La colindat

Ulița copilăriei me­le nu e mai lun­gă decât un zbor a­vântat de gâște. De câte ori auzeau trenul pufăind pe po­dul de fier al Gilor­tu­lui, gâștele noas­tre își luau zbo­rul și aterizau în curtea bu­nicilor, la capă­tul celă­lalt al uliței. Aș spune că ulița mea avea lungimea unui der­deluș. Pe care, într-o bună zi, de Cră­ciun, și-a făcut apa­riția pri­ma să­niuță de fier din sat, adusă de tata. Doamne, ce mân­dru-am fost! Apoi, un tâm­plar de lân­gă gară ne-a în­cro­pit prima stea a copi­lă­riei mele, din corpul unei site cu șase colțuri, ciucuri de beteală și hâr­tie crepo­nată și colac de lumânare din ceară de albine. Icoana Maicii Pre­cista cu Pruncul era pictată pe o coală ce­rată, înconjurată de steluțe albastre și li­pită în rotun­dul sitei cu pap de făină de grâu. Ne-am înțeles ca Mi­tică, cel mai mare din echi­pa noastră de co­lindători, să poarte steaua tot timpul. Cân­tam și în corul școlii, așa că repetițiile la stea n-au du­rat prea mult. Am învățat cele 12 cântece obligatorii, să nu ne facem de râs când ne-ar fi poruncit vreo gazdă să le zi­cem pe toate. Cu o zi înainte de Ajun, bunicul Ilie era aproape gata cu o­pin­cuțele noi, iar bunica Floarea îmi proba pe umeri flanelul împletit în rom­buri, că­ruia-i lipseau doar mâne­cile.

***

A venit și sea­ra cea ma­re. Pri­ma sea­ră cu stea­ua! În­co­toșmă­nați pâ­nă-n ochi, fie­care cu cio­ma­gul lui și chi­­bri­turi de rezervă în bu­zunare, am por­nit din casă-n ca­să, să dăm vestea cea mare a Nașterii Dom­nu­lui. Nin­gea învârtit, cu fulgi cât moș­moa­na. Cu ză­pada pâ­nă-n brâu, ținându-ne le­gați de capetele bâte­lor, co­lin­dam în­tâi pe ulița noas­tră, să ne dregem gla­surile și să ne învățăm cu… scena. Câinii satului nu dor­meau de­loc în noaptea Aju­nului. Prin tradiție, la noi nu se doarme în această noap­­te, așa că nu ne era tea­mă să strigăm. Ne plă­cea să ne oprim la casele cu miro­suri vii. La veci­nul Gruia te ame­țeau izu­rile de afumătură, de piper fiert în țuică, de foi de dafin scu­fun­date-n oala cu sar­male. Gruia și ne­vasta lui, Anuța, plângeau la cân­tă­rile noas­tre. Bătrânul ne o­prea prin­tre lacrimi: „Stați, taică, mai odihni­ți-vă. Naș­terea Dom­nului să ne fie cu folos”!.

Dar venea vremea să ne oprim. Mama ne aștepta cu tot rodul muncii ei de trei zile: toate ale porcului, toa­te ale vițelului, toate ale curcanului. Ne aștepta cu cel mai bun cozonac stropit cu pulbere de nucă, ne îm­bia cu cal­taboși vineții și azi­mă coaptă pe plită. Într-un colț, lângă icoană, ne luau ochii o crenguță de brad și câteva glo­buri roșii. Ne scoteam ghetele ude și hai­ne­le jilave și, îna­inte de a cădea la­o­laltă, parcă sece­rați, cu capul pe ma­sa cu bunătăți, dădeam glas sin­gurului cântec de stea pe care îl mai puteam îngâna: „Sea­ra de-astă sea­­ră este-o seară foarte mare/ Căci în sea­ra lui Cră­ciun s-a năs­cut și Fiul Bun…”.