Două au fost marile direcții asumate de președintele Klaus Iohannis la începutul celui de-al doilea său mandat prezidențial: reprezentarea externă a României și reforma Educației. Prima direcție, cea externă, era fundamentată pe buna sa imagine în Occident, pe experiența primului mandat de președinte, dar și pe ambițiile vizibile de a prinde un post bun, la o mare organizație mondială, în anii ce vin. A doua direcție, cea internă, a fost „celebrul” proiect asumat de președinție, „România Educată”. Indiscutabil, pe plan extern, războiul de la granițele României a încărcat considerabil agenda prezidențială, dar a deschis, în același timp, o seamă de oportunități, printre care și aderarea la Spațiul Schengen, în virtutea mult-trâmbițatei nevoi de solidaritate europeană. Dar, chiar și fără contextul geopolitic, intrarea în Schengen rămânea principalul nostru obiectiv extern pe termen scurt. Un obiectiv ratat, în condițiile pe care le cunoaștem cu toții, cu nuanța încă și mai dureroasă că opoziția a venit dintr-o țară care vorbește limba maternă a președintelui Iohannis.
Dar dacă „Dosarul Schengen” n-a depins doar de noi, în reforma Educației – nici Olanda, nici Suedia, nici Austria nu pot fi acuzate că își bagă coada. Iar realitatea e că, în ciuda declarațiilor oficiale pompoase și, inclusiv în ciuda impunerii la Ministerul Educației a unei foste consiliere de la Cotroceni, bugetul destinat Învățământului pe anul viitor este cel mai mic, în termeni procentuali, din ultimii mulți ani. În 2005, Mircea Miclea, unul dintre cei mai buni și mai vizionari miniștri ai Educației din istoria României, și-a dat demisia, pentru că a primit doar 3,7% din PIB pentru domeniul său, în loc de 6%, cât se consideră că ar fi nevoie pentru a face un învățământ la standardele Uniunii Europene. Ei bine, acum, în 2022, în plină epocă „România Educată”, bugetul Educației e de numai 2,1% din PIB! Pentru comparație, media pe UE este de 4,7%… Te-ai fi așteptat ca „reprezentanta” Cotroceniului în Guvern, doamna ministru Ligia Deca, una dintre autoarele de facto ale proiectului „România Educată”, să facă crize de nervi în ședințele Executivului, să iasă cu declarații politice tăioase, să pună presiune pe premier și pe miniștrii cu greutate. Te-ai fi așteptat ca președintele să fie intrigat de subminarea marelui său proiect național. Nimic din toate astea: o acceptare senină a unei situații care plasează România, la nivel de finanțare, în rândul țărilor subdezvoltate din Africa. Sigur că PIB-ul României e tot mai mare, iar 2,1% de acum e mai mult decât 3% de acum mai mulți ani, dar țara noastră e într-o competiție feroce pe piața educațională. În fiecare an, universitățile bune din Occident ne fură cei mai buni copii – olimpicii internaționali cu care ne mândrim atât de mult –, oferindu-le șanse mai bune de cercetare și de dezvoltare. Ca să-i ții pe acești copii ai nevoie nu doar de un mediu etic care, după cum vedem din scandalurile de plagiate, pare tot mai greu de atins, dar și de investiții puternice în facilități educaționale de secol XXI. Nu e nevoie să fim în Schengen ca să creștem bugetele din Educație și să punem niște oameni pricepuți să le gestioneze. Dar e mai simplu să ne văicărim cum ne faultează alții, decât să vedem cum ne împiedicăm singuri…