leac copt, cu nucile strânse în coșuri de nuiele și pre­gă­tite de băgat în beci, lângă mere. Văd și acum fu­ioa­rele de fum ieșind din hor­nurile caselor, aud sobele duduind și împrăștiind căl­dură, simt pereții reci încălzindu-se după multă vreme, în timp ce bunica lucrează la colțuni și pulovere noi, să țină departe fri­gul care e deja la ușă și doar se va înteți. În No­iembrie, se spuneau povești și se citeau cărți bune. Pe drumul spre școală, dimineața, înghețau primele ochiuri de apă și se formau primele lunecușuri. Îmi amintesc un amestec de stări și senzații, de regret pentru vara trecută, cu căldura și jocurile ei, dar bucurie pentru apropierea Crăciunului și a Anului Nou. Cea mai bună mâncare în Noiembrie erau tăiețeii cu lapte și merele la cuptor.

– Mai ții minte cum era ulița copilăriei tale? Cum erau oamenii, jocurile, vremurile?

– Telefonul tău mă găsește chiar aici, pe Valea Vinului, unde voi petrece câteva zile de vacanță. E o uliță de pământ bătătorit. În ma­re parte, a rămas neschimbată, doar oamenii sunt alții. Unele ca­se s-au dărâmat, au apărut altele. Copiii cu care am crescut au ple­cat, dar au apărut alți copii. Eram vreo 15-20 de copii din generația mea, cu totul, pe Valea Vinului. Mer­geam la o școală aflată în capătul Văii, la câțiva kilometri de granița cu Ucraina, peste mun­te. Aveam un învățător, domnul Cucuruz, care făcea naveta din oraș să ne educe pe noi, care eram aproape un trib de sălbatici. Clă­direa școlii mai există și acum, dar e o ruină. Trec uneori pe lângă ea și mă uit la clasele cu geamuri sparte, la acoperișul prăbușit, la buruienile care cresc din zidărie și îmi amintesc nu întâmplări de a­tunci, ci o stare, o senzație de bine și libertate, o curte în care ne strân­geam să jucăm rațele și vânătorii, țară-țară-vrem-ostași sau oină. Îmi amintesc de o cămăruță cu o sobă care afuma și în care ne înghesuiam toți, din toată școala, pentru că în timpul iernii era singura încălzită. De poveștile de groază cu Omul negru și Fata pădurii, pe care ni le zicea colegul nostru Gavrilă, în pauze, și care îmi provocau coșmaruri săptămâni întregi. De drumul până la școală, de câțiva kilometri, pe uliță, prin ier­nile friguroase, când ne strângeam de la case și mer­geam în pâlcuri, cu săniile după noi, bulgă­rin­du-ne, ajungând uzi și bezmetici de o formă de fericire pe care nu o mai pot recupera. De toamnele în care ieșeam din clasă și fu­geam direct în pă­dure, unde scrije­leam rășină de pe molizi și o mestecam ca pe cea mai bună gumă de mestecat care exis­ta. Cei mai mulți dintre colegii mei de atunci au plecat, au împânzit lumea, Ger­mania, Italia, Spa­nia. Unii au ales să rămână acolo. Al­ții s-au întors, au făcut copii și acum copiii lor bat aceleași ulițe ca și noi, dar chiar dacă ulița e aceeași, lumea e alta și lumea în care am trăit noi e tot mai greu de explicat, de crezut. E, cum zi­ceam, o senzație, un gust care îți rămâne în gură, o briză de toamnă care aduce cu ea mirosuri din veri de mult uitate și o răceală care te înfioară.

„Când ajung acasă, merg în pădure doar pentru a asculta freamătul frunzelor”

– Trăiești, de la o vreme, în București. Oare toamna nordului e altfel decât aceea a sudului, a întinderilor nesfârșite din Bărăgan? Unde te simți mai puternic, acasă în Maramureș sau în Bucu­rești?

– Sunt diferite, dar fiecare are frumusețea și in­tensitatea ei. Acasă e și în București, aici sunt copiii, pisicile, prietenii din perioada aceasta a vieții. În Maramureș sunt părinții și fratele, cu familia lui, și prietenii din copilărie. Toamnele din Maramureș sunt aspre, umede, reci, îți șfichiuiesc obrajii cu la­poviță și te călesc. Toamnele din București sunt mai blânde, mai calde, culoarea ruginie a frunzelor se păstrează mai mult, intemperiile, mai suportabile. Dar lipsesc munții și dealurile, pădurile și miro­su­rile. Maramureșul, toamna, miroase a brad și a ier­buri uscate, Bucureștiul miroase a praf și a ciment ud. Îmi lipsește liniștea locurilor, în București totul e zgomot, când ajung acasă merg în pădure doar pentru a auzi freamătul frunzelor. Și puterea pe care ți-o dau spațiile e diferită. Bucureștiul îți cere ener­gie și vitalitate, îmi dă idei și putere de muncă, ca un hamster pe o rotiță ce se învârte-ncontinuu. În Maramureș, însă, am mai mult o chemare spre tihnă și meditație, înspre un soi de nemișcare, care însă con­ține un dram de profunzime pe care altfel nu-l poți accesa. Uneori le combin, gândesc ca în Ma­ramureș, dar lucrez ca în București. Și atunci sunt cel mai puternic.

„Frigul nordului conservă o dimensiune spirituală, imuabilă”

– În ciuda prea multelor înnoiri petrecute în el, Maramureșul nu și-a pierdut magnetismul. Mirajul lui a depășit de mult hotarele țării. Există vreo explicație?

– Senzația mea este că acolo timpul curge altfel. Că totul are o logică și o ordine pe care marile orașe nu le au. Că există o tihnă benefică, nu una asociată cu leneveala și trândăvia, ci cu liniștea interioară și calmul. Am simțit mereu că spațiul ăsta e cumva conectat la o altfel de istorie și curgere, în care lu­crurile mărunte nu contează și nici lucrurile mari nu prea contează, în care lucrurile se schimbă, dar esen­țele se păstrează. Un soi de criogenizare, în ca­re frigul nordului conservă o dimensiune spiri­tuală, au­­tentică, profundă, imuabilă. For­­mele nu se păs­trează, nu, for­mele sunt făcute de oa­meni și oa­menii se adaptează la contextul social și istoric, dar din­colo de forme, sau sub ele, există o „pân­ză freatică”, cu încăr­cătură sim­bo­lică și emoțională, care transcende percepția temporală și la care, ori de câte ori vin aici, mă pot reco­necta. Oamenii sunt niște furnici care construiesc mușuroaie pe ca­re vânturile și ploile le șterg de pe dealuri, apoi vin altele și altele, și toate se vor șterge la vremea lor, dar energia locului rămâne aceeași.

– Toamna aduce tristețe și nostalgii. Vorbim cu ciudă de ele, deși sufletul are nevoie și de um­bre, ca să recunoască lumina. Tu cum te ai cu melancolia?

– Melancolia este una dintre stările mele firești. Este un spațiu mintal care îndeamnă la meditație și observație, care uneori cal­mează și așează lu­cru­rile, care poate să fie creativ, dar poate fi și distruc­tiv, atunci când gra­nița fină dintre melancolie și de­presie este depășită. Am un poem despre me­lancolie și o parte din el sună așa: „Melancolia e o substanță a neființei/ Melancolia e lichidul care unge roti­țele neputinței/ Melancolia nu își do­rește nimic/ Nu există în sine/ E ceva creat de glandele noastre/ Endocrine”. Melancolia e, totodată, legată de memorie și de trecutul nostru, de senzațiile din alte lumi pierdute, care ne revizi­tează uneori. Me­lancolia îndeamnă la nemișcare, la refugiul în memorie, la ruminație, și pe cât de intense sunt sen­zațiile care o însoțesc, pe atât poate fi de înșelătoare și, uneori, ne poate face să ratăm tocmai prezentul.

– Crezi că nordul își pune pecetea pe firea oamenilor, pe felul lor de a fi? Sunt mai apropiați de natură, mai liberi, mai aproape de înțelesurile simple ale vieții?

– O influență există, nu poate fi negată, dar fiecare o procesează diferit, în funcție de perso­nalitate, educație, cultură, mediu social. Libertatea mai mare vine și cu încercări mai mari și respon­sabilitate mai mare. Să nu uităm că generațiile tinere de maramureșeni au început să migreze înspre străinătate sau măcar înspre orașe mai mari, pentru a-și asigura un nivel de trai mai ridicat. Co­nexiunea cu natura există, cu siguranță, dar nu va prima niciodată în fața bunăstării și a siguranței. Copil fiind, am fost cu un autocar de maramureșeni într-o excursie în Franța. Organizatorii, după ce ne-au aranjat vi­zite la muzee, ne-au luat bilete la teatru, operă sau par­curi de distracții, s-au gândit că ar fi fost fru­mos să organizeze într-o zi și o dru­meție în niște munți. Ne-au spus că dru­meția era opțională, cine nu dorea să o facă, putea să aștepte la autocar. Ei bine, toți copiii au rămas la autocar, nimeni nu voia să bată muntele doar de dragul muntelui. Când ne-au întrebat de ce am luat de­cizia aceea, le-am răspuns că noi toți eram crescuți între munți, trăiam per­manent lângă ei. Nu merseserăm în Franța pen­tru a umbla tot pe munte. Organizatorii s-au amuzat și ne-au dus, până la urmă, la o piscină. Acolo nu a mai fost nimeni care să refuze. Prin ur­mare, sunt con­vins că orice copil din Ma­ramureș are mai multe șanse de su­pra­viețuire în natură decât are un copil de la oraș, pentru că o cunoaște mai bine și există o tradiție, însă asta nu înseamnă și că asta visează să facă mereu și își dorește să rămână acolo.

„Locul în care ai crescut va influența întotdeauna povestea pe care o spui”

– Literatura pe care o scrii e influențată de nord? Există o stare de spirit pe care ai moștenit-o de acolo?

– Fără îndoială, da. Literatura mea e influențată de poveștile nordului, iar starea de spirit care tra­ver­sează tot ce scriu, indiferent dacă e poezie, proză sau literatură pentru copii, este o stare pe care am deprins-o în copilărie. Nu cred că aș fi putut deveni niciodată scriitor fără influența spațiului în care am crescut. Poveștile pe care le-am auzit, melancolia profundă a locurilor, tragismul unor per­sonaje, mai mult decât cărțile pe care le-am citit și instrucția căreia m-am dedicat, m-au fă­cut scriitor. Proza mea este un amestec între real și fantastic, pentru că așa era lumea pe care am perceput-o în copilărie. Am extras poezie din spațiile geo­grafice în care am trăit în pri­mii ani ai copilăriei pe care am încercat să le trans­fer în cu­vinte. Vedeam o fru­mu­sețe pe care voiam s-o trans­mit mai de­parte, s-o pot împărtăși. Fru­musețea nu e întotdeauna bucu­rie, poate fi și melancolie și tristețe, poate fi o undă care tulbură țesătura realității. Am perceput-o dis­tinct, întot­deau­na, dar a trebuit să învăț cum să o captez și să transmit din ea o miime.

Melancolia mea, de care am vorbit mai de­vreme, e de acolo. Personajele mele sunt deseori de acolo, felul în care gândesc, felul în care acționează, chiar dacă lucrurile aces­tea nu sunt explicite. Și în „Arșița”, și în „Dis­pariția” și în „În urmă nu mai e nimic”, per­sonajele mele sunt construite având în minte fragmente din niște persoane reale, pe care le-am cunoscut în copilărie sau mai târ­ziu. Poveștile pe care aleg să le spun vin din zo­na aceea. Și, de multe ori, nici nu este ceva conștient, premeditat, e pur și simplu un im­bold, un impuls mai puternic decât altele. Cu­nosc lumea aceea și oamenii aceia în profun­zime și pot vorbi despre ei, iar în scris e deo­sebit de important să reușești să creezi efectul acela de vero­similitate, de autenti­citate, să însuflețești povestea și personajul, iar lucrul acesta e mai complicat de făcut, fără o ex­pe­riență directă a lumii, oricât de logic și rațional am construi totul. Poveștile sunt create din resursele de experiență și de emoție pe care fiecare autor le are de­ja înmagazinate. Locul în care ai crescut va influ­ența întotdeauna povestea pe care o spui și felul în care vezi lumea.

„Nu aș putea exista fără scris”

– În lumea așa de agitată și schimbătoare în care trăim, poveștile scrise par să nu mai aibă trecerea de altădată. Numărul cititorilor de carte e în scădere. Te mai simți motivat, ca scriitor? Mai afli împlinire în ce faci?

– E ca și cum ați întreba un pește dacă e mulțumit că trăiește în apă. Poate că nu e mulțumit, dar nu poate trăi în altă parte. Pentru mine, scrisul nu e un hobby, o activitate la care să pot, într-o zi, re­nunța. Poate că e arogant și patetic, dar face parte din fibra mea interioară, nu aș putea exista fără scris. Nu aș ști ce să fac, n-aș mai avea niciun rost. Modul meu de a trăi lumea e acela de a o povesti. Scrisul este un răspuns direct la spiritul vremurilor, nu poate fi disociat de context. Scriitorul e un ob­servator aflat în mijlocul unor evenimente. Sigur, câm­pul său de percepție este limitat, dar lasă o măr­turie din interior, care, coroborată în timp cu alte mărturii, poate reda sensuri, moti­vații și con­flicte pe care un observator neimpli­cat, care privește totul dintr-un turn, nu le poate bănui. Și mai e rolul ime­diat de „povestaș”, de om care spune ceva despre noi toți, prin intermediul unei nara­țiuni și care, într-un caz ide­al, poate lărgi perspective, poate nuan­ța, poate schimba minți, stârni dezba­teri și proble­matiza lucruri pe care mulți nu le văd sau le văd diferit. Și asta nu se întâmplă doar în lite­ratură, se întâmplă și în cinematografie, în artele vizuale, în toate zonele artistice în care autorul vine cu o viziune pro­fundă și critică și are nu doar scopul de a produce un obiect estetic, ci și de a indica elefantul din cameră.

„Visez la o întoarcere în Maramureș”

– Dacă ar fi să-ți iei de la capăt viața, unde ai vrea să trăiești? De fapt, la ce năzuiești? Cum visezi la viitor?

– Visez la o întoarcere în Maramureș, am planuri mari pentru casa mea de pe Valea Vinului. Să pun bazele unui centru cultural, care să sprijine creația, dar totodată să folosească energia acelui spațiu și să îl pună în valoare. Un centru cultural în care să existe rezidențe, tabere de scriere, conferințe, lec­turi, un spațiu artistic efervescent, deschis crea­torilor tineri, dar nu numai. Să aducă Maramureșul, prin artă, în fața lumii. Maramureșul e turistic, da, dar e și cultural, și e unic și din perspectiva aceasta, e acolo un filon care de abia așteaptă să fie săpat, prelucrat și transformat în artă. Locul acela mă cheamă, în fiecare an mă simt tot mai înstrăinat și mai „chemat” înapoi. Nu aș pierde nimic, aș avea doar de câștigat, cu ajutorul internetului pot redacta, scrie, preda de oriunde. Există însă un impediment major, nu sunt un om bogat, nu am o cultură economică și nici abilități pentru a strânge banii necesari unui asemenea proiect. Deocamdată, am doar idei, expertiză teoretică și putere de muncă. Am însă încredere că voi găsi o soluție și pentru fonduri. Zgârii ghea­ța și sper ca la un moment dat să se spar­gă.