Ziua Neamului Românesc

Pe când eram de vârsta școlii primare, i-am auzit vorbind despre 1 Decembrie, pe colegii de serviciu ai tatii, petroliști de la țară, ajunși la noi în pivniță, la o țuică fiartă. Trăgeam cu urechea din pătulul ală­turat, unde îmi plăcea să mă ascund, când veneau pe la noi să facă politică. Își po­ves­teau „secretele de stat”, iar ziua Marii Uniri era unul din­tre ele. De unde să știu pe atunci ce în­semna? Par­că le aud cuvintele, când șoptite, când scăpate de sub pri­veghi, despre Alba Iulia, despre Regele Fer­dinand sau despre „patrioții Marii Uniri”, uciși de comuniști. Până s-o înțeleg, n-am uitat multă vreme urarea ciudată pe care și-o spu­neau ciocnind ceștile: „Sus, Maniu!”. Abia mai târziu am aflat că era vorba de nu­mele marelui patriot ar­delean, care mu­rise în pușcăria de la Sighet. Era în anul 1953. Avea 80 de ani și cor­pul i-a fost aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor. Urarea cu Maniu i-ar fi dus la pușcărie, și pe tata, și pe țuicarii lui, dacă i-ar fi tur­nat cineva. Până la urmă, tot a ajuns la miliție, dar pen­tru „abateri locale” (refuzase, și el, și bunicul Ilie, să se înscrie în colectivă). În ce-i privește pe martorii Marii Uniri, istoricul Marius Oprea le definește, în chip dramatic, destinul: „Făuritorii Unirii au fost umiliţi şi su­pravegheaţi. Distrugerea lor fizică a fost un act pro­gramatic, motivat istoric. Vina lor a fost dragostea de patrie”.

O întreb, astăzi, pe sora mea mult iubită, Maria, care a rămas în casa părinților: cum sărbătoream noi, în anii copilăriei, ziua de 1 Decembrie? „Am avut noroc cu mama Torica (bunica dinspre mamă). Ea citise cărți de istorie și ne povestea din trecut, seară de seară. Dar ne ruga să nu vorbim cu nimeni, că o duceau la miliție”. În zilele de 1 Decembrie, bunica punea să fie tăiată o găină, cocea colaci, iar mama înfierbânta țestul și plămădea cozonaci și prescuri. Dis de dimineață, tata Victor, bunicul după tată, apărea primul în fața porții și întreba dacă e legat câinele. După el, pe la prânz, se oprea, ca din întâm­plare, unchiul Ion, fratele tatei, cu fiica lui, Valentina, și unchiul Vatică, celălalt frate, cu băiatul lui, Adrian, și soția Ileana. Ăstimp, ne trezeam și cu Dochia, de la Baia de Fier, sora mamei, cu un săcăteu plin cu moșmoane. Nu lipseau Gicu și Viorica Păducel, prie­teni din centrul comunei. Vinul și țuica erau pregătite, în pivniță. O chemau și pe vecina Dorina lu’ Piauca, puneau masa și povestea fiecare de-ale lui, fără să pomenească despre 1 Decembrie. Când se încălzea atmosfera, după țuica fiartă, Maria o ruga pe bunica: „Hai, mamă Torică, spune ceva…”. „Mare săr­­bă­toare ar trebui să fie ziua de azi, 1 Decem­brie!”, zi­cea bunica. „Ziua Neamului Românesc! Ar tre­bui să ne bucurăm, să ne îmbrăcăm în costume na­țio­nale și să întindem o horă tot satul, la teiul de la mat”. Pe loc, Moșul Ilie începea să chiuie. Sărea în sus și Vatică. Ieșeau toți în spatele casei și jucau, așa, pe sec, doar cu îndemnuri scurte: „Ține-o, mă!”. Dacă ar fi venit miliția să-i întrebe de ce sunt atât de veseli, erau pregătiți să spună că a doua zi, pe 2 decembrie, e ziua Mariei, și începuseră petrecerea mai devreme… Era pe vremea lui Stalin, prin 1960.