COSTION NICOLESCU: „Nu cred că este o împuținare a îngerilor, ci o slăbire a lucrării noastre cu ei”

– Într-un sondaj uriaș, realizat în pragul Crăciunului dincolo de Ocean, 82% dintre americani au răspuns cu „DA” la întrebarea dacă ei cred în îngeri. Da, cred. Mai ales acum, în preajma sărbătorilor iernii, sunt convinși că îngerii vor pogorî pe pământ. La noi, la români, po­vestea este mai simplă: îngerimea există dintotdeauna și, uneori, la marile sărbători, cum este Crăciunul, se adună toți într-o singură ceată, pentru a face de strajă la ieslea în care se naște pruncul Iisus. L-am rugat pe Costion Nicolescu să pornim și noi într-acolo, ca să vă spunem povestea de la început –

Urme de îngeri pe zăpadă

– Domnule Costion Nicolescu, de ce este atât de legat Crăciunul de îngeri? Îi vedem în icoanele Nașterii, dar și pe străzi, în decoruri strălucitoare, ne zâmbesc din desenele făcute de copii…

– Într-adevăr, îngerii nu lipsesc niciodată de la Nașterea Domnului, sărbătoarea cu care ne ȋnche­iem anul calendaristic, și care este, probabil, mo­men­­tul de culme al bucuriei de a fi creștin. Dar îngerii sunt o prezență constantă pe ȋntreg parcursul istoriei biblice. Momentul Nașterii lui Hristos este, într-adevăr, un triumf, un moment în care întreg universul se adună la ieslea lui. Sunt de față toate „regnurile” de pe pământ: steaua, care este regnul neînsu­flețit, mineral, animalele, prin bou şi prin măgăruş, cele mai trudnice animale, regnul vegetal, reprezen­tat prin paie, avem lumea omenească, prin păstori și prin magi; și avem ȋngerii. La început, un ȋnger le vestește păstorilor: „Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Are scriitorul Boris Pasternak o poezie, „Steaua de Crăciun”, dedicată chiar stelei de Cră­ciun, care vine şi ȋi conduce pe păstori spre pruncul Iisus. Și e frumos că ȋngerul conduce, iar păstorii se ȋndreaptă spre iesle, se grăbesc, pentru că știu că s-a ȋntâmplat ceva minunat acolo, pentru că au văzut lumina aceea mare. Îngerii din cer merg şi ei, dar nefiind trupeşti, nu se văd. Şi zice Boris Pasternak, că păstorii văd pe zăpadă urmele paşilor ȋngerilor, le văd paşii, dar ei nu se văd! Apoi apar armate întregi de îngeri, care vin și cântă, după cum ne spune Scriptura: „Deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţi­me de oaste cerească, lăudând pe Dum­nezeu”. Cântările din cărțile biseri­cești din ziua Crăciunului ne spun că îngerii cântă neîncetat, că intonează, cu dum­nezeiască cu­viință, o cântare de slavă nesfâr­șită, pe care o aduc cu ei din cer. Și mai spun cântările bise­ricii că toți îngerii dansează, joacă, se bucură la Nașterea lui Hristos, iar lucrul ăsta ni se transmite și nouă, oamenilor, bucu­ria este molip­sitoare mai mult decât durerea, noi toți suntem făcuți spre bucurie și suntem foarte reactivi la bucuriile adevărate, bucuriile care au un te­mei spiritual, ființial, așa cum este aceea a îngerilor. Ei n-aveau ne­voie de Întruparea și de Jerfa lui Hris­tos, pentru că ei sunt într-o stare ȋn care nu mai greșesc, asta ne deose­beşte foarte mult pe noi de ei. Și totuși, Scriptura ne spune că ceva s-a schimbat şi în viața lor, odată cu Nașterea lui Iisus, de aceea îi vedem plini de această bucurie extraordinară, care ni se trans­mite molipsitor și nouă, și care naște în îngeri o slăvire continuă. De altfel, în cântările bisericii îngerii sunt numiţi și „lăudători” sau „slăvitori”, iar la Nașterea Domnului, au venit cu această vestire extraordinară: „Slavă ȋntru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, ȋntre oameni bunăvoire!”. Cred că urarea asta ar trebui să fie o emblemă pusă pe Parlament – sunt doar două rânduri care cuprind ȋn ele reţeta fericirii societăţii, dar şi a fiecărui om ȋn parte.

Bunăvoirea Crăciunului

– Un cuvânt românesc vechi și foarte profund: bunăvoire. Ce ȋnseamnă, ȋn fond, bunavoire ȋntre oameni?

– Pornirea de a fi cu voire bună. E o duioşie şi o apro­piere, o delicateţe a omului, care răspunde deli­cateţei ȋnge­rului, pe care noi o intuim, iar asta vine cumva să pună ȋn practică o lucrare: ȋntre oa­meni bunăvoire. În virtutea unei educații morale, cultu­rale, ȋn urma experienței de via­ță, ȋn faţa unei si­tuații apar­te, avem bunăvoire sau rea­voire. Se în­tâmplă, zic eu, de multe ori, să ai o reavoire din senin. Am pentru cineva nu antipatie, dar un fel de rea­voire. Bunăvoirea este o des­chidere care anihi­lează reaua­voire. De aici şi urarea „Și nu uita, când ești voios, creştine, să fii bun!”. Crăciu­nul ne face de la sine să fim cu bunăvoire. De Crăciun, parcă nu mai vezi nici că ăla nu ştiu ce a zis de tine, nici ce a făcut, nici că nu-ţi place. De aceea se și spune că de Crăciun este unirea ceru­lui cu pământul, a lumii cereşti cu lumea pă­mân­tească – lumea pământească, cu toate etajele ei, iar lumea ce­reas­că, cu ȋnge­rii. Iar în mij­lo­cul acestei uniri se află Pruncul Hristos. El ne unește. Și foarte aproape de Prunc este Maica Dom­nului, care, și ea, devine o pun­te între lumi. Năs­cându-l pe Prunc, Preacurata face un salt din starea de om pământesc, în stare de om îngeresc, de om ceresc, curat și destinat veșni­ciei, adică locuirii cu Dumnezeu. Există o frescă minunată pe frontispiciu la Mânăstirea Govora, dar am mai văzut-o și în alte biserici de prin Oltenia: Maica Domnului zugrăvită cu aripi ocrotitoare, aripi îngerești. Aripile de înger ne dau şi acest senti­ment, ȋn afară de zbor – ele sunt niște brațe ocro­titoare; ştim cum se adăpostesc puii sub aripile ma­mei, aripa duce și la gândul de cuib, de loc unde te simți apărat și ocrotit. De altfel, nu numai Maica Domnului e pictată cu aripi și ase­muită cu îngerii. Însuși Domnul Hris­tos e prezentat îngerește. Îl numește Scriptura: „Înger de mare sfat”, după profeția proorocului Isaia: „Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dum­nezeu tare, bi­ruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie”. Și există și picturi în biserică, unde Mân­tuitorul are aripi, asemenea unui înger. Putem spune că la un ca­păt, cel mai înalt, cel dinspre cer, se află Dom­nul Iisus Hris­tos, căpetenie a ȋngerilor, pentru că are în el ceva înge­resc, după cum are și ceva omenesc, prin Întrupare. La capătul de jos, din­spre omenire, se află Ioan Bo­teză­torul, și el înfățișat cu aripi în frescele bisericii, și el cu ceva angelic în viață, iar Maica Domnului, care este mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare, decât sera­fimii, este undeva la mijloc, ca o punte de legătură.

„Înger, îngerașul meu/ Sluguța lui Dumnezeu”

– Din puzderia de îngeri care îl slujesc pe Dumnezeu, care sunt cei mai apropiați de sufletele noastre? Căror îngeri ar trebui să ne rugăm la ananghie, când suntem în necaz?

– Fiecare om are apropierea cea mai intimă cu ȋngerul păzitor care i se dăruieşte la botez. El este pus de Dumnezeu să vegheze asupra noastră. E un ȋnger de lumină, un înger care tot timpul trebuie să fie pe lângă tine, să te păzească, mereu luptă cu tot felul de draci, care vin să te atace. Este un înger trudnic. De altfel, prima rugăciune pe care o deprin­dem în viață, copii fiind, e cea către îngerul păzitor. Am găsit variante ale ei, care circulă în satele noas­tre, unele de o frumuseţe şi de o gingăşie extraor­dinară. „Înger ȋngeraşul meu,/ Ce mi te-a dat Dum­nezeu,/ Păzeşte sufletul meu/ Până de cu seară,/ De cu seară până la cinşoară,/ De la cinşoară până la cântători,/ De la cântători până ȋn zori,/ Din zori până la răsăritul soarelui,/ De la răsăritul soarelui până ȋn vecii veacului./ Eu sunt mic, tu fă-mă mare./ Eu sunt slab, tu fă-mă tare./ Eu pe tine te alduiesc,/ Dar tu pe mine de toate relele să mă păzeşti”. Sau: „Înger ȋngeraşul meu,/ Sluguţa lui Dumnezeu,/ Pază sufleţelul meu/ Cel de zi şi cel de noapte,/ Pân’ la ceasul cel de moarte./ Cruce dulce adoar­me-mă,/ Înger bun deşteaptă-mă/ Din patul lui Dum­nezeu,/ Din acoperământul lui Dumnezeu,/ În ştirea lui Dumnezeu, vino ȋnger bun/ Şi mă stâr­neşte, Doam­ne miluieşte!”.

E foarte interesant: ȋngerii păzitori sunt ființe ale bucuriei pure, ale bucuriei de apropierea de Dumne­zeu și de ființare în jurul lui Dumnezeu. Dar căde­rea noastră s-a răsfrânt şi asupra lor: după căderea noastră în păcat, ei sunt puşi de Dumnezeu să aler­ge, să slujească, să facă misiuni, să păzească. Lucrul ăsta nu aveau nevoie să ȋl facă, dacă nu eram noi care să fim în postura de a trebui să fim slujiți. Sigur că recuperarea noastră o face, în primul rând, Hris­tos, dar El se ajută de aceste cete de îngeri. În ciuda faptului că sunt niște ființe eterice, delicate, ȋngerii sunt constituiți într-un fel de armate ale lui Dum­nezeu, armate care au de luptat cu îngerii căzuți, cu diavolii, iar această bătălie o dau pentru a ne în­drepta pe calea cea bună, ca să ajungem la liman. În popor există această credință, că pe umă­rul drept stă îngerul păzitor, iar pe stângul diavolul, şi unul ȋţi şop­teşte ceva, unul altceva, şi e o întreagă bătălie în care tu decizi, până la urmă. Depinde de ce glas asculți, libertatea îți aparține, ai raţiune, ai con­știință. De obicei, când alegi răul, de foarte mul­te ori, ȋl alegi în deplină cunoștință de cauză. Chiar dacă nu ȋi vedem pe ȋngerii păzitori, uneori putem să le simţim lucrarea asupra noas­tră. Starea ȋnge­rească e o stare pe care noi o simţim şi e o stare de bine. De aia le spunem oamenilor care ne impresio­nează ȋntr-un anume fel prin puritatea lor, prin dăruirea lor, prin curăţenia lor, le spunem că sunt „ȋngereşti”. Oamenilor care au ajuns la un alt nivel de curăţie, de slujire, le spunem „ȋngeri ȋn trup”. Şi copilului tău ȋi spui „ȋngeraşul meu”. Așadar, cred că îi simțim pe îngerii noștri păzitori, le simțim starea interioară și cred că îi mai simțim, chiar foar­te mult, când scăpăm dintr-o pri­mejdie. Câteodată, simţi că te-a scos cineva dintr-un necaz, printr-o întâmplare care se vede că nu e din lu­mea asta, că este interme­diată de o forţă spirituală, de un mesa­ger. Bineȋnţeles, ȋn spate, dincolo de toate, e Dum­nezeu, dar îngerii sunt mesagerii Lui, poartă mesa­jele de la Dumnezeu spre noi și de la noi spre Dum­nezeu. Mai simțim prezența îngeru­lui, mai mult sau mai puţin, când luăm hotărâri sau când el ne inspiră. Probabil că pentru oamenii care lucrează cu inspi­raţie ȋn domeniul artei, oameni care trebuie să aibă un talant anume, să fie creativi, probabil că oamenii aceştia simt şi mai bine ajutorul ȋngerului păzitor. Pentru că îngerii ne ajută să pătrundem spre Dum­nezeu prin inspirație, ne fac transparente lucrurile obscure. Dar şi ȋngerii cunosc, prin activitatea artistică a oameni­lor, realitatea divină în forme noi, în forme fru­moase, în acțiuni care revelează mai profund subli­ma bunătate și iubire a lui Dumnezeu față de cele mai modeste creaturi conștiente ale Sale. Deci, și omul schimbat la fața sufletului reve­lează niște lucruri pe care îngerii nu le știau. Omul e ȋn stare să reveleze el ȋngerilor lucruri pe care ei nu le ştiau, lucruri noi, creative. E frumoasă această dăruire reciprocă de cunoaștere a lui Dumnezeu, de către ȋngeri oamenilor, și de către oameni, ȋngerilor. Prac­tic, asta formează o biserică, nu există o bise­rică a ȋngerilor şi una a oamenilor. Noi toți sun­tem cu­prinși într-o singură biserică.

„Un gând bun e un ȋnger; un gând rău e un diavol”

– Ați pomenit de inspirația pe care îngerii le-o dau oamenilor. Dumneavoastră sunteţi ȋndrăgostit de poezie şi de teologie, cred că aceştia sunt cei doi stâlpi ai vieţii dumneavoastră. Credeţi că ȋngerul este ȋn spatele poetului?

– Primul meu gând este că poeţii sunt recep­taculi ai Duhului Sfânt. Con­ştient sau inconştient, nu poţi să faci poezie dacă nu eşti inspirat. Iar Du­hul Sfânt lu­crează prin ȋngeri. Mi-e greu să fac acum o teologie a poeziei, să spun că poeților le şop­teşte Duhul Sfânt direct. Într-un fel, cred că trebuie să vedem ȋngerii şi diavolii ca pe niște gânduri. Un gând bun e un ȋnger; un gând rău e un diavol. În spatele unui poet mare sunt mulţi ȋngeri. Îngerul păzitor se ocupă cu lucrurile de zi cu zi, pe când inspiraţia… se ştie că nu ȋntotdeauna îți vine inspirația, adică ȋngerii responsabili cu ea. Poezia reu­şeşte să spună prin­tr-un limbaj anume, me­ta­foric, para­doxal, antino­mic, ȋn fine, cu toa­te formele poetice, reuşeşte să spună ceva despre ceea ce e dincolo de descrierea ime­diată. Noi simțim unele lucruri; nu putem să le expri­măm, şi vine un poet și le formulează poetic și te regăseşti ȋn ele. Poeţii văd foarte clar ȋngerii. Ei au o putere de a vedea, un fel de vedere mai pe­ne­trantă, o străvedere, şi au și talentul de a exprima ceea ce văd. Are marele poet Ioan Alexan­dru o descriere a ȋngerului, o spunere a esenței lui. Zice el ȋn Vedenie: „Îngerul, crin ȋn lu­mâ­nare/ Lin arzând se mistui./ Nu-l cu­noaşte decât ruga/ Fecioarei ce-nflori./ În albastra ȋn­serare,/ Zborul lui de mir curat/ Presim­ţindu-l-a doar maica/ Pruncul când l-a alăp­tat”.

– Domnule Costion, dat fiind peisajul ȋn care trăim, cu un război venit, parcă, din negurile istoriei, și bântuiți de o moli­mă care a secerat multe vieți omenești, cre­deţi că or fi părăsit ȋngerii pământul?

– Nu știu dacă ne-au părăsit îngerii, pentru că, ȋn fond, fiecare epocă şi-a trăit necazurile ei. Veneau turcii sau tătarii, de exemplu, şi ȋţi luau femeile, ȋți omorau copiii, ar­deau bisericile, casele. Nu cred că e o împuținare a ȋngerilor, ci e o slăbire a lucrării noas­tre cu ei, ca să zic așa, noi ȋi îndepărtăm prin tina adunată în noi. Chiar dacă oamenii n-au con­știința că sunt întinaţi sau nu se gân­desc când fac anu­mite lucruri, că ele au o anumită legătură şi cu ȋngerul, totuşi lucrul ăsta se întâmplă.

– Doar oamenii au îngeri sau și locurile în care trăiesc, casele lor?

– Din Scriptură, din cartea Apocalipsei, aflăm că și cetățile au ȋngerii lor, nu există numai îngeri ai oamenilor, există și îngeri ai comunităților. Prin ceea ce facem, personal, dar și în comunitate, ne pu­nem bariere între noi și îngerul păzitor al cetății noas­tre. Poate că o comunicare cu ei mai rămâne, doar că noi avem antenele noastre direcționate în altă parte și nu mai suntem capabili să luăm legătura cu ei. Ei lucrează, îngerii sunt mereu puşi la treabă, Dumnezeu ȋi trimite, dar noi nu ne mai folosim de lucrarea lor. Ei nu dorm, sunt mereu de veghe, şi ȋn jurul lui Dum­nezeu, dar şi ȋn jurul nostru. Nu poţi să zici că ai păţit ceva, pentru că ȋngerul tău păzitor dormea! Chiar dacă se ȋn­tâmplă ce se ȋntâmplă acum, atâtea nenorociri, el e de ve­ghe acolo; piedica este ȋn fap­tul că avem anumite impu­rităţi sau nu avem bunăvoirea destul de mare ca să in­trăm ȋn relaţie cu Dumnezeu, cu lu­mea lui. Sau, dacă o avem, o avem cu intermitenţe.

(Icoane din Basarabia și Ardeal)