RODICA MANCIU: „Am ajuns să mă bucur de-un măr, luat de acasă, din Bucovina”

– Astăzi, doamna Rodica Manciu este o personalitate de vârf a co­mu­nității românești din Italia, creatoarea şi coordonatoarea „Centrului Cul­tural şi Etnografic al Românilor de la Torino”. Dar înainte să plece din Ro­mâ­nia, Rodica Manciu a fost „fata cu cobza”, o frumoasă şi talentată buco­vi­neancă, interpretă de cântec vechi, popular. O „patimă” pe care dis­tanța n-o stinge, ba dimpotrivă, o întețește, înmulțind drumurile în­toarcerii acasă, în țară –

Fereastra cu tei

– Bună dimineaţa, doamnă Rodica Manciu! Salutări calde din România, la fel de calde ca toamna de-afară, care dă spectacole fan­tastice de culori. La Torino, cum arată luna Noiembrie?

– E frumos şi la Torino în dimineaţa aceas­ta. Lumină galbenă, miroase a toamnă. Chiar priveam pe fereastră, pe sub perdelele mele brodate, ca să văd soarele printre ra­murile pomilor. Am în faţa casei o alee de tei şi, vă rog să mă credeţi, în foarte multe împrejurări ei s-au dovedit alean pentru suflet. Sunt arbori de acasă, din România.    Le vorbesc şi cred că ei mă ascultă, ba chiar îmi şi răspund, mai ales primăvara, când aro­ma florilor mă trimite cu gândul direct în poe­ziile lui Eminescu. Simt că ar fi româ­neşti copacii aceştia, nu ştiu cum să explic, dar, pur şi simplu, mă bucur nespus că s-au nimerit tocmai ei în faţa casei mele, şi nu vreun soi de pomi de aici, din sud. Acum sunt parţial des­frun­ziţi și văd mai bine oraşul printre ramurile lor. Curând vor fi goi, iar atunci (vă spun cu mâna pe inimă), am impresia că pot vedea dincolo de ei, hăt, departe, până în Bucovina mea mult iubită. Stau aşa, la fereastră, şi printre ramurile dezgolite văd streaşina casei părinteşti. Lumina de-acolo ajun­ge până la mine și pune în scenă obiectele ro­mâneşti de care e plină casa mea din Torino. Un fascicul de raze cade exact pe cobza de pe perete. Aici mă găseşte telefonul dumneavoastră, în aceas­tă dimineaţă de toamnă, în care îmi faceţi bucuria enormă să le pot vorbi cititorilor unei publicaţii pe care o iubesc şi-o respect.

Cinci mere

– Să fie toamna de vină și pentru nostalgia din glasul dvs.?

– Mi-aţi citit bine inima. Ea duce lupta asta de când am plecat din ţară, un du-te vino între bucuria unor realizări petrecute aici, în Ita­lia, şi dorul acesta chinuitor de Româ­nia. Un exemplu foarte recent: la sfâr­şitul lui octombrie, m-am aflat prin­tre invitaţii unui moment cultu­ral deosebit, când s-a aşezat o placă în memoria lui Vasile Alecsandri pe hotelul unde obişnuia să stea, la Torino, în timpul vizitelor sale ca diplo­mat. Ei bine, ceremonia aceea atât de spe­cială mie mi-a adus aminte de tata. De la el ştiu să cânt, să recit, iar pe la patru ani, m-a învăţat poezia „Rodica”, de Vasile Alecsandri. O recitam, o cântam zi lumină, o consideram romanţa mea. M-am pome­nit rostind-o în gând, în timp ce luam parte la evenimentul despre care vă povestesc. Doamne,    cât de plină de neprevăzut e viaţa omului: cum a tre­buit eu să ajung la Torino, ca să mă încălzească amintirea tatei. Evi­dent că ea nu a venit sin­gură, ci însoţită de un val de emoţii şi ima­gini din trecutul meu.

– Să vorbim despre el. V-aţi născut şi aţi trăit o bună bucată de vreme în Bucovina, „dulcea Buco­vina” a lui Eminescu, un paradis românesc.

– O să vă spun despre toamnă, fiindcă ea îmi cheamă acum amintirile, le inundă cu nişte arome speciale, mai ales legate de culesul roadelor. Me­rele, perele, nucile, toate primeau locurile lor pen­tru iarnă, în podul casei, acoperite cu bundiţe groa­se, care să le apere de îngheţ. Adunam păpuşoiul pentru animale. Se pregăteau conservele, compo­turile, rodul muncii de peste an, acum, toamna, se contoriza. Apoi se curăţa curtea de frunze, era totul lăsat imaculat pentru prima zăpadă, când întreaga gospodărie parcă intra într-o binemeritată odihnă. Am fost acasă în toamna asta, am cules mere din curte şi cinci le-am luat cu mine la Torino. Până nu au început să se păteze, nu m-am înduram să le mănânc. Mi-a rămas unul, e intact, nu ştiu cât va ţine, dar mi se pare că îmi înmi­res­mează toată locuinţa şi nu mă ating de el. Doamnă dragă, am ajuns să mă bucur de un măr! Poate vi se pare că exagerez, că exaltarea momentului mă îndeamnă la vorbe din acestea, dar nu e deloc aşa. Astea-mi sunt sentimentele zi de zi, trăiesc mereu cu dorul în inimă. Niciodată nu am fost mai ataşată de folclor şi de ţara mea, cum sunt de când am părăsit-o. Distanţa ne trezeşte! Nu aş fi realizat acest lucru, dacă nu l-aş fi trăit: cu cât timpul şi spaţiul ne ţin mai de­parte de ce ne este drag, cu atât iubim mai mult acel lucru.

Concert la acordeon, fluierat și muzicuță

– Sunteţi, întâi de toate, cântăreaţă de muzică populară, iar ispita ei a pornit, așa cum ne-ați spus, de la tatăl dvs… Cânta și el?

– Cât a fost la serviciu, doar duminica îl auzeam cântând la acordeon. După ce a ieşit la pensie însă, ograda întreagă era nu­mai fluieratul lui. Orice făcea în gospo­dărie era însoţit de cântec sau fluierat. Un cui dacă bătea, cânta, parcă nimic nu putea face fără cântec. Deja eram atât de obişnuiţi cu această „coloană sonoră”, încât, dacă nu-l auzeam, în­semna fie că stă la masă, fie că s-a întâmplat ceva rău, vreo treabă căreia nu-i dădea de capăt. Fluie­ratul acesta este nelipsit din amintirile mele, parcă îl aud pe tata, dar parcă-l şi văd, aşa cum parcă şi simt mires­mele toam­nelor de atunci, care-i însoţeau flu­ieratul. „Un împreună” de emoţii şi sentimente, care mă vor însoţi până în ultima clipă a vieţii mele. Apoi ve­nea duminica, și tata scotea mu­zicuţa şi ne cânta de rămâneam cu gura căscată. Terminase Şcoala Popu­lară de Artă la Suceava, acordeon, chiar ştia muzică! Doamne, ce mă bucur că mă îmbiaţi să-mi amintesc toate astea și ce privilegiu pe mine, să am ce-mi aminti!

– Fluieratul tatei, acordeonul și muzicuța să fi sădit şi în dum­nea­voastră pasiunea pentru cântecul popular?

– Fără îndoială. I-am urmat calea, am studiat, dar, mai norocoasă decât tata, eu chiar mi-am făcut în ţară o carieră din muzică. Am fost mult timp interpretă de muzică populară, am cules folclor, deci am fost activă în acest domeniu, în cel mai profund şi mai dedicat mod posibil. Studiul a fost mereu parte din mine, drept dovadă, din toamnă sunt studentă la Etnologie, la Cluj, în ciuda vârstei care nu mai are legătură cu cea studenţească. Cursul este firesc: am urmat Şcoala Populară de artă, mi-am ales cobza ca instrument de studiu, apoi am ab­solvit Conservatorul, am cântat în ansambluri fai­moase, după care destinul mi-a schimbat drumul pe care mă aflam și am plecat în Italia. Asta nu a însemnat că nu am rămas cu inima lipită de folclor şi tradiţii, ele sunt prezente în absolut tot ce fac.

Inima, bat-o vina!

– Ce anume s-a pus stavilă carierei dumnea­voastră muzicale din România?

– Inima. Ea nu s-a lăsat controlată nicicum, m-a luat pe sus în plin avânt artistic, când eram foarte legată de Suceava. Cariera se aşeza bine, iar visul meu era unul singur: să fiu ca doamna Sofia Vicoveanca. Să cânt ca ea toată viaţa muzica Bu­covinei. Îmi urmam cuminte cărarea, eram în An­samblul „Ciprian Porumbescu”, când iubirea m-a prins în vârtejul ei. M-am căsătorit din dragoste mare şi m-am mutat la Bucureşti. N-am abandonat muzica, am intrat prin concurs la „Rapsodia Ro­mână”, am studiat la Conservator. Dar după opt ani, pasiunea s-a stins… Dar iubirea, bat-o vina, şi-a vârât iarăși coada, m-am îndrăgostit de un italian şi am plecat la Torino. Planul era să stăm aco­lo un an, doi şi să revenim. Dar timpul a trecut ca fulgerul și în viața noastră a apărut un copil: Giorgio. Și în ciuda fericirii maternităţii, în relaţia cu soţul meu s-a instalat răceala, fapt care a dus la o nouă despărţire. Gândul îmi era la întoarcerea acasă, însă băiatul începuse şcoala și nu puteam să-l rup nici de lucrurile cu care se obişnuise la Torino. Şi aşa, tot așteptând, au trecut douăzeci de ani de la plecarea mea din România… Uitându-mă acum în urmă, realizez că lucrurile în viaţă nu pot fi programate, iar când ele ţin şi de inimă, după ea mergem cu ochii închişi.

Cer străin

– V-aţi adaptat, v-au ajutat teii să vă găsiţi locul printre italieni?

– Orice aş face, oricât de drag mi-e de fiecare lucru realizat aici, eu tot străină mă simt în Italia. Nu e cerul meu, nu e pământul meu, nu e apa mea. Și nici profesionist nu am mai cântat la Torino. Când am ajuns aici, nu era momentul potrivit pen­­tru muzică, nu aveam starea, sufletul pentru ea. În plus, aveam ne­voie de o meserie si­gură, tre­buia să muncesc pen­tru fiul meu. Aşa am făcut şcoală şi am deve­nit mediator cultural. Mi-a plăcut din prima această me­serie, m-am simţit ime­diat utilă. Ro­mânii ple­caţi din ţară mă soli­citau permanent. A trecut vremea, comu­nitatea română de la Torino s-a dublat, acum ­sun­­tem cei mai mulţi emigranţi din toată zona Pie­mont. Auzi mult româneşte pe străzi, iar asta mi-a dat impresia că am ţara mai aproape. Odată cu numă­rul crescut de români, se amplifica şi dorința mea de a-i ajuta. Aşadar, m-am oferit voluntară la Bise­rica „Santa Croce” din Torino, iar întâlnirea cu pre­otul Lucian Roşu a fost o binecuvântare. Acolo, în biserică, am cunoscut mulţi români şi, poate cel mai important, acolo le-am întâlnit și pe doamnele cu care ulterior am format un grup de păstrare şi pro­­movare a tra­diţiilor româneşti. Lucrau ca badante, îngrijitoare pentru bătrâni, iar în fiecare du­minică, după slujbă, ne adunam la o şe­zătoare cul­turală. Cântam, recitam poezii şi, încet, încet, din plă­cerea de a ne întâlni, din dragul şi dorul de Ro­mânia, am ajuns să orga­­nizăm nişte spec­ta­cole de care sunt foarte mân­dră. Chiar „Şeză­toa­rea” se nu­mea grupul nos­tru. Lipsa de expe­rienţă artistică a acestor român­ce a fost compensată de iu­bire, de drag, de credinţă, iar asta a făcut ca repre­zen­taţiile noastre să fie unele spe­ciale, foarte apre­ciate şi de oameni de cul­tură. Pan­de­mia a îngheţat apoi totul, o bună parte dintre priete­nele mele s-au întors în România de frică. Frică mi-a fost şi mie. Parcă atunci am realizat şi cât de bine ne făcuseră aceste în­tâlniri, au fost adevărate medi­camente contra dorului. Pentru că noi nu doar cântam, ci şi povesteam, ne spuneam ofurile, depănam poveşti. Fiecare venea cu ceva bun de mâncare, gătit în casă. În acele după-amiezi de duminică, eu şi doamnele mele eram acasă. Pandemia a dis­trus acest lucru, iar eu m-am simţit din nou dezrădăcinată. Dar ştiţi unde m-am refugiat şi mi-am regăsit liniştea? În podul bi­sericii! Ştiam că pre­otul nostru adunase acolo tot felul de obiec­te tradiţionale, nu de puţine ori ne împrumu­tase costume popu­lare pentru spec­tacole. El era ardelean, de fiecare dată când venea în ţară, cumpăra obiecte românești şi le ducea la Torino. Cos­tume vechi, ţesături, mobi­lier, ouă încondeiate, o bogăţie întreagă adunată în podul bi­sericii. Mi-a venit o idee: să facem un mu­zeu românesc la To­rino cu aceste obiecte. Părin­tele a fost de acord, am avut și noroc că o familie mai înstărită de români a lăsat casa moştenire bisericii, iar părintele imediat m-a sunat: „Avem loc pentru muzeul nostru!”. L-am pus la punct, piesă cu piesă, în acele luni nesfâr­şite de izo­lare. Din păcate, bietul pă­rinte a suferit de o boală cumplită și s-a stins înainte de inaugurarea „Cen­trului Cultural şi Etnografic al Ro­mânilor de la To­rino”, care a avut loc în toamna a­ceasta, pe 15 sep­tembrie. Sunt onorată şi extrem de emoţionată să fiu coordo­natoarea acestui mu­zeu. Din nou şi din nou, în loc să vin acasă, aduc casa cu mine la Torino. La fel cum s-a întâm­plat şi cu activitatea mea de la radio. De anul tre­cut, din martie, o dată la două săptă­mâni, sunt prezentă la „Radio Pro Diaspora”, sâm­băta, cu emi­siunea de etnografie şi folclor „La streaşina satului ro­mânesc”. Nu prezint doar muzică popu­lară, ci invit oameni din diaspora şi-i poftesc la… poveşti. Să depene amintiri despre cum era în satul lor, care erau acolo obiceiurile de nuntă, de bo­tez… Ce se găsea în podul casei lor bătrâneşti…

Giorgio a ales România

– Doamnă Rodica Manciu, să înțeleg că mu­zica dvs., cântatul, e pus în cui pentru totdeauna, alături de cobza de pe perete?

– Of, sper din tot sufletul că voi reveni acasă definitiv. Am multe lucruri cărora vreau să mă dedic în ţară. Am numeroase melodii tradiţionale, culese de mine în tinereţe. Sunt cântece tare vechi, pe care visez să le înregistrez, sută la sută tradiţio­nal. Deocamdată sunt în sufletul meu şi sunt cântate numai de mine în casa aceasta de pe aleea cu tei, dar simt că va veni vremea când eu şi cobza mea vom cânta şi înregistra aceste melodii străvechi, culese din ungherele ascunse ale Buco­vinei. Până atunci, am deja un deschizător de drumuri pentru întoarcerea acasă: Giorgio. Bă­iatul meu s-a mutat în casa copi­lăriei mele. Vă daţi seama? La douăzeci şi trei de ani, a hotărât că România este locul în care vrea să trăiască?!    Ba și mai mult, după ani şi ani este prima dată când îl văd pe fiul meu fericit. Mi-a mărturisit că pentru întâia oară în viaţă se simte acasă, ac­ceptat, îndrăgit. Pur şi simplu, nu a mai vrut să ple­ce din România. E pasionat de fotografie şi film, poate va face o carieră în domeniu. Oricum, pe mine mă pozează mereu, eu şi cobza mea suntem „subiectele” lui preferate…

– Stimată doamnă Rodica Manciu, nu putem încheia acest dialog pentru care vă mulțumesc, fără să ne vorbiţi puţin și despre cobza dum­nea­voastră cea dragă. O veți mai coborî vreodată din cui?

– Chiar în clipa asta o privesc cât de mândră șade în cuiul de pe perete. E aici, cu mine, tot timpul. Când sunt veselă, cu ea împart bucuria, la supărare, cu ea în braţe plâng. Are suflet. Dacă nu cânt o vreme, când o lipesc de mine, o simt supă­rată, rece, îmi ia foarte mult timp să o acordez, să-şi dea drumul la „răguşeală”. Dar după câteva zile de cântat, se înmoaie, se face de miere, zici că m-a iertat. A fost instrumentul meu încă din anii de şcoală, e martora întregii mele vieţi, o iubesc cu inima şi cu sufletul meu, și-abia aștept să cântăm acasă, în România, de bucurie. Că de dor am su­fe­rit destul.