În primăvara aceasta au sosit graurii, parcă mai mulți ca oricând! Au poposit în grădina noastră și a vecinilor, ciripind veseli toată ziua și ciugulind semințele și firimiturile de pe jos. Sosirea lor mi-a amintit de o întâmplare de acum cinci sau șase ani. Lângă poartă aveam un măr mare, bătrân, cu o coroană bogată, în care-și făceau cuiburile o mulțime de vrăbii. Mărul era văratec și făcea mere din doi în doi ani. Atunci când rodea, era încărcat de fructe dulci-acrișoare, din care ne înfruptam toată vara. În tulpina groasă și scorburoasă își făcuse cuibul o familie de grauri. În fiecare an, ieșea câte un rând de puișori gălăgioși, pe care părinții, neobosiți, îi hrăneau toată ziua. Erau foarte curați. Pentru nevoile lor, ieșeau în afara cuibului, așa încât la baza tulpinii, pe pământ, era multă mizerie, dar îi iertam, pentru că graurii erau, într-un fel, ai noștri. Apoi, într-o zi, puii au început să iasă la zbor. Erau mărișori și bine hrăniți, iar părinții grauri, peste măsură de atenți cu educația odraslelor, îi însoțeau la lecțiile desfășurate deasupra grădinii. Într-o zi, cerul s-a umplut de nori negri și s-a dezlănțuit o furtună cu ploaie torențială, însoțită de fulgere și tunete care ne îngrozeau. Deodată, în tot acel vacarm, s-a auzit un bubuit și un trosnet puternic. Bătrânul măr a fost fulgerat și rupt de la mijlocul tulpinii. Durerea mi-a cuprins inima. Parcă se rupsese ceva și în mine. Mărul nostru nu mai era! Dispăruse și, odată cu el, dispăruse și căsuța graurilor. Când s-a potolit furtuna, am ieșit afară și am văzut păsările zburând gălăgioase, neștiind ce s-a întâmplat. Fuseseră plecate după hrană în timpul furtunii, și acum constatau dezastrul. Ciripeau nedumerite și au rămas în ramurile mărului prăbușit toată noaptea. În dimineața următoare s-au mutat pe ramurile nucului, de unde priveau cu durere la mărul care dispărea, de astă dată total, sub tăișul drujbei. În primăvara următoare, când au venit, s-au rotit de câteva ori pe locul fostului măr, au poposit pe bolta de viță, sfătuindu-se parcă, apoi, spre marea mea fericire, și-au luat zborul în bătrânul nuc, unde au început să-și construiască o altă căsuță pentru puii lor. Mărul copilăriei mele pierise, dar amintirea lui trăia în larma și bucuria fremătătoare a graurilor.
LENUȚA OLTEANU – sat Muncelu, com. Străoane, jud. Vrancea, cod 627326
