Marius Chivu
Ultimul colindeț

Am 11 ani, deci nu mai sunt tocmai un copil, dar încă n-am ajuns adolescent. Abia am început clasa a cincea și sunt în vacanța de iarnă la bunici, într-un sat oltenesc de sub munte. A nins, dar nu foarte mult, iar bunica mă trezește „din viul nopții”, afară e încă beznă. Scoate din cuptorul sobei de teracotă, în care lemnele deja trosnesc, o tavă cu un dovleac copt. Arde. Ies aburi din miezul aproape roșu, a cărui dulceață anticipată îmi lasă gura apă, în timp ce mă îmbrac cu hainele pregătite de cu seară. Bunicul încă doarme, cu fesul lui albastru pe vârful capului, vârât aproape cu totul sub plapuma de lână. Îl privesc în timp ce mănânc cu lingura dovleacul copt, direct din tavă.
„Știi să ajungi, da? Să iei o bâtă să te aperi de câini”, îmi mai spune bunica înainte să ies din casă în gerul și în bezna dimineții. Zăpada geme sub ghetele mele, mici pojghițe de gheață trosnesc, iar în depărtări se aud câinii lătrând. Satul pare încă adormit, dar fumul a început să „curgă” din hornuri spre cerul de pe care stelele încă nu s-au retras. Merg în liniște și atent, să nu fiu luat prin surprindere de vreun câine dezlegat. Drumul nu e tocmai lung, dar pe șosea nu trec mașini, nu există iluminat public, iar luminile din casele abia trezite sunt slabe.

Mai e o zi până la Crăciun, anul 1989 e pe cale să ia sfârșit, dar nu e singurul lucru care se apropie de final. Sunt încă un copil care se îndreaptă spre capătul satului, în curtea unui gospodar unde se adună toți copiii pentru a porni colindețul, dar știu că ceva important se întâmplă în țară. O revoluție. Poate și de-asta satul pare că se trezește greu. De la televizorul de care bunicul stă lipit tocmai am învățat un cuvânt nou: „apel”. Nici măcar bunicul nu-l cunoștea. „Băiatu’ tatii, ce înseamnă «apel către țară»?”, mă întrebase el, iar eu i-am explicat sensul dedus din context: anunț, un anunț foarte important.
În curtea cu pricina, gospodarul gazdă îi cinstește cu țuică fiartă pe vătafii care vor conduce colindețul prin sat. Discută animați pe treptele casei, în timp ce noi, copiii, așteptăm zgribuliți și nerăbdători semnalul de pornire. În curând, liniștea zorilor e spartă de un strigăt urgent ca un apel: „Cum vă e obiceiul, mă?”, iar aproape o sută de voci de copii răspund la unison: „Hăi! Hăi!”.
În următoarele ore traversăm satul în șir indian, oprindu-ne la poarta fiecărei casei, pentru a primi și a ne îndesa în săcoteie și ghiozdane bunătățile oferite de țărani: eugenii (dezvelite din hârtia lor cerată), covrigi (înghețați), napolitane neîmpachetate (la vraf), „spirale” (niște vafe ondulate umplute cu o cremă roz), câte cinci biscuiți (adică jumătate de pachet), câteva dropsuri (lipite unele de altele), mere, nuci și, la casele cele mai sărace, câte un codru de pâine.
Traversăm satul voioși, aruncând cu bulgări unii în alții, alunecând pe câte o pârtie cu zăpadă bătătorită și înghețată, sărind șanțuri și pâraie, urmând ulițe, sărind pârleazuri și garduri, tăind-o prin grădini, urcând costișe, coborând în văioage, alergând sau întărâtând câinii gospodăriilor, opriți și adunați la vreo răscruce, atunci când ne-am răsfirat prea mult, de vătafi, adică de niște copii doar cu câțiva ani mai mari, care ne reorganizează strigând la noi „Cum vă e obiceiul, mă?”.

În câteva ore totul e gata: am colindat pe la poarta tuturor celor două sute și ceva de case, împovărați de kilogramele de eugenii, covrigi și biscuiți, transpirați, dar cu nasurile și picioarele înghețate. O sută de copii fericiți, ignorând istoria prea mare pentru ei.
Pe drumul spre casă, în timp ce ronțăi o eugenie, mă opresc la troița ridicată în memoria soldaților căzuți în Al Doilea Război Mondial și citesc pe sărite numele bunicilor și străbunicilor unora dintre copiii alături de care am colindat (printre ei se află mai mulți Chivu, veri și unchi ai bunicului meu, oameni pe care n-am apucat să-i cunosc), iar după ce trec de troița a cărei apă curge întruna printr-o țeavă groasă, mă opresc în dreptul unui panou de la marginea drumului, o tablă cenușie, patinată de vreme (și de vremuri), pe care scrie cu alb și cu majuscule: „CEAUȘESCU PACE!”.
Nu am de unde să știu că dictatorul fugit cu elicopterul a fost deja prins, n-am cum să bănuiesc că va fi împușcat a doua zi, dar știu cât de mult îl detestă bunicii și părinții mei, știu că trăim în lipsuri, frig și întuneric, aud înjurăturile bunicului la adresa lui, ori de câte ori apare la televizor sau în poza de deschidere a revistelor (Cinema, Sportul ilustrat, Femeia, Pentru patrie), așa că ridic o piatră de pe marginea șoselei și o arunc cu putere în panoul care scoate un zgomot metalic înfundat.
Sunt bucuros că „dictatorul a fugit”, dar dacă se întoarce și cineva tocmai a văzut gestul meu? Mi se face teamă și grăbesc pașii să ajung cât mai repede acasă, în căldura focului din sobă, să mă schimb de haine și să mă bag înapoi sub plapumă, în mirosul dovleacului copt.
Liliana Ursu
Împreună

Tainica, magnifica sărbătoare a Întrupării Domnului, Crăciunul, e numită de Sfântul Efrem Sirul – Marea vistierie a Nașterii Tale. E comoara dăruită nouă, tuturor, mici și mari, veseli și triști, tineri și bătrâni, e miracolul de a fi împreună, de a rămâne împreună în duhul Sărbătorii creștine. O lumină nouă, Harică, plutește peste lume de Crăciun. Lumina veștii celei mai bune, ni s-a născut Mântuitor, dezlegător de rele, vindecător, dăruitor de Iubire, plinitor de bucurie, „căci iată, El umblă pe la toate ușile să vadă unde să se sălășluiască”.
Și fiecare „cel mai frumos Crăciun” al fiecăruia dintre noi trebuie că a fost petrecut dimpreună cu familia, cu amintirile comune, cu întâlnirea împreună cu cei dragi nouă, cu colindele, cu brăduțul frumos împodobit și, de ce nu, chiar și de întâlnirea cu bătrânul Moș Crăciun și darurile lui.
Iar pentru mine, cu mâna pe inimă, vă spun că nu pot alege un anume Crăciun dintr-un anume an, fiindcă fiecare prăznuire a Nașterii Domnului a fost cea mai frumoasă. Astfel, începând cu primii mei ani, am petrecut fericită Crăciunul cu bunicii și cu părinții mei. Din darurile de Crăciun, cele mai frumoase, de neuitat, rămân cele făcute de tata. La 4 ani, am primit un căluț de lemn meșterit luni întregi de el în podul casei, ca să nu-l văd, și apoi, la 6 ani, mi-a făcut o sanie zdravănă (de data asta în pivniță), cu care am câștigat și un concurs de săniuțe pe dealul din capătul străzii noastre, dealul Țăcăliei, azi i se spune parcul Romniceanu, cu cea mai grozavă pârtie de săniuș din București, pe care ne-am dat cu sania fericiți trei generații: eu, fiul meu și nepoțeii.
Bunicul începea șirul de colinde întotdeauna cu „O, ce veste minunată”. Bradul era feeric împodobit cu steaua din vârf, meșterită de tata. El continua colinda însoțit de noi toți „Steaua sus răsare, ca o taină mare” iar eu fugeam la geam, să văd acea stea unică, vestitoare de bucurie și de daruri. Erau vremuri grele, anii ’50, de sărăcie și asupriri de tot felul. Așa că ne confecționam din vreme globurile, pictate de noi, copiii, nucile prinse de tata cu câte un cârliguț, ca și conurile de brad, apoi le coloram cu acuarele, sau le îmbrăcam cu staniol (mama păstra tot anul staniolul de la puținele ciocolate care se găseau atât de rar în magazine).
Sub brad, darurile mult așteptate se aflau în niște plase frumos croșetate de bunica de la Sibiu. Venea cu bunicul, de fiece Crăciun la București, la nepoate. Într-un an, ne-a adus la fiecare câte un mic manșon de lână făcut de ea și umplut cu bomboane. Alteori, ne aducea căciulițe de lână și fulare, iar pe lângă cozonaci, bunica Maria ne aducea și o prăjitură deosebită, numită prăjitura Trandafir și câte o iconiță de hârtie cu Nașterea Domnului, pictată de ea.

Casa toată mirosea a sarmale, a șorici, a cârnați afumați, a piftie și jumeri, a cozonacii bunicii și a brad, și răsuna de glasuri fericite, unite de amintiri și de bucuria de a fi împrenă. Zvon de colinde! Veneau mici cete de colindători pe care mama îi primea cu drag și le umplea buzunarele cu mere, cu nuci, cu felii de cozonac și le strecura și câțiva bănuți.
Au urmat apoi sărbătorile Crăciunului fără de bunicii mei, plecați de acum la Domnul. Dar eu crescusem, mă măritasem și adusesem pe lume un scump de băiat și le dăruisem părinților mei un nepot care le era drag ca lumina ochilor. Miracolul de a fi împreună continua.
Decorul magnific al oricărei copilării: primii fulgi de nea, derdelușul, glasuri vesele de copii, oameni de zăpadă, mersul cu Steaua prin cartier, în sfârșit, sosirea lui Moș Crăciun, atât de așteptată de fiul meu. Mersul la biserică în prima zi de Crăciun, apoi masa de sărbătoare și colindatul la brăduțul feeric împodobit.
Și anii au trecut și mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a împlinit cel mai frumos vis și cea mai caldă urare care mi se făcea la ziua onomastică, în tinerețe: „Să trăiești să-ți vezi nepoții!”. Și am ajuns bunică, adică Iubire, cum mă numește Alexandru, nepotul cel mic, și Mama iertării, cum îmi spune Andrei, nepotul cel mare. Cu ei trăiesc totul altfel, în vibrația unei comunicări în comuniune. Împreună, invincibili. Ei îmi amintesc că nu trebuie să uităm nicio clipă că „Suntem lumină unii pentru alții”, cum bine spunea părintele Dumitru Stăniloae, și că încă mai avem șansa să alegem cine să fim.
Acuarele de Rodica Nicodin și Mariana Mihuț
Anchetă realizată de OTILIA ȚEPOSU