Cel mai frumos Crăciun – Planete cu scriitori

George Arun

Ultimul colind, prima horă

Eram în primul an de liceu, la Câmpulung-Mus­cel, și venisem acasă în vacanța de iarnă, în satul Cio­canu de sub Piatra Craiului, locul nașterii și copi­lăriei mele. Ninsese trei zile la rând, Crivățul adu­nase zăpada în troiene cât casa, încât a trebuit să in­tru pe ușa din spate. În partea din față, vântul ridi­case zăpada în nămeți până sub streașină. A doua zi, am făcut împreună cu tata un tunel cu lo­pețile din lemn, ca să putem ajunge la drum și la fân­­tâna unde duceam vacile la apă. Nu puteam ajun­ge la grajdurile cu vite decât pe schiuri. Dar ză­pada s-a tasat în câteva zile și satul a revenit la viață.

Tata adusese deja bradul de Crăciun și îl insta­lase în hol, pe „sală”, cum se zice la noi, într-un ciu­băr cu nisip. Împreună cu surorile mele l-am împo­dobit cu beteală din hârtie creponată, cu co­nuri de brad vopsite în toate culorile și cu cleștișori din tablă prinși de crengi, în care am pus lumâ­nărele din ceară. A fost ultima dată când am mers cu co­lindul. Mă făcusem băiat mare, și în anii ur­mători aveam să merg cu Brezaia, cum se spunea la noi pentru mersul cu Capra. Îmi amin­tesc și acum colindul, care are ceva stra­niu, ancestral: „Boul negru se sculară/ Și din coarne flușturară/ Rupse dea­luri, rupse ma­luri/ Rupse grădini în­ver­zite/ Cu flori dalbe prosădite”. Gospo­darii ne dădeau mere, nuci, biscuiți, iar unii ne puneau la masă. Abia pe la miezul nopții ne întorceam fiecare la casa lui,cu bocancii înghețați bocnă. Stăteam la gura sobei până ce se dezghețau șireturile ca să ne putem descălța.

În serile Crăciunului, sătenii mergeau la horă, la căminul cultural, care acum a ră­mas în paragină. Cei care nu jucau stă­teau pe băn­cile cu spătar și beau vin fiert cu scorțișoară sau țuică fiartă cu puțin pi­per. Taraful de lă­utari cânta la acordeon, la vioară și țambal, până se crăpa de ziuă, și oamenii plecau la casele lor. Îmi amintesc și acum că la țambal cânta o femeie cu fața brăzdată de ani, pe care o chema Laica. Diminețile o luam să doar­mă la noi, și ne cânta din voce, acom­pania­tă la țambal, melodii străvechi, pe care nu le-am mai auzit niciodată de atunci. Eu învă­țasem deja să joc Hora, Sârba, Brea­za, Brâul, Ciuleandra și Batistuța. Atunci a fost prima oară când m-am prins în ho­ră. După cum v-am spus, eram băiat mare.

Jocul Batistuța are ceva genuin, e un fel de întoarcere la anii copilăriei. „Pune batistuța jos/ Să vă fie cu folos” sunt primele versuri pe care le cântă lăutarii. În timp ce hora se învârte, un tânăr iese în mijloc și face semn unei fete să-l ur­meze, fluturând o batistă albă, brodată. În­tinde apoi batista pe podea și înge­nunchează în fața fetei, ca într-un ritual, repe­tând de mai multe ori jocul, după care predă batista altui băiat.

Mi-am luat inima-n dinți și am intrat și eu în mijlocul horei. Pe cine puteam să aleg de­cât pe fata de care eram îndră­gos­tit și căreia nu am avut niciodată curajul să-i spun mai mult decât „Bună ziua!”, atunci când ne petre­ceam pe ulițele satului? O chema Ileana, ca pe mama, Ileana lui Niță al lui Nistor. Am în­genuncheat și m-am uitat în ochii ei ca la Dum­ne­zeu. Fără a mai chema o altă fată, după regula jocului, m-am prins în horă și am întins batistuța al­tui tânăr. Sătenii s-au uitat la mine mirați, dându-și seama mai mult ca sigur ce era în sufletul meu.

Ca și mine, era pentru prima dată când Ileana se prinsese în joc, în prima seară a ace­lui Crăciun. Era cu un an mai mare, dar după opt clase părinții nu au mai lăsat-o să dea examen la liceu. A doua zi am trăit o fericire deplină, cum numai copiii o pot trăi, când am aflat de la mama că fetei care „iese prima dată la horă” că îi va fi hărăzit să ia de bărbat pe unul care îi seamănă celui cu care a ju­cat prima oară. Dacă o să fiu chiar eu bărbatul ace­la? mi-a încolțit un gând care m-a urmărit mul­­tă vre­me, chiar dacă atunci când ne pe­tre­ceam unul cu altul pe ulițele satului, singurele cu­vinte pe care ni le spuneam erau tot „Bună zi­ua!”. Ileana s-a măritat de tânără, acum are copii și nepoți. Peste ani, ne-am întâlnit la o nuntă în sat și i-am povestit cum mi-a fost sufletul în seara acelui Crăciun de po­veste, când m-am uitat în ochii ei ca la Dum­nezeu. A râs, dar în spatele râsului ei am deslușit melancolia de acum zeci de ani. „Da’ mie cum crezi că mi-a fost sufletul atunci?”.

Cătălin Manole

Un vis adevărat

Care a fost cel mai frumos Crăciun? Oare, cel din adolescență, când mergeam cu prietenii, „ca flă­căii”, colindând blocurile din Slobozia, încercând să nu uităm tradiția? Cel în care, încă student fiind, ignoram Bucureștiul gri și eram fericit strângând în brațe o fată, în fața celui mai ieftin brad din piață? Poate cel din Paris, cu Champs-Élysées-ul co­ple­șitor, plin de lumini și vitrine în care se revăr­saseră toate darurile lumii? Sau cel din biserica de la Den­suș, unde am simțit că Iisus se naște cu ade­vărat pentru mine și îmi încălzește inima? Fiecare etapă a vieții mi-a adus un altfel de Cră­ciun, frumu­sețea fiecărui moment a fost unică. Dar dacă ar fi să merg pe firul emoțiilor, ele m-ar duce într-un sat uitat de lume, acoperit de zăpezi uriașe, cu nesfâr­șite ulițe albe, cu garduri și case îngropate în nă­meți. Pe-atunci, părinții mei erau doi tineri pro­fe­sori fără mari posibilități și, fie că așa era moda, fie că le era greu cu un copil, eu stăteam lungi perioade la bunici, singur. Tot ce îmi doream în acel Crăciun era ca părinții mei să vină, să fiu cu ei.

Târâsem după mine toată seara de Ajun o straiță plină cu nuci și mere, colindând din casă în casă, alături de ceilalți copii – ai lu Dumitru a lu Mortu, a lu Gheorghe Bese, a lu Lampă stinsă și a lu Un­tură. Din marginea satului, ajunsesem până la șosea, înotând prin nămeți, colindând la fe­restrele aburite. În spatele lor erau câte un bătrân singur sau familii reunite și fericite, ce ne ascultau în tăcere, ca apoi să iasă în prag și să ne dea câte ceva, întrebându-ne, pe rând, ai cui suntem. Ne curgeau mucii până în bărbie, mănușile de lână legate între ele cu fir băgat pe mâneci, ca să nu le pierdem, se încărcaseră de zăpadă    înghețată, și erau ca de tablă. Mer­geam strânși unul în altul de teama câinilor, și aruncam cu bulgări de zăpadă în ușile celor care nu ne primeau. Întors acasă, pe patul din bucătărie cu salteaua de paie, număram nu­cile, merele și bănuții primiți. Părinții mei încă nu veniseră și nici nu se știa dacă vor reuși să ajungă. Pe atunci, pe la începutul anilor ‘80, nu doar că nu aveam televizor, dar nici tele­foa­ne nu erau. Ca să vorbești cu cineva, tre­buia să fixezi dinainte ziua și ora și să mergi în centrul satului, la cabina telefonică, unde cen­­tralista îți făcea legătura cu cel aflat în alt loc, în altă cabină telefonică. Bunica mersese la baba Nuca, o bătrână de peste drum, care îi dă­duse în bobi, spunându-i    că „sigur vin copiii”. Deși veneau doar de la vreo sută de kilometri, în acele tim­puri o astfel de călătorie era o adevărată aven­tu­ră și puteai să faci o zi întreagă. Se circula cu „rata”, au­to­buze fără încălzire, mereu supra-încăr­cate, care de multe ori se stricau pe drum.

Era deja noapte când am auzit la poartă zurgălăii de la sanie. Ningea cu fulgi mari cât pal­ma și știam: nu venise Moș Crăciun, veni­seră EI! Mama și tata erau la poartă! Înveliți în pături, în sania trasă de Steluța, calul negru al lui nea Costică, de la dispensar. Le-am sărit în brațe și parcă abia atunci toate au fost cuprinse de bucuria sărbătorilor. Omul de zăpadă din curte, cu butoni de cărbune la hai­nă și ochi din nasturi, părea că râde cu toată gura, făcută din coajă roșie de măr. Și bradul din „antreu” părea vesel, așa, simplu cum era, doar cu vată pusă pe crenguțe, în chip de zăpadă, și o instalație de lumini făcută din câteva steluțe de plastic gros.

A venit și Moș Crăciun în anul acela. Un uriaș cu haină roșie și fes roșu, plin de zăpadă, cu un sac mare în spate și o barbă lungă și albă. S-a așezat lângă sobă și a stat de vorbă cu mine. La sfârșit, mi-a dat ciocolată amă­ruie „Pitic” și ceva ce nu mai primisem nicio­dată – banane și portocale. Păcat că bunicul nu l-a văzut, tocmai ieșise până în curte… Dar i-am povestit eu după aceea cum a fost, ce a zis și cum arăta Moșul.

Afară, lumea întreagă era acoperită de nămeți. Dar într-o casă țărănească, în jurul mesei de Cră­ciun, era familia noastră, veselă și fericită, poves­tind. Bunici, părinți și copii, eram împreună. Parcă a fost un vis… Și eu am avut norocul să îl trăiesc.