Pe când eram de vârsta școlii primare, i-am auzit vorbind despre 1 Decembrie, pe colegii de serviciu ai tatii, petroliști de la țară, ajunși la noi în pivniță, la o țuică fiartă. Trăgeam cu urechea din pătulul alăturat, unde îmi plăcea să mă ascund, când veneau pe la noi să facă politică. Își povesteau „secretele de stat”, iar ziua Marii Uniri era unul dintre ele. De unde să știu pe atunci ce însemna? Parcă le aud cuvintele, când șoptite, când scăpate de sub priveghi, despre Alba Iulia, despre Regele Ferdinand sau despre „patrioții Marii Uniri”, uciși de comuniști. Până s-o înțeleg, n-am uitat multă vreme urarea ciudată pe care și-o spuneau ciocnind ceștile: „Sus, Maniu!”. Abia mai târziu am aflat că era vorba de numele marelui patriot ardelean, care murise în pușcăria de la Sighet. Era în anul 1953. Avea 80 de ani și corpul i-a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor. Urarea cu Maniu i-ar fi dus la pușcărie, și pe tata, și pe țuicarii lui, dacă i-ar fi turnat cineva. Până la urmă, tot a ajuns la miliție, dar pentru „abateri locale” (refuzase, și el, și bunicul Ilie, să se înscrie în colectivă). În ce-i privește pe martorii Marii Uniri, istoricul Marius Oprea le definește, în chip dramatic, destinul: „Făuritorii Unirii au fost umiliţi şi supravegheaţi. Distrugerea lor fizică a fost un act programatic, motivat istoric. Vina lor a fost dragostea de patrie”.
O întreb, astăzi, pe sora mea mult iubită, Maria, care a rămas în casa părinților: cum sărbătoream noi, în anii copilăriei, ziua de 1 Decembrie? „Am avut noroc cu mama Torica (bunica dinspre mamă). Ea citise cărți de istorie și ne povestea din trecut, seară de seară. Dar ne ruga să nu vorbim cu nimeni, că o duceau la miliție”. În zilele de 1 Decembrie, bunica punea să fie tăiată o găină, cocea colaci, iar mama înfierbânta țestul și plămădea cozonaci și prescuri. Dis de dimineață, tata Victor, bunicul după tată, apărea primul în fața porții și întreba dacă e legat câinele. După el, pe la prânz, se oprea, ca din întâmplare, unchiul Ion, fratele tatei, cu fiica lui, Valentina, și unchiul Vatică, celălalt frate, cu băiatul lui, Adrian, și soția Ileana. Ăstimp, ne trezeam și cu Dochia, de la Baia de Fier, sora mamei, cu un săcăteu plin cu moșmoane. Nu lipseau Gicu și Viorica Păducel, prieteni din centrul comunei. Vinul și țuica erau pregătite, în pivniță. O chemau și pe vecina Dorina lu’ Piauca, puneau masa și povestea fiecare de-ale lui, fără să pomenească despre 1 Decembrie. Când se încălzea atmosfera, după țuica fiartă, Maria o ruga pe bunica: „Hai, mamă Torică, spune ceva…”. „Mare sărbătoare ar trebui să fie ziua de azi, 1 Decembrie!”, zicea bunica. „Ziua Neamului Românesc! Ar trebui să ne bucurăm, să ne îmbrăcăm în costume naționale și să întindem o horă tot satul, la teiul de la mat”. Pe loc, Moșul Ilie începea să chiuie. Sărea în sus și Vatică. Ieșeau toți în spatele casei și jucau, așa, pe sec, doar cu îndemnuri scurte: „Ține-o, mă!”. Dacă ar fi venit miliția să-i întrebe de ce sunt atât de veseli, erau pregătiți să spună că a doua zi, pe 2 decembrie, e ziua Mariei, și începuseră petrecerea mai devreme… Era pe vremea lui Stalin, prin 1960.
