– Astăzi, doamna Rodica Manciu este o personalitate de vârf a comunității românești din Italia, creatoarea şi coordonatoarea „Centrului Cultural şi Etnografic al Românilor de la Torino”. Dar înainte să plece din România, Rodica Manciu a fost „fata cu cobza”, o frumoasă şi talentată bucovineancă, interpretă de cântec vechi, popular. O „patimă” pe care distanța n-o stinge, ba dimpotrivă, o întețește, înmulțind drumurile întoarcerii acasă, în țară –
Fereastra cu tei
– Bună dimineaţa, doamnă Rodica Manciu! Salutări calde din România, la fel de calde ca toamna de-afară, care dă spectacole fantastice de culori. La Torino, cum arată luna Noiembrie?

– E frumos şi la Torino în dimineaţa aceasta. Lumină galbenă, miroase a toamnă. Chiar priveam pe fereastră, pe sub perdelele mele brodate, ca să văd soarele printre ramurile pomilor. Am în faţa casei o alee de tei şi, vă rog să mă credeţi, în foarte multe împrejurări ei s-au dovedit alean pentru suflet. Sunt arbori de acasă, din România. Le vorbesc şi cred că ei mă ascultă, ba chiar îmi şi răspund, mai ales primăvara, când aroma florilor mă trimite cu gândul direct în poeziile lui Eminescu. Simt că ar fi româneşti copacii aceştia, nu ştiu cum să explic, dar, pur şi simplu, mă bucur nespus că s-au nimerit tocmai ei în faţa casei mele, şi nu vreun soi de pomi de aici, din sud. Acum sunt parţial desfrunziţi și văd mai bine oraşul printre ramurile lor. Curând vor fi goi, iar atunci (vă spun cu mâna pe inimă), am impresia că pot vedea dincolo de ei, hăt, departe, până în Bucovina mea mult iubită. Stau aşa, la fereastră, şi printre ramurile dezgolite văd streaşina casei părinteşti. Lumina de-acolo ajunge până la mine și pune în scenă obiectele româneşti de care e plină casa mea din Torino. Un fascicul de raze cade exact pe cobza de pe perete. Aici mă găseşte telefonul dumneavoastră, în această dimineaţă de toamnă, în care îmi faceţi bucuria enormă să le pot vorbi cititorilor unei publicaţii pe care o iubesc şi-o respect.
Cinci mere
– Să fie toamna de vină și pentru nostalgia din glasul dvs.?

– Mi-aţi citit bine inima. Ea duce lupta asta de când am plecat din ţară, un du-te vino între bucuria unor realizări petrecute aici, în Italia, şi dorul acesta chinuitor de România. Un exemplu foarte recent: la sfârşitul lui octombrie, m-am aflat printre invitaţii unui moment cultural deosebit, când s-a aşezat o placă în memoria lui Vasile Alecsandri pe hotelul unde obişnuia să stea, la Torino, în timpul vizitelor sale ca diplomat. Ei bine, ceremonia aceea atât de specială mie mi-a adus aminte de tata. De la el ştiu să cânt, să recit, iar pe la patru ani, m-a învăţat poezia „Rodica”, de Vasile Alecsandri. O recitam, o cântam zi lumină, o consideram romanţa mea. M-am pomenit rostind-o în gând, în timp ce luam parte la evenimentul despre care vă povestesc. Doamne, cât de plină de neprevăzut e viaţa omului: cum a trebuit eu să ajung la Torino, ca să mă încălzească amintirea tatei. Evident că ea nu a venit singură, ci însoţită de un val de emoţii şi imagini din trecutul meu.
– Să vorbim despre el. V-aţi născut şi aţi trăit o bună bucată de vreme în Bucovina, „dulcea Bucovina” a lui Eminescu, un paradis românesc.
– O să vă spun despre toamnă, fiindcă ea îmi cheamă acum amintirile, le inundă cu nişte arome speciale, mai ales legate de culesul roadelor. Merele, perele, nucile, toate primeau locurile lor pentru iarnă, în podul casei, acoperite cu bundiţe groase, care să le apere de îngheţ. Adunam păpuşoiul pentru animale. Se pregăteau conservele, compoturile, rodul muncii de peste an, acum, toamna, se contoriza. Apoi se curăţa curtea de frunze, era totul lăsat imaculat pentru prima zăpadă, când întreaga gospodărie parcă intra într-o binemeritată odihnă. Am fost acasă în toamna asta, am cules mere din curte şi cinci le-am luat cu mine la Torino. Până nu au început să se păteze, nu m-am înduram să le mănânc. Mi-a rămas unul, e intact, nu ştiu cât va ţine, dar mi se pare că îmi înmiresmează toată locuinţa şi nu mă ating de el. Doamnă dragă, am ajuns să mă bucur de un măr! Poate vi se pare că exagerez, că exaltarea momentului mă îndeamnă la vorbe din acestea, dar nu e deloc aşa. Astea-mi sunt sentimentele zi de zi, trăiesc mereu cu dorul în inimă. Niciodată nu am fost mai ataşată de folclor şi de ţara mea, cum sunt de când am părăsit-o. Distanţa ne trezeşte! Nu aş fi realizat acest lucru, dacă nu l-aş fi trăit: cu cât timpul şi spaţiul ne ţin mai departe de ce ne este drag, cu atât iubim mai mult acel lucru.
Concert la acordeon, fluierat și muzicuță
– Sunteţi, întâi de toate, cântăreaţă de muzică populară, iar ispita ei a pornit, așa cum ne-ați spus, de la tatăl dvs… Cânta și el?

– Cât a fost la serviciu, doar duminica îl auzeam cântând la acordeon. După ce a ieşit la pensie însă, ograda întreagă era numai fluieratul lui. Orice făcea în gospodărie era însoţit de cântec sau fluierat. Un cui dacă bătea, cânta, parcă nimic nu putea face fără cântec. Deja eram atât de obişnuiţi cu această „coloană sonoră”, încât, dacă nu-l auzeam, însemna fie că stă la masă, fie că s-a întâmplat ceva rău, vreo treabă căreia nu-i dădea de capăt. Fluieratul acesta este nelipsit din amintirile mele, parcă îl aud pe tata, dar parcă-l şi văd, aşa cum parcă şi simt miresmele toamnelor de atunci, care-i însoţeau fluieratul. „Un împreună” de emoţii şi sentimente, care mă vor însoţi până în ultima clipă a vieţii mele. Apoi venea duminica, și tata scotea muzicuţa şi ne cânta de rămâneam cu gura căscată. Terminase Şcoala Populară de Artă la Suceava, acordeon, chiar ştia muzică! Doamne, ce mă bucur că mă îmbiaţi să-mi amintesc toate astea și ce privilegiu pe mine, să am ce-mi aminti!
– Fluieratul tatei, acordeonul și muzicuța să fi sădit şi în dumneavoastră pasiunea pentru cântecul popular?
– Fără îndoială. I-am urmat calea, am studiat, dar, mai norocoasă decât tata, eu chiar mi-am făcut în ţară o carieră din muzică. Am fost mult timp interpretă de muzică populară, am cules folclor, deci am fost activă în acest domeniu, în cel mai profund şi mai dedicat mod posibil. Studiul a fost mereu parte din mine, drept dovadă, din toamnă sunt studentă la Etnologie, la Cluj, în ciuda vârstei care nu mai are legătură cu cea studenţească. Cursul este firesc: am urmat Şcoala Populară de artă, mi-am ales cobza ca instrument de studiu, apoi am absolvit Conservatorul, am cântat în ansambluri faimoase, după care destinul mi-a schimbat drumul pe care mă aflam și am plecat în Italia. Asta nu a însemnat că nu am rămas cu inima lipită de folclor şi tradiţii, ele sunt prezente în absolut tot ce fac.
Inima, bat-o vina!
– Ce anume s-a pus stavilă carierei dumneavoastră muzicale din România?

– Inima. Ea nu s-a lăsat controlată nicicum, m-a luat pe sus în plin avânt artistic, când eram foarte legată de Suceava. Cariera se aşeza bine, iar visul meu era unul singur: să fiu ca doamna Sofia Vicoveanca. Să cânt ca ea toată viaţa muzica Bucovinei. Îmi urmam cuminte cărarea, eram în Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, când iubirea m-a prins în vârtejul ei. M-am căsătorit din dragoste mare şi m-am mutat la Bucureşti. N-am abandonat muzica, am intrat prin concurs la „Rapsodia Română”, am studiat la Conservator. Dar după opt ani, pasiunea s-a stins… Dar iubirea, bat-o vina, şi-a vârât iarăși coada, m-am îndrăgostit de un italian şi am plecat la Torino. Planul era să stăm acolo un an, doi şi să revenim. Dar timpul a trecut ca fulgerul și în viața noastră a apărut un copil: Giorgio. Și în ciuda fericirii maternităţii, în relaţia cu soţul meu s-a instalat răceala, fapt care a dus la o nouă despărţire. Gândul îmi era la întoarcerea acasă, însă băiatul începuse şcoala și nu puteam să-l rup nici de lucrurile cu care se obişnuise la Torino. Şi aşa, tot așteptând, au trecut douăzeci de ani de la plecarea mea din România… Uitându-mă acum în urmă, realizez că lucrurile în viaţă nu pot fi programate, iar când ele ţin şi de inimă, după ea mergem cu ochii închişi.
Cer străin
– V-aţi adaptat, v-au ajutat teii să vă găsiţi locul printre italieni?

– Orice aş face, oricât de drag mi-e de fiecare lucru realizat aici, eu tot străină mă simt în Italia. Nu e cerul meu, nu e pământul meu, nu e apa mea. Și nici profesionist nu am mai cântat la Torino. Când am ajuns aici, nu era momentul potrivit pentru muzică, nu aveam starea, sufletul pentru ea. În plus, aveam nevoie de o meserie sigură, trebuia să muncesc pentru fiul meu. Aşa am făcut şcoală şi am devenit mediator cultural. Mi-a plăcut din prima această meserie, m-am simţit imediat utilă. Românii plecaţi din ţară mă solicitau permanent. A trecut vremea, comunitatea română de la Torino s-a dublat, acum suntem cei mai mulţi emigranţi din toată zona Piemont. Auzi mult româneşte pe străzi, iar asta mi-a dat impresia că am ţara mai aproape. Odată cu numărul crescut de români, se amplifica şi dorința mea de a-i ajuta. Aşadar, m-am oferit voluntară la Biserica „Santa Croce” din Torino, iar întâlnirea cu preotul Lucian Roşu a fost o binecuvântare. Acolo, în biserică, am cunoscut mulţi români şi, poate cel mai important, acolo le-am întâlnit și pe doamnele cu care ulterior am format un grup de păstrare şi promovare a tradiţiilor româneşti. Lucrau ca badante, îngrijitoare pentru bătrâni, iar în fiecare duminică, după slujbă, ne adunam la o şezătoare culturală. Cântam, recitam poezii şi, încet, încet, din plăcerea de a ne întâlni, din dragul şi dorul de România, am ajuns să organizăm nişte spectacole de care sunt foarte mândră. Chiar „Şezătoarea” se numea grupul nostru. Lipsa de experienţă artistică a acestor românce a fost compensată de iubire, de drag, de credinţă, iar asta a făcut ca reprezentaţiile noastre să fie unele speciale, foarte apreciate şi de oameni de cultură. Pandemia a îngheţat apoi totul, o bună parte dintre prietenele mele s-au întors în România de frică. Frică mi-a fost şi mie. Parcă atunci am realizat şi cât de bine ne făcuseră aceste întâlniri, au fost adevărate medicamente contra dorului. Pentru că noi nu doar cântam, ci şi povesteam, ne spuneam ofurile, depănam poveşti. Fiecare venea cu ceva bun de mâncare, gătit în casă. În acele după-amiezi de duminică, eu şi doamnele mele eram acasă. Pandemia a distrus acest lucru, iar eu m-am simţit din nou dezrădăcinată. Dar ştiţi unde m-am refugiat şi mi-am regăsit liniştea? În podul bisericii! Ştiam că preotul nostru adunase acolo tot felul de obiecte tradiţionale, nu de puţine ori ne împrumutase costume populare pentru spectacole. El era ardelean, de fiecare dată când venea în ţară, cumpăra obiecte românești şi le ducea la Torino. Costume vechi, ţesături, mobilier, ouă încondeiate, o bogăţie întreagă adunată în podul bisericii. Mi-a venit o idee: să facem un muzeu românesc la Torino cu aceste obiecte. Părintele a fost de acord, am avut și noroc că o familie mai înstărită de români a lăsat casa moştenire bisericii, iar părintele imediat m-a sunat: „Avem loc pentru muzeul nostru!”. L-am pus la punct, piesă cu piesă, în acele luni nesfârşite de izolare. Din păcate, bietul părinte a suferit de o boală cumplită și s-a stins înainte de inaugurarea „Centrului Cultural şi Etnografic al Românilor de la Torino”, care a avut loc în toamna aceasta, pe 15 septembrie. Sunt onorată şi extrem de emoţionată să fiu coordonatoarea acestui muzeu. Din nou şi din nou, în loc să vin acasă, aduc casa cu mine la Torino. La fel cum s-a întâmplat şi cu activitatea mea de la radio. De anul trecut, din martie, o dată la două săptămâni, sunt prezentă la „Radio Pro Diaspora”, sâmbăta, cu emisiunea de etnografie şi folclor „La streaşina satului românesc”. Nu prezint doar muzică populară, ci invit oameni din diaspora şi-i poftesc la… poveşti. Să depene amintiri despre cum era în satul lor, care erau acolo obiceiurile de nuntă, de botez… Ce se găsea în podul casei lor bătrâneşti…
Giorgio a ales România
– Doamnă Rodica Manciu, să înțeleg că muzica dvs., cântatul, e pus în cui pentru totdeauna, alături de cobza de pe perete?

– Of, sper din tot sufletul că voi reveni acasă definitiv. Am multe lucruri cărora vreau să mă dedic în ţară. Am numeroase melodii tradiţionale, culese de mine în tinereţe. Sunt cântece tare vechi, pe care visez să le înregistrez, sută la sută tradiţional. Deocamdată sunt în sufletul meu şi sunt cântate numai de mine în casa aceasta de pe aleea cu tei, dar simt că va veni vremea când eu şi cobza mea vom cânta şi înregistra aceste melodii străvechi, culese din ungherele ascunse ale Bucovinei. Până atunci, am deja un deschizător de drumuri pentru întoarcerea acasă: Giorgio. Băiatul meu s-a mutat în casa copilăriei mele. Vă daţi seama? La douăzeci şi trei de ani, a hotărât că România este locul în care vrea să trăiască?! Ba și mai mult, după ani şi ani este prima dată când îl văd pe fiul meu fericit. Mi-a mărturisit că pentru întâia oară în viaţă se simte acasă, acceptat, îndrăgit. Pur şi simplu, nu a mai vrut să plece din România. E pasionat de fotografie şi film, poate va face o carieră în domeniu. Oricum, pe mine mă pozează mereu, eu şi cobza mea suntem „subiectele” lui preferate…
– Stimată doamnă Rodica Manciu, nu putem încheia acest dialog pentru care vă mulțumesc, fără să ne vorbiţi puţin și despre cobza dumneavoastră cea dragă. O veți mai coborî vreodată din cui?

– Chiar în clipa asta o privesc cât de mândră șade în cuiul de pe perete. E aici, cu mine, tot timpul. Când sunt veselă, cu ea împart bucuria, la supărare, cu ea în braţe plâng. Are suflet. Dacă nu cânt o vreme, când o lipesc de mine, o simt supărată, rece, îmi ia foarte mult timp să o acordez, să-şi dea drumul la „răguşeală”. Dar după câteva zile de cântat, se înmoaie, se face de miere, zici că m-a iertat. A fost instrumentul meu încă din anii de şcoală, e martora întregii mele vieţi, o iubesc cu inima şi cu sufletul meu, și-abia aștept să cântăm acasă, în România, de bucurie. Că de dor am suferit destul.