Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele ADRIAN DOBRE din Sighișoara: „Eu nu cred că timpurile sunt atât de grele pe cât ne par”

O poveste de neam

„Dacă vă veți plimba prin Sighișoara și îi veți întreba, la întâmplare, pe oameni despre părintele Adrian Dobre, nu cred că veți întâlni pe cineva să nu-l cunoască”. Cuvintele părintelui Bruno Fröh­lich, protopopul evanghelic luteran al Sighișoarei (interviul a fost publicat în numărul 1541 al re­vistei) m-au mișcat. Rar se întâmplă ca reprezentanții altei confesiuni să vor­bească despre un preot ortodox cu atâta căldură. Ispitit și inspirat, am plecat în căutarea părintelui Adrian Dobre. Apar­tamentul său se află într-un bloc vechi din Sighișoara, cu pisici dormind leneșe pe băncile din fața scării și bă­trâni prietenoși, care te întâmpină zâm­bind. Mic de statură, cu părul alb, părintele Adrian îmi strânge mâna cu o forță pe care nu i-aș fi bănuit-o. Avea să-mi spu­nă în timpul interviului că, pur și sim­plu, refuză să îmbătrânească. Locuiește singur, după plecarea la Domnul a soției sale și vrea să nu fie o povară pentru nimeni. Din fotografiile vechi, de care e plină casa, îmi zâm­besc chipuri din altă lume. Sunt toți strămoșii părintelui, viețuitori ai unei Românii dispărute, dar glorioase, ani­mate de idealul național. Părintele Adrian s-a născut în Șaeș, un sat din Mureș, acum 87 de primăveri. 60 de ani a slujit altarului, din care 50 doar aici, la Sighișoara. „Am avut această șansă, să-mi transmită înaintașii mei comoara lor de credință. M-au hrănit cu o hrană spirituală pe care am iubit-o din toate puterile. Pe linie paternă, toți stră­moșii mei au fost preoți timp de trei veacuri. Am vrut întotdeauna nu să-i depășesc, pentru că nicio­dată nu m-am gândit că voi fi capa­bil de asta, dar cel puțin să fac în viață ceea ce au făcut ei. Bunicul Ioan, din partea tatei, a fost un ade­vărat sfânt. Îmi amintesc chipul lui, barba albă, dar mai ales faptul că nu l-am văzut niciodată certându-se. Își trăia cu putere adevărată viața lui de slujitor al altarului. Era mititel de statură, dar pentru mine era mare, mare ca fel de a fi, ca ținută, ca intelect, din toate punc­tele de vedere. Și, la fel ca bunicul a fost și tata. Familia lor a fost greu în­cercată, o soră și un frate i-au murit la 17-18 ani, amândoi de aprin­dere la plămâni. Așa de mare i-a fost durerea bunicii când și-a pierdut doi dintre cei patru copii, că dormea pe mormintele lor. Apoi, la venirea comuniștilor, fratele tatei a fugit în munții Apuseni, să lupte cu arma în mână contra dictaturii. A fost ocrotit de mânăstiri și călugări, reușind să reziste cinci ani, până când a fost prins și împușcat în picior. I-au dat 22 de ani de în­chisoare, din care a făcut 12. După ce s-a eli­berat, i s-a dat dreptul să continue facultatea, a terminat medicina și a lucrat ca medic până la moarte. Și, cu toate că era bolnav de TBC (se be­tegise în munți, în frigul în care luptase), l-a ținut Dumnezeu și a trăit 97 de ani. Apartamentul în care vorbim a fost al lui. A fost un om voinic, mare, pu­ternic, de la el am învățat iubirea de neam, de strămoși, de tradiție și de glie, de tot ceea ce pre­supune legătura cu înaintașii noștri. Și, mai ales, dragostea pentru credința noastră ortodoxă, care de-a lungul istoriei ne-a ținut ca neam. Ea a fost forța care ne-a unit și care ne-a păstrat această putere de a dăinui”.

„Ne lipsește înălțimea înaintașilor”

– O mai avem, părinte?

Mama și tatăl părintelui Adrian

– Eu zic că da. Nu știu de ce ne iubește Dumne­zeu așa de mult, dar cred că unul dintre motive este că am avut strămoși atât de puternici. Avem și slă­biciuni, sigur, pe care ar trebui să ni le îndreptăm. N-aș vrea să jignesc neamul românesc, aș spune însă că noi, românii de astăzi, suntem superficiali. Sigur că nu toți, dar suntem. Din păcate, așa sunt și mulți din cei care ne conduc, pentru că ajung la putere cei care vor, nu cei care știu. Și cred că ar trebui să ne propunem să ridicăm la con­ducere oameni care ne reprezintă cu ade­vărat și care suferă pentru neamul româ­nesc. Dacă nu ești capabil să suferi pentru neamul tău, să simți că te doare fizic ceva pentru suferințele neamului tău, atunci nu poți să îi salvezi pe cei pe care-i conduci.

Eu nu știu judecățile lui Dumnezeu, poate că ne încearcă tocmai pentru a ne întări, pentru a ne trezi. Cineva spunea, nu știu dacă avea dreptate, că noi încă suntem un neam în formare. Încă nu avem conștiința pe care ar trebui să o avem față de cei care au fost înaintașii noștri. Îi avem pe Sfinții Brâncoveni, pe Ștefan cel Mare și Sfânt și pe atâția alții care au fost pilde vii pentru fiecare dintre noi. Dar nu numai domni­torii noștri, ci și oamenii de rând, că nea­mul nu se ține numai prin domnitori. Eu am avut șansa de a cunoaște astfel de oa­meni simpli, care nu aveau cine știe ce pregătire intelectuală, dar trăiau cu adevărat senti­mentul că sunt români și creștini și se mândreau cu asta. Desigur, nu o mândrie dezonorantă, ci una care să înnobileze. Să nu ne fie rușine să ne mărturisim românitatea și credința. Că de multe ori nu suntem capabili de asta. Nici între noi, nici față de ceilalți.

La Drăgănescu

– Văd că aveți multe fotografii ale părintelui Arsenie Boca prinse la icoane. L-ați cunoscut?

Biserica SfântaTreime din Sighișoara, unde părintele a slujit întreaga viață

– Eu l-am întâlnit o singură dată, soția mea, însă, de multe ori. A fost de câteva ori la Prislop, dar și la Drăgă­nescu, unde părintele Arsenie picta biserica satului. Mi-a povestit că pă­rintele Arsenie i-a spus „maică preo­teasă”, deși nu avea de unde să știe că e măritată cu un preot, și o sfătuia mereu să aibă răbdare. I-a spus asta de multe ori, nu o singură dată. Atât îi cerea – răbdare. Cred că se referea la acceptarea situației în care ne aflam în plin comunism. Știți cum spuneau părinții din Pateric, când nu aveau încercări? „O uitat Dumnezeu de noi!” Ei aveau bucuria de a ac­cep­ta suferințele și de a socoti că su­ferin­țele sunt cu voia Lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne întări credința. Eu am avut șansa doar de a-l vedea pe părintele Arsenie Boca, din păcate, nu am vorbit cu el. Am fost și eu o dată la Drăgă­nescu și l-am văzut pictând. Cum să vă spun? Avea ceva în ținuta lui și fără să vorbească, impu­nea de îndată ce-l vedeai. Părea de pe altă lume, puternic și grăitor, în tăcerea lui. E socotit, pe bună dreptate, Sfântul Ardealului. Toată viața am trăit cu părerea de rău că nu l-am rugat atunci pe preotul de la Dră­gănescu să mă lase să vorbesc cu părintele Arsenie. Mi-a spus că nu-i place să fie deranjat când pictea­ză, așa că am stat cam jumătate de oră urmă­rindu-l, și apoi am plecat.

„Pentru mine, părintele Arsenie Boca e gata sfânt”

– V-a impresionat simplul fapt că l-ați văzut pictând?

Părintele Adrian Dobre

– Nu știu dacă a contat doar întâlnirea aceea, ci tot ce s-a petrecut înainte și după ea, poveștile pe care le auzeam despre dânsul, felul în care era văzut de majoritatea oamenilor care avuseseră norocul de a-l cunoaște. Era socotit un sfânt încă de pe atunci, așa îl vedea toată lumea, așa îl socoteam și eu. Nu mai aveam nevoie de alte dovezi, deși sfinți sunt doar acei oameni care reușesc să treacă de pragul mormântului, lăsând în urmă niște lucruri cu totul și cu totul deosebite; trebuie să treacă o anumită pe­rioadă de timp după moartea lor pentru ca biserica, prin Sfântul Sinod, să îi declare sfinți în mod ofi­cial. Dar, pentru mine, părintele Arsenie Boca e gata sfânt. Că nu e încă declarat așa de biserică asta e cu totul altceva. Eu așa îl văd și nu cred că-L supăr pe Dumnezeu cu acest lucru. Pentru mine, părintele Arsenie Boca, cum sunt și alții ca dânsul, sunt mij­locitori între noi și Hristos. Vorbim însă de lucruri foarte delicate… Știți, există realități, precum sfin­țenia, pe care eu nu le pot explica. Le accept și le trăiesc, dar nu le pot explica, pentru că sunt taine, taine binefăcătoare. Mulți se întreabă ce e Dumne­zeu, iar eu cred că El este în tot ceea ce ne încon­joară. Este în tot ceea ce e bun, în tot ceea ce este frumos, în tot ceea ce dă valoare vieții, chiar și în aer sau în lumină. Vorba poetului Vasile Militaru: „În flori eu socotesc mereu/ Că e ceva din Dumne­zeu (…) De aceea, că miros un crin sau cupa unei lăcrămioare/ Eu simt îndemnul să mă închin/ Cre­zând c-un gând tot mai creștin/ Că-i Dumnezeu în orice floare”. Noi toți suntem înconjurați de taine, nu numai de cele pe care le primim prin biserică. Pentru mine, o taină este aerul, taină este și lumina, toate sunt taine. Așa este și întâlnirea cu acești oameni cu totul deosebiți, pe care noi îi socotim sfinți. Ei sunt cu noi, lângă noi, împreună cu noi sau chiar în noi. Așa l-am simțit eu pe părintele Arsenie Boca și pe foarte, foarte mulți alți sfinți, pe care-i cinstește biserica noastră. Eu simt toți sfinții bi­sericii alături de mine și împreună cu mine.

„Dintre toate mâncărurile, cel mai mult iubesc pâinea”

– Părinte Adrian, sunteți foarte iubit de credin­cioșii din Sighișoara. Mulți vă prețu­iesc încă de acum, din anii vieții, drept preot sfânt. Prin ce le-ați do­bân­dit stima și dra­gostea?

– Eu cred că tu, ca preot, nu poți să le ceri cre­dincioșilor lucrurile pe care tu nu ești capabil să le faci. De aceea, eu am ținut să ajunez înainte de litur­ghie cât de strict am putut. Știți că noi, preoții, înainte de a sluji Sfânta Liturghie, după ora 12 noap­tea, nu mai putem mânca nimic, nici apă nu tre­buie să mai bem. Eu nu mi-am luat nici măcar medicamen­tele, pentru că trebuia să le iau cu apă, doar ca să res­pect acest canon. Și să știți că pe preot nu-l urmărește nimeni, nu știe nimeni dacă respectă sau nu această rându­ială. Poate că vă pare un lucru mărunt, nesemnifi­ca­tiv, dar pentru mine a fost impor­tant. Și mi-a dat Dumnezeu să pot sta așa, fără o picătură de apă, chiar și până seara. Nu mai sim­țeam nici foamea, nici setea și nu sim­țeam nicio neputință. Mi-am impus acest lu­cru și așa am făcut o viață întrea­gă, timp de 60 de ani, cât am slujit ca preot. Sfânta Împărtășanie m-a hrănit. Eu sunt și genul de om că­ruia îi place o hrană sim­plă, dintre toate mâncărurile, cel mai mult iu­besc pâinea. Îmi aduc și acum amin­­te de gustul ei din copilărie, pâinea aceea frământată și coaptă-n cup­tor. Eu cu pâine și cu apă aș putea trăi toată viața. Apăi dacă am și un pahar de vin, e raiul pe pă­mânt!

– Constat, cu bucurie, că pri­viți cu mare nădejde către viitor, deși trăim vremuri gre­le. Cum reu­șiți să vă păstrați pacea sufle­tească?

– Eu cred că timpurile nu sunt atât de grave pe cât ne par. Iar cre­dința este încă puternică. Credința este și va exista tot timpul, pentru că ea nu este păs­trată numai de condu­cătorii spiri­tuali ai bisericii, preoți sau episcopi, ci mai ales de oamenii simpli. Ei au o forță a cre­dinței, care se transmite din generație în generație. De mul­te ori, noi, cei care avem o oarecare pregătire, gre­șim, punându-ne foarte multe între­bări, iar asta ne slă­bește pute­rea cre­dinței, ceea ce omul simplu nu face niciodată. El trăiește în biserică, într-o ascul­tare față de duhovnic și față de preoți ase­mă­nătoare ascultării pe care o avem față de părinți. Asta îi și apropie de Dumnezeu, într-un fel simplu. Adesea, noi avem față de El o părere greșită, că El stă un­deva cu bățul și abia așteaptă să greșești ca să te poată pedepsi. Or, Dumnezeu e cu totul altceva, El este o forță care se bucură de toate realizările tale și mai ales de cre­dința ta. Nicio­dată la El să nu mergi cu frică, ci să mergi cu cre­dința că El te va ajuta, iar dacă faci așa, atunci El te și ajută, lu­crând în tine. Atitudinea asta a noas­tră, intelectuală, plină de în­tre­­bări, îmi aduce aminte de un do­cumentar en­gle­zesc, în care re­porterul umbla pes­te tot prin lu­me, spunându-le tuturor că el este ateu și că e convins că Dumnezeu nu există, pentru că, dacă ar exista, atunci pe el, ateu fiind, l-ar pe­depsi. Și ateul acesta a ajuns la un moment dat într-un sat, la un țăran simplu, care i-a zis așa: „Te aud că spui mereu că nu există Dumnezeu. Să știi că eu am un câine care latră la orice om care trece prin fața casei. Și nu numai la oameni latră, ci și la lună, dar luna își vede de treaba ei. Ea își știe mersul ei pe cer. Așa și Dumnezeu, ca luna, își vede de rostul Lui, fie că oamenii cred sau nu în El”. Ei bine, oamenii simpli înțeleg adevărul acesta și reu­șesc să-l iubeas­că pe Dumnezeu fără să-și pună prea multe întrebări.

„Eu, unul, nu vreau să fiu bătrân și bolnav”

– Ați spus un lucru important, dar greu: că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu fără teamă. Cum să facem asta? Dumneavoastră ați reușit?

Icoana adusă de la Roma de unul dintre bunicii soției, preot greco-catolic, care a mers până acolo și înapoi, pe jos

– Nu știu dacă am reușit pe de­plin, dar vă pot spune că am în­cercat toată viața să nu fac lu­cru­rile bune din teamă. Și să nu fac niciun lucru rău, să am totdea­una conștiința îm­păcată. Un mare gân­ditor spunea despre con­știință că este glasul lui Dumnezeu în om. Ea îți spune în fiecare clipă dacă ai făcut bine sau rău, nu te în­șală niciodată, ci îți spune exact ceea ce ai făcut. Deci, încer­cați să vă păstrați conștiința cura­tă și să nu lucrați binele din frică față de Dum­nezeu, pentru că atunci nu-l veți mai putea iubi. Nu poți iubi pe nimeni dacă te temi de el, pentru că nu e o iubire adevărată, ci, în ultimă instanță, e o tea­mă. Să-L iubiți pe Dum­nezeu așa cum vă iubiți pă­rinții, nu din teamă, ci firesc, natural. Toate acestea sunt lucruri firești, dacă te forțezi, nu e natural. Știu că se spune în Scriptură că „teama de Dumnezeu este începutul înțelepciu­nii”, dar nu este vorba de teama de a fi pedepsit, ci de o teamă de a nu fi la mă­sura la care Dumnezeu ar vrea să fii, la mă­sura pe care el o aș­teaptă de la tine. E o teamă sfântă. „Sun­teţi dum­nezei, toţi sunteţi fii ai Celui Prea­înalt”, ne spune Sfânta Scrip­tură în Psalmul 81. Asta înseam­nă că avem în noi chipul lui Dum­ne­zeu, adică o potență, o forță extra­or­dinară, dar din păcate, nu o folo­sim ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Eu, unul, de pildă, nu vreau să fiu bătrân și bolnav. Și-mi impun per­manent asta. Pentru că totul pleacă de la creier. Dacă ești tânăr la cap, tot trupul e sănă­tos. În urmă cu ceva vre­me m-or durut picioa­rele, probabil de la reu­­ma­tism. M-or durut cum­plit de di­mineața până seara. Și seara nu am mai putut suporta și le-am zis: „Știți ce? Gata, ajunge, v-am su­por­­tat destul, de-acuma gata!” Și-atât o fost. În clipa aceea m-au ascul­tat și m-au lăsat în pace. Așa și cu bătrâne­țea. Când spun că nu vreau să fiu bătrân și bolnav, eu și cred că voi putea asta. Așa că, deși știu că am 87 de ani, ca putere, mă socot de 25. Și dacă așa mă simt, ce să fac? (zâm­bește). Alții, la anii mei, stau în pat, eu însă fac orice ca să mă mișc. Le-am și zis copiilor mei că, în ulti­ma vreme, aproape nu e noapte să nu visez că zbor. Mă simt foarte ușor, ca un fulg. Acesta este și vi­sul meu când sunt treaz!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian