Povești de îmblânzit toamna…

– Întâmplări fermecate, bune de alungat zilele cenușii –

MIRON RADU

Fata din vie

M-am născut în apropiere de Drăgășani, într-un sat înconjurat de podgorii. În locul acela, viața oa­menilor se desfășura mai demult după anotimpurile viței de vie. Evenimentele mari, botezurile, nunțile, erau toate legate, depindeau de îngrijirea viilor. Să­pat, stropit, copilit, butoaie, budane, must – erau vor­be nelipsite de la ori­care întâl­nire între vecini. Toamna era ano­timpul-rege, când satul în­treg se muta între vii. Într-una din acele zile, când bucuria umplea dea­lurile într-o lumină de miere, m-am îndrăgostit pentru prima dată, și astăzi pot spune, cu siguranță, că și pentru    ultima oară, în viața mea. Aveam cam șaptesprezece ani și lu­cram cot la cot cu flăcăii mai mari de­cât mine. Într-o zi, cam la ora prânzului, a apărut în vie o fată stră­ină de sat. O nepoată a omului care ne angajase la lucru. Fata a coborât din căruța cu care a venit, cu mișcări tare grațioa­se. Era plăpândă și sub­țirică, sfioasă în mișcări și purtare, deloc nu semă­na cu fetele cu care eram eu obiș­nuit. Părea cumva din altă lume, căl­ca de parcă mergea plu­tind pe dea­supra drumului. Îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, că din clipa în care am văzut-o prin­tre noi, am fost ca trăznit. N-am mai putut mânca aproa­­pe nimic, simțeam că mă înec la fiecare îm­bucă­­tură. Mi se pusese un nod în gât, de care nu știam cum să scap.    Mă uitam mereu la fata aceea și ea se uita din când în când la mine și nu înțele­geam ce mi se întâmplă. De unde venea oare răcoa­rea ce mă cuprindea ca-ntr-o plasă, de unde venea pârjolul ce mă ardea? Se amestecau toate ca-ntr-un vârtej care mă seca, ba simțeam că mor de căldură, ba mă lua cu friguri. A fost ca și cum m-aș fi îm­bolnăvit. Și ca să-mi ascund tulburarea și starea pe care nu puteam nici­cum s-o înfrâng, am început să imit cântecul păsă­rilor, căci mă pricepeam de minune la asta. Știam să cânt precum pițigoii, să fiu gureș ca vră­biile sau vi­sător ca mierla. Fata s-a dis­trat de „pro­gramul ar­tistic” pe care l-am prezentat și am fost în al nouălea cer când am aflat că va veni și a doua zi la cules.

Cinci zile am cules la vie, cinci zile la rând a venit și ea și, până la urmă, am reușit să-i vorbesc. Zilele acelea pot fi decupate clar din viața mea și le pot numi, cu siguranță, zilele îndrăgostirii mele. Nimic nu este mai frumos pe lume decât bucuria îndrăgostirii. Iar prima dragoste este aceea care, de fapt, te trezește parcă la viață. Era pentru întâia oară când simțeam amețeala aceea dulce și nelămurită. Nici nu știam cum să mă port. Mi se părea că toată lumea se uită la mine, că știu toți secretul meu și de-aceea reacționam la orice vorbă grăbit și stingher, ca sculat din somn. Nici nu mi-am dat seama cum au trecut cele cinci zile, dar pot să vă descriu exact cum își ținea ea capul, ușor aplecat pe umăr, când mă privea, când mă asculta cum imit păsările, pot să spun cum mișca vântul rochia ei albă cu floricele, pot să descriu cum se așeza în căruța cu care pleca înapoi, acasă. În ultima zi am rămas în mod voit în urma celorlalți. Am vrut să fiu singur, ca să mă lămuresc cumva cu ceea ce mi s-a întâmplat. Seara a fost minunată, pădurea din apropierea podgoriei era ruginită, aprinsă parcă de un foc mocnit, aerul mirosea dulce a struguri copți, iar eu eram fericit, bucuros, și atunci am luat hotă­rârea ca orice mi se va întâmpla în vremea următoare, în anii care vor veni, să caut să nu mă depăr­tez prea tare de fata asta. Fericit că mi-a venit așa un gând bun și fru­mos, am început să cânt și să fluier, imitând toate păsările de care îmi aminteam. Părea că și pă­durea tresare, ascultându-mi bucu­ria. Culesul s-a încheiat și n-am mai văzut-o câteva luni. În preaj­ma Crăciunului, ne-am reîn­tâlnit pe ulița satului. Era cu tatăl ei, și în afara unui salut grăbit, n-am vorbit altceva, dar am văzut în ochii ei o luminiță care mi-a în­călzit inima.

Am crescut, mi-am petrecut ado­lescența cu gândul la ea. Cău­tam la fiecare fată cu care eram prie­ten, câte ceva din înfățișarea fetei de care ră­măsesem îndrăgostit în ciuda anilor care treceau. Mă împrieteneam cu vreuna, pentru că avea gropițe în obraji, ca ea, sau cu alta, pentru că mergea un pic săltat. Dar nu ținea mult prietenia, descopeream repede neasemănările și le părăseam. Le abando­nam supărat, pentru că îmi dădeam seama că oricât aș încerca să mă amăgesc cu alte fete, tot chipul ei îmi rămânea în minte și mă tulbura încă după atâția ani. Nu m-am însurat, deși au fost în preajma mea zeci de femei care, poate, m-ar fi ajutat până la urmă să o uit. Într-una din vizitele în satul în care m-am năs­cut, am aflat că ea se măritase și că avea doi copii. Ceea ce m-a speriat a fost faptul că nu mă de­ranja deloc căsătoria ei și că mă gândeam la ea ca la marea mea dragoste. Culmea este că nu schim­basem decât câteva vorbe, nici măcar nu ne-am atins atunci, în copilărie, când am văzut-o prima da­tă în vie. Ne-am mai întâlnit în treacăt, de vreo două ori, la niște înmormântări. Nu știu dacă era fericită cu bărbatul ei, dar vreau să vă spun că de fiecare dată am descoperit în privirea ei acea lu­mi­niță veselă pe care o știam din copilărie și pe care o visam uneori. Și asta m-a bucurat nespus.

Când am aflat că a rămas singură, că băr­batul i-a murit și copiii s-au căsătorit, m-am îm­bră­cat frumos, am luat un buchet de flori și m-am dus la ea acasă. I-am spus povestea vieții mele și i-am spus că am trăit toți anii cu gândul la ea.

De atunci suntem împreună, și dacă ar fi să-mi cânt bucuria și dragostea, ar trebui să imit toate păsă­rile lumii și tot n-ar fi de ajuns. Mă simt îm­pli­nit, nu pentru că am ajuns să fim împreună, după atâția ani de așteptare, ci pentru că în tot acest timp, am reușit să păstrez neștirbită dragostea pentru ea. Începută ca o amețeală visătoare, într-o zi de toam­nă, trecută prin chinul steril al atâtor căutări, dragos­tea aceasta s-a împlinit ca un miracol, dincolo de frământările tinereții, de tulburările pasionale și de patimile trupești. Aflați acum în toamna vieții, ne trăim bucuria întâlnirii și, foarte des, ne plimbăm prin pădurea de lângă casă, ca să ascultăm concertul păsărilor. Pentru bucuria aceasta, a meritat să aștept atât.

LILIANA DUMITRESCU

La plantat de stejari

Ne-am cunoscut într-o toamnă, demult. Era sfârşit de noiembrie şi-am fost duşi cu şcoala să plantăm puieţi de stejar, la capătul dinspre munte al oraşului. De la şcoală, am plecat cu nişte camioane până la locul în care ne aşteptau pădurarii, ca să ne arate cum trebuie să muncim. Când am urcat în    maşinile care ne așteptau, un băiat dintr-o clasă mai mare mi-a întins mâna ca să mă ajute să sar peste laterala înaltă a camionului. Un gest firesc, făcut fără niciun fel de intenţie. Numai că în mintea mea de-atunci, însetată de îndrăgostire, eu am văzut în asta o coincidenţă, o potrivire a sorţii, care mi-a în­fierbântat imediat imaginaţia. Toată ziua am cău­tat să fiu cât mai aproape de el şi de locul în care fusese repartizat să lucreze. Îi urmăream gesturile, îmi ima­ginam posibile discuţii cu el, care au rămas, bineînțeles, doar scenarii imaginate de mine fără să se materializeze în vreun fel. Eram în clasa a noua, el era deja într-a douăsprezecea, şi nu avea ochi pen­tru noi, „gâsculiţele” naive, de-abia intrate în li­ceu.    În săptămânile şi lunile care-au urmat, l-am ur­mărit discret, în pauze. Îmi făceam drum pe co­ridorul în care era clasa lui, treceam pe lângă terenul de sport, când avea ora de educaţie fizică, întârziam voit, când era de serviciu la poartă, ca să trebuiască să mă rog de el să mă lase să intru în şcoală. Într-un cuvânt, îi aţineam calea, dar din partea lui nu a fost ni­ciun semn care să trădeze că ar fi înţeles ce se întâmplă cu mine. Dar tăcerea şi indiferenţa lui nu m-au descurajat. Am devenit şi mai insistentă în a-l urmări, pentru că eram obsedată de tot ceea ce ţinea de el. Dacă într-o zi apărea, de exemplu, într-un tri­cou albastru, a doua zi îmbrăcam şi eu unul de aceeaşi culoare. Dacă-l vedeam purtând fularul le­gat într-un anume fel, îmi legam şi eu eşarfele în­tocmai. Îi copiam gesturile, obiceiurile, sperând că mă va descoperi într-o bună zi, că-mi va dărui o pri­vire. Numai că eforturile mele au rămas nebăgate în seamă.

El a terminat liceul, a dat examen la facultate şi în anii următori îl vedeam prin oraş doar în va­canţe. În­cetul cu încetul, îndrăgosteala mi-a trecut, s-a spulberat așa cum se întâmplă cu frunzele în­gălbe­nite de vântul toamnei. Purtate în vârtejuri co­lorate, se așază în stra­turi, straturi pe cărări, amin­tind de splendoarea pădurii. De fapt, poa­te că asta este și soarta scurte­lor îndrăgostiri de toamnă, care în­cep, de obicei, oda­tă cu școlile. Ele sunt recapitu­lări necesare, pen­tru recunoaște­rea unei mari iubiri. Ferice de cel care ajunge să o recunoască și să o trăiască!

ADRIAN POPESCU

Mere roșii                                                                 

De câte ori septembrie așterne melancolii prin parcuri şi livezi, îmi amintesc de o poveste de tine­reţe. Acum, pentru că e toam­nă târzie în viața mea, am răgaz mai mult şi pot să întorc pe toate feţele întâmplările. Ca o străful­ge­rare de lumină în vreme de ceaţă, mă în­torc mereu din plimbările solitare, la prima toamnă a studen­ției. Toamnă frumoasă, toamnă de aur, în culori grele, de catifea. Intrasem la medicină, ajun­sesem o mică vedetă locală în orășelul de provincie în care m-am născut și, din acest motiv, am devenit foarte mândru şi nemăsurat de orgolios. Acum ştiu că mândria este un păcat, atunci credeam că este un avantaj care îmi poate deschide porţi. Am fost nesăbuit și m-am avân­tat în ceea ce numeam „cu­noaşterea univer­sului”, ceea ce, de fapt, însemna, cu­noaşterea şi cucerirea colegelor mele de facul­tate. „Din cât mai multe puncte de vedere, din cât mai multe unghiuri şi perspective”, ca să vorbesc uşor golăneşte, aşa cum făceam şi atunci.

Într-o zi, am pus ochii pe Ilinca și nu m-am lăsat până când nu am obținut de la ea promisiunea unei plimbări prin parcul orașului. Așa a început cea mai duioasă și caldă poveste pe care am trăit-o. Parcă atunci, împreună cu ea sau poate numai datorită ei, am văzut prima oară cum vine toamna, cum coboa­ră treptat de pe dealuri până în mijlocul orașului, pe aleile din parc, pe frunzele pomilor și arbuștilor. Cu ea am descoperit    cât de înalt este cerul, cât suferă iarba când vin brumele, ce culori împrăștie frigul, cum se adună păsările înainte de plecarea în țările calde. Ea m-a învățat să descopăr tot felul de semne care-mi fuseseră străine până atunci, prin care na­tura își dezvăluie minunile și puterea. A fost ca și cum până atunci fusesem orb și ea mi-a dat lumina vederii, a unei anume vederi către lucrurile mai ascunse și tainice, pe lângă care altădată treceam fără să am habar. O urmăream și nu încetam să mă minunez de câte știa. De la o întâlnire la alta, sim­țeam că mă prinde tot mai mult în mreaja ei și, deși eram încântat, ceva nu-mi plăcea. Nu voiam să mă în­drăgostesc, nu voiam să renunț așa repede la liber­tatea de care mă bucurasem până atunci, dar, pe de altă parte, ceea ce simțeam pentru ea era cu totul altceva decât simțisem cu alte fete. Chiar și când nu eram împreună, gândul îmi era tot la ea și nu la acele cuceriri de-o zi cu care-mi petrecusem    vremea înainte.

Nu ştiu unde este acum Ilinca, ne-am despărțit când încă nu se încheiase toamna în care ne-am cunoscut, dar îmi amintesc de ea de fiecare dată când frunzele se îmbracă în culori de aramă. Poate că dacă povestesc despre ea, mă voi elibera de vina pe care mi-o simt tot mai grea. Ilinca era de undeva de pe lângă Vatra Dornei. Știu că îi plăceau merele şi că, în ochii ei, lumina de toamnă parcă înflorea. Era o fată firavă, delicată, subţire ca o trestie şi veselă tot timpul. Mărturisesc că acum, după o viaţă plină de aventuri, iubiri pe furate și cuceriri de du­zină, niciuna din ele n-a lăsat urme, aşa cum s-a în­tâmplat cu Ilinca. Mi-e greu să recunosc că din toată viaţa de mare cuceritor şi afemeiat n-a mai ră­mas nimic, nici măcar umbra amintirii unui zâmbet sau a unei priviri. În schimb, vă pot spune cum era îmbrăcată Ilinca în prima seară, vă pot descrie părul ei cânepiu, mereu zburlit, vini­şoarele subţiri care-i apăreau la tâmple când făcea pe supărata, privirea jucăuşă cu care aştepta să ghi­cesc mâna în care ascun­dea câte-un măr roșu ca buzele ei. Sau… of, Doam­ne, felul în care albastrul ochilor i se întuneca, după ce ne iubeam, devenind din­tr-o dată tulburător de adânc. Ilinca a plecat, pentru că eu am apărut într-o seară la ba­lul facultăţii, de mână cu o altă fată. Nu știu de ce. Din teribi­lism. Ca să arăt ce pot, în ma­terie de femei. Și Ilinca a dis­părut, pur şi simplu, fără să o mai văd vreodată. Nu știu ce s-a întâmplat cu ea și nici nu m-am interesat. Am fost intrigat la în­ceput, dar m-a luat valul și apoi am răsuflat ușurat. „Cu­noaşterea universului” nu era încheiată, aşa că mi-am reluat fără regrete viaţa de cuceritor…

Sunt singur acum. Chiar da­că am fost, pro­fesional vorbind, un medic bun, înţe­lep­ciunea vieţii a venit târziu. Nu mă mai ajută azi cu nimic. E prea târziu să pot îndrepta ce-am făcut. Dar mi-e dor de Ilinca şi mă pedepsesc imaginân­du-mi cum ar fi fost viața mea lângă ea. Lângă firescul ei, lângă ochii albaștri, lângă merele roșii ascunse în palmele ei. A fost o nepotrivire de vârstă sau și de soartă. Îi mul­țumesc, oricum, pentru cea mai frumoasă și lu­minoasă toamnă din viaţa mea, o toamnă de aur, pe care o cern și o caut degeaba în sita zilelor de acum.

CĂTĂLIN MANOLE

O chema Ida

Era una dintre primele mele călătorii la Paris. Abia ce ieșisem din studenție. Urma să locuiesc, timp de o săptămână, pe Rue des Trois Frères, în mansarda unui prieten. Nu mai conta că făcusem două zile și o noapte cu autocarul din România. Vi­sul mi se împlinise. Mă plimbam prin Montmartre! Era un sfârșit de octombrie, ploua mărunt și rece. Eram ud la picioare și simțeam frigul în spate, prin haina subțire, dar nu mă puteam opri din mers. Am dat o tură pe la primul atelier al lui Picasso, pe la Moulin Rouge, unde în mintea mea Toulouse-Lautrec încă picta nebunește, înconjurat de dansatoare de french-cancan. În cele din urmă, am intrat în cafeneaua Le progrès. Pe geamuri erau lipite afișe mari, scrise de mână, cu „Le beaujolais nouveau est arrive”! Înăuntru era fum, gălăgie, mirosea a vin roșu proaspăt, dar era cald. O lumină obscură, mică, părea anume făcută pentru ca locul să pară și mai misterios. Am văzut-o imediat. Era la o masă, unde un grup de tineri repetau o piesă de teatru, citind replicile cu voce ta­re, dându-și cartea din mâ­nă în mână. Râdea. Cu dinții de un alb perfect și ochii de un negru vibrant. Avea o bluză decoltată și un lănțișor de care atârna ceva ca o lacrimă de ar­gint, ce tresărea pe sânii ei, de câte ori izbucnea în râs. M-am așezat pe un scaun la geam. Fata a venit la mine imediat și m-a întrebat ce doresc. Era chel­ne­rița barului. Am comandat un pahar de beaujolais, vinul nou, de toamnă, al francezilor. Mi l-a adus. Nu știu nici acum de ce a zăbovit la masa mea. M-a întrebat de unde sunt. De ce am venit în Paris. Tinerii de la masă o strigau: „Ida, viens”! Pe geamul aburit se prelingeau picături lungi. Afară se vedeau frunzele de arțar luate de vânt, pe sub felinare. Ea era din Mexic, dintr-un sat de lângă Puebla. Am așteptat până au plecat toți din cafenea. Ploaia se oprise și în luciul tro­tuarelor ude se reflectau felinarele. Am condus-o acasă. Își ducea geanta în bandulieră, zgribulită în aerul rece de toamnă. Am condus-o acasă și a doua și a treia zi. Era studentă la belle-arte. Mi-a povestit despre satul ei, care nu era foarte diferit de satul copilăriei mele. La Paris locuia într-o mansardă, în Belleville. A patra zi avea liber. A acceptat să mergem să ne plimbăm în Jardins du Luxembourg. Am cumpărat castane coapte, la cornet. Ne-am așezat pe o bancă, sub un mesteacăn cu frunze aurii și roșii, am privit arțarii dezgoliți. Mi-a povestit despre Frida Kahlo. A scos un creion și și-a desenat o mustață: „Aș putea să fiu la fel de celebră ca ea, într-o zi”, a spus râzând. Lumina de octombrie o înconjura ca o aură. Mi-a arătat un carnețel cu schițele ei de la Louvre, unde făcea reproduceri. „Ai vrea să vezi ce pictez?”. Am mers în mansarda ei, unde culorile erau puse de-a valma, pe pat, pe masă, pe jos și pe noptieră. Nu avea bani de pânze, desena direct pe foi prinse în piuneze, pe pereți. Cumpărasem o sticlă de vin ieftin de la buticul de jos. Ciocneam, așezați turcește pe jos, râdeam și eram fericiți. Eram acolo de câteva minute sau de câțiva ani? Câteodată, îi vedeam pie­lea de la încheietura mâinii, cu vinișoare albăstrii, și totul mi se părea atât de delicat la ea. A doua zi am umblat hai-hui prin oraș. Nu mai aveam bani, și ea a propus ca din ultimii franci să bem un pahar de vin la cafeneaua lui Hemingway, „La Cloiserie des Lilas”. M-a pus să îi citesc în franceză. S-a amu­zat de accentul meu. L-a întrebat pe chelner dacă poate plăti cu o schiță din carnețelul ei. Dom­nul acela, cu vestă și mustață, s-a uitat la desene, la noi, a zâmbit și a ales o schiță pe care ea a sem­nat-o. L-a îmbră­țișat fericită și apoi am plecat spre mansarda în care stăteam, traversând Parisul, acoperit de albastrul clar al cerului. Sena curgea fără zgomot. A aruncat câteva frunze pe apă și le-am privit cum se în­depărtează. „Câteodată frun­zele toamnei par flori”, a spus. În mansarda mea nu aveam pat, sal­tea­ua era pusă direct pe jos. Ne-am trântit îmbrăcați pe ea. Am tăcut amândoi, ne-am privit, apoi Ida m-a întrebat: „Avem vreo șan­să?”. A rămas o în­trebare fără răspuns. „Știi, medalionul ăsta de ar­gint îl am de la bunica mea, mi l-a dat să îmi poarte noroc”. Am adormit îm­brățișați. De dimineață, ea s-a trezit devreme. Mi-a spus că se duce la cafenea, și mă așteaptă să trec pe acolo. Am trecut. Nu era. Fusese vreodată? Am băut o cafea privind trecătorii grăbiți, ascunși sub um­brele colorate. Montmartre părea și mai miste­rios, acoperit de frunze și de po­vești neștiute.