În urmă cu șase ani ne-am mutat pe o stradă mai puțin aglomerată, în spatele blocului fiind un câmp, teren de joacă pentru copii. Aici am făcut prima dată cunoștință cu „ea”. Traversam câmpul, încărcată cu pachete, când am zărit un câine uriaș, ce stătea tolănit la marginea drumului. Deodată, am auzit un mârâit înfundat ca protest că i-am încălcat „proprietatea”. Luată prin surprindere, am scăpat pachetele pe jos, iar fiorosul câine s-a ridicat și m-a adulmecat. Nu mi-a fost frică și mi-am propus ca în zilele următoare să ne cunoaștem mai bine. I-am dus mereu de mâncare și Linda – așa o chema – mi-a devenit prietenă. Pe scurt, ne-am plăcut reciproc.
În fiecare zi, după ce mânca, conversam amândouă, și culmea e că-mi răspundea cu lătrături mici care m-au convins că m-a înțeles. Anual năștea 6-8 pui, care erau luați (în timp) de diverși iubitori de animale. Într-o perioadă cu ploi interminabile, ce au generat un adevărat „potop”, apa a năvălit în culcușul unde-și avea Linda puii. Cu rapiditate și dexteritate teribilă, a luat fiecare pui în dinți (de ceafă) și i-a transferat în casa scărilor dintr-un bloc, până s-au retras apele. Doar eu aveam voie să mă joc cu câte un pui de-al ei, pe care-l luam să-i dau lapte sau să-l mângâi. Dacă se apropia altcineva își arăta colții și lătra fioros. Timp de 6 ani, cât a durat prietenia noastră, mă însoțea la cumpărături și aștepta cuminte, afară, la intrarea în magazin, până ieșeam. Admira copiii mici, cărora le permitea s-o tragă de urechi, de blană sau de coadă. Dacă aceleași gesturi le-ar fi comis un adult, ar fi fost dezastru.
Într-un an, de Paști, am primit cadou un pui de iepure, pe care l-am crescut pe balcon. Când am ieșit prima dată pe câmp, să i-l prezint prietenei mele, l-a răsturnat cu laba, manifestând o adevărată gelozie. A fost suficient să-i arunc o privire aspră, ca să se îndepărteze urgent de el, dar s-a uitat la mine cu mult reproș. De câte ori devenea „mămică”, urca până la ușa mea, unde se oprea și o lovea cu coada sau laba, ca să mă atenționeze de marele eveniment. În restul timpului, știa că-i e interzis accesul la etaj. Și respecta acest lucru. Convingerea mea era că simțea oamenii cu adevărat răi, pe care-i lătra insistent, până dispăreau din zonă. Cu inteligența și drăgălășenia ei, a fost îndrăgită de majoritatea celor din cartier, dar eu mărturisesc cu mândrie că eram preferata ei. Când era flămândă, lătra scurt, de două ori, și aștepta să apar. Alergam să-i duc mâncare (spre disperarea mamei, care vedea cum îmi împart porția cu Linda). Când veneam de la școală, treceam întâi pe la buna mea prietenă, să conversăm. În august, am plecat la băi, la Felix, pentru zece zile. La întoarcere, am aflat că Linda nu mai era. Se „sfârșise”. Cineva îi dăduse otravă.
Am simțit pierderea ei ca pe o dramă. Pierdusem un prieten bun. Vecinii mi-au spus că a urcat anevoie până la ușa mea, pe care a lovit-o cu coada. Cred că dorea să-și ia rămas bun pentru totdeauna.
Ca prețuire pentru iubita și neuitata mea prietenă, am luat hotărârea să devin medic veterinar. Vreau să ușurez suferințele acestor suflete mari și sincere cu adevărat.
COSMINA O. – Sibiu
Romanian