IRINA PĂCURARIU (jurnalist, reporter TVR): „Anul ăsta voi merge pe mâna cerului”

Oamenii au obosit de atâtea știri false

– De la o vreme încoace, televiziunea noastră națională dă semne vizibile de progres, iar tu ești una dintre imaginile care o definesc profesional: jurnalism de cea mai înaltă clasă. Felicitări și un an cât se poate de bun!

– Mulţumim. Sincer, mă bucur că se observă efortul TVR de a-şi îndeplini menirea în jurnalism. Suntem într-o perioadă în care încercăm să ne ar­monizăm cu ceea ce ar trebui să fim, cu ade­vărat, ca televiziune. Avem o misiune publică, pe care fiecare dintre noi, angajaţii TVR, o urmăm cât de bine putem, într-un efort comun, iar faptul că au reapărut TVR Info (post exclusiv de ştiri) şi TVR Cultural, sunt o dovadă convingătoare. Sper să fie apreciate cum merită. Când vorbim de cultură, am constatat că există şi o formă de snobism: ţipăm în gura mare că nu ni se oferă, dar întrebarea se pu­ne câtă cultură consumăm cu adevărat. Ar fi o mare bucurie ca audienţa acestui post să fie pe mă­sura calităţii sale. Cât despre ştiri, suntem într-o epocă în care bagajul de superficial şi fals este atât de mare, încât oamenii au obosit. Chiar şi un ino­cent consumator de informaţie observă că lucrurile nu sunt în regulă. Prea mult tam-tam pentru ches­tiuni minore, prea multe detalii transformate în evan­tai de discuţii. Simţi nevoia unui loc în care infor­maţia să fie verificată, decentă, obiectivă, şi este clar că televiziunea naţională este una dintre aceste surse. În ceea ce priveşte partea tehnică, în­să, mai avem de lucru. Publicul trebuie să mai aibă pu­ţină răbdare până când tehnologia TVR va fi la ni­velul televi­ziu­nilor private; e greu din acest punct de vedere. Aşadar, dacă prin conţinut sun­tem sus de tot, vi­zual, concurenţa e acerbă, o cursă pe care nu o câştigăm încă. Televiziunea este un lu­cru teh­nic complicat, și trebuie să avem răb­dare. Să ac­cep­tăm că televiziunea naţio­nală are ritmul ei. Este ritmul părinţilor noştri, nu al nostru sau al copiilor. Dar eu vă asigur că acela era cel mai bun ritm!

Idoli, dar nu de carton

– Poate că lipsa tehnicii de ultimă oră are și-un avantaj: omenescul comu­nicării, emoția pe care prea multele inovații le spulberă. În privința asta, tu ești un „produs” care n-are nevoie de retușări. Cum izbutești să faci inter­viuri așa de „esențiale”, fără locuri comune?

– Privilegiul de care am avut eu parte este că nu am parcat niciodată într-o singură formă de exprimare, de la reportaj la documentar, de la inter­viu, înapoi la reportaj. Între ele, re­portajul este, fără îndoială, cea mai frumoasă formă de a spune o poveste. Interviul are şi el farmecul său, iar eu, după cum se ştie, fac de o bucată de vreme aceste in­terviuri cu personalităţi strălucite şi iubite ale societăţii româneşti, în „Re­ţeaua de Idoli”. Emisiunea aceasta este făcută pen­tru oameni care „con­sumă” televiziune, care au amintiri, care se bucură să-şi revadă idolii din copilărie. Din păcate, nu-i putem aduce pe toți la televizor. Mulți dintre aceşti oameni adoraţi de public refuză camera de filmat din varii motive. Fie vor să rămână în conştiinţa publicului aşa cum erau odinioară, fie au anumite suferinţe care, din discreţie, nu trebuie expuse. Până la urmă, no­ţiu­nea aceasta de „idol” – un apelativ pe care, în alte circumstanţe ale socie­tăţii noastre, cred că l-aş fi evitat – a venit pentru a contrabalansa ideea no­torietăţii de carton, a unor oameni ai momen­tului, cărora li se atribuie această calitate fără să o me­rite cu adevărat.

Nică din Sibiel

– Cum arată agenda ta pe anul 2023?

– Încă nu ştiu ce se va întâmpla în 2023, dar, oricât de dragă mi-e „Reţeaua de Idoli”, eu am nevoie și de viaţa reală, de prezentul continuu, aşa că sigur mă voi întoarce, puţin câte puţin, către reportaj. Simt nevoia aceasta tot mai mult, mai ales după 2022. A fost un an complicat acesta de a trecut, în care eu am ajuns şi pe la vama Siret. Nu cred că există jurnalist adevărat în România care să nu fie atins de faptul că se duce un război atât de aproape de noi. Pe lângă asta, tot în anul ce a trecut, m-am întors în comunităţile româneşti din afara ţării, ceea ce nu mi se mai întâmplase demult, eu fiind unul dintre primii oameni din televiziune care au simţit, de la început, că diaspora va deveni egalul nostru. Acum, chiar aşa este: din punct de ve­dere social, economic, sentimental, Ro­mâ­nia şi diaspora sunt în oglindă. Toţi avem rude, prieteni, vecini plecaţi peste graniţă, o parte din viaţa noastră este dusă undeva departe, o bucăţică de Ro­mânie după care tânjim şi căreia îi este dor de noi, e acolo. Ei bine, anul trecut, am fost iar printre oamenii acelei Ro­mânii, lucru ce mi-a stârnit şi el dorul de reportaj. Atâta timp cât faci reportaj aşa cum ai respira, e păcat să-l aban­donezi şi să nu-l trimiţi către ceilalţi. Eu, una, „îl respir” permanent: pe stradă, în magazine şi, mai ales, la piaţă, acolo e un loc de o magie aparte. Mai ieri am vorbit cu un băiat care are un stand de produse alimentare din Sibiel. Mai vor­bisem cu el câte puţin şi în alte rânduri, dar acum nu am mai re­zistat, am scos telefonul şi l-am filmat, ca să-i aflu întreaga poveste. Nu m-a lăsat să înregistrez până nu şi-a pus clopul de sibian, iar apoi mi-a depănat viaţa, de la cum a început să vândă două, trei produse, prin intermediari, iar acum are toată afacerea în mâinile lui de antre­prenor de douăzeci de ani, cu un mini-imperiu în întreaga Mol­­dovă. Ia­tă ul­ti­mul meu re­por­taj – rea­lizat ieri, cu tele­fo­nul, în piaţă, fi­indcă am a­ceas­tă cu­rio­zitate in­genuă în mi­ne. Ceva ca­re, pur şi sim­plu, mă du­ce către po­veste. Deci, nu cu vedete, ci cu acest bă­iat am înche­iat eu a­nul 2022. Îl chea­mă Nică. Su­perb.

Publicul e mai inteligent decât credem

– Irina, ce rol joacă publicul telespectator în meseria ta? Ai reacții la emisiunile tale?

– Cu toată sinceritatea, spun că publicul este principalul motor. Dacă nu ar fi simpatia generală a oamenilor care te opresc pe stradă, care-ţi scriu, care-ţi cer, care comentează pe online, cred că m-aş gândi serios ce altă meserie aş putea avea. Faptul că am publicul partener, mă ajută să merg mai departe şi să caut mereu varianta de implicare pe care el şi-o doreşte. Publicul este mai sofisticat decât noi, jurnaliştii. Este raţional. E o impresie gre­şită că publicul dictează „uşurătatea” produ­selor de televiziune. Oamenii triază şi aleg din ce li se oferă, de cele mai multe ori, mai inteligent decât credem noi. Mie întot­deauna mi s-a părut că nu publicul e vinovat de calitatea îndoielnică a producţiei de televiziune. Nu el refuză produsul consistent, ci noi, jurnaliştii, nu-l facem destul de atrăgător. Cu cât reporterul e mai curios, mai onest şi mai căutător de adevăr, cu atât răspunsul pu­blicului va fi mai consistent. Mai este un lucru pe care tinerii reporteri ar trebui să-l în­ţeleagă, o „lege” a jurnalismului: emisiunile nu sunt despre noi, reporterii, ci despre invitaţii noştri. Jur­na­listul nu trebuie niciodată să intre în concurenţă cu ei. Mai mult, chiar dacă subiectul este unul de nişă, noi trebuie să-l îmbrăcăm în haine atrăgătoare, oa­menii din TV trebuie să ştie să-şi facă subiectele in­teresante şi strălucitoare. În televiziune trebuie să fie mereu Crăciunul.

Timpul, cea mai grea încercare pentru femei

– La câte laude ți-am adus, mai adaug una: arăți minunat, pare că timpul n-are putere asu­pra ta…

– Cred că de vină e meseria. Meseria asta pe care o fac e în inima şi trupul meu. Acesta este fe­lul meu de a fi: în priză de când mă trezesc. Îmi pasă de ce se întâmplă în jur, nu am obosit ni­ciodată să mă mir. Iar curiozitatea ajută şi la lu­mina pe care o emani. Cât despre trecerea anilor peste chipul meu, ei bine, aici te voi contrazice puţin, chiar dacă primesc cu drag complimentul tău. Admit cu graţie şi ciudă (râde), că oglinda nu-mi mai arată ceea ce vedeam acum douăzeci de ani. Chiar şi cei mai raţionali dintre noi au mo­mente de deznădejde când observă că pomeţii nu mai sunt la fel de ridicaţi, ochii nu mai sunt la fel de mari, iar nasul era odinioară, evident, mai mic. Iar asta nu se în­tâmplă la o vârstă anume, ci de la o vârstă încolo, constant, an după an. Ne ascuţim la obraz, adunăm lu­mina altfel, dar nu avem ce face şi trebuie să acceptăm timpul. Cred că timpul este una dintre cele mai grele încercări pentru o femeie, de aceea, unele încearcă să-l păcălească prin diferite inter­venţii, altele să-l evite printr-o disimulată nepăsare. Nu fac parte nici eu din vreo categorie excepţio­nală, am momentele mele de ironie faţă de propriul chip. Poate singurul lucru pe care-l urmez şi despre care îndrăznesc să dau sfaturi este ideea că nu poţi opri aceste lucruri, şi varianta câştigătoare este să înveţi să trăieşti cu timpul. El nu poate fi oprit, trece la fel pentru toţi, iar cele câteva injecţii sau operaţii care-ţi vor întinde pielea nu vor opri niciodată felul în care îţi scârţâie genunchii (Râde). Mult timp nu am înţeles ce însemna asta, cu „ovalul feţei”, că doar, oricum geometria chipului e diferită de la om la om. Ei bine, când am observat la mine cum obra­zul începe să coboare niţel, am înţeles că ovalul respectiv se strică (râde). Ochelarii de soare sunt purtaţi mai cu insistenţă, zâmbim mai mult, pentru că zâmbetul ridică şi împrospătează chipul. Şi, cel mai important, ne păstrăm mintea limpede, auto­ironică, curioasă, zâmbetul pe chip, iar toate astea ne mai netezesc. Nu ştiu dacă acesta este „secretul” pe care-l căutai, dar e singu­rul pe care-l am.

O familie la înălţimea Himalayei

– Ai tăi cum sunt, Iri­na?

– Sunt bine, slavă Dom­nului. Petra, fata cea mică, se pregăteşte pentru exa­me­nul de capacitate, e foarte competitivă şi, deşi noi nu i-am cerut ni­ciodată note şi podiumuri, ea este mereu într-o cursă în care câştigă. Carina a terminat şefă de promoţie, facul­tatea de Arhitectură la Oxford, în Anglia, iar după absolvire, şi-a luat un an sabatic de linişte şi pla­nuri. A ales doar câteva proiecte de design interior, aproape de casă. Iar Ticu scrie. De ceva vreme şi-a luat inima în dinţi, și car­tea expediţiilor sale pe mun­ții cei mari ai lumii este deja trecută de mijloc. Noi, fetele, avem grijă de el, îl trimitem mereu la scris. Nu are conştiin­cio­zitatea unui scriitor pro­fe­sio­nist, dar ambiţia lui ca­rac­teris­tică îl ajută substan­­ţial. Pomeneşte mult Ne­palul, i se citeşte în glas dorul grozav pe care-l nutreşte pentru locurile acelea. În ultima vreme fascinaţia lui principală a fost reacţia oamenilor la contactul cu marile înăl­ţimi. A mers numai cu grupuri de no­vici, pe care îi ajută să urce cât de sus rezistă ei, iar reacţia oa­menilor în aceste condiţii, felul în care ei îşi tes­tează limitele şi fricile, sunt hrană pentru sufletul lui. Oamenii reacţionează la felul lui particular de a te convinge că poţi realiza orice, iar astfel, totul devine o călătorie iniţiatică, la care este şi Ticu părtaş, de fiecare dată. Îi place extrem de mult să facă asta, îi e dor, cu siguranţă, de aceste aventuri, de altfel, cred că trage tare cu scrisul acum, pentru ca la toamnă să zboare către orizonturile înalte ale Himalayei.

De vorbă cu cerul

– Suntem în prima săptămână a noului an. Cum crezi că va fi?

– Chiar când vorbeam cu tine, priveam pe fe­reastră, şi am făcut o fotografie. De vreo săptă­mână, soarele apune pe dealurile mele în cele mai sofisticate şi spectaculoase culori. Sper să fie un semn că cerul ne adoptă aşa cum suntem, cu toate păcatele noastre, şi ne încântă cu astfel de tablouri. Sper că cerul e aproape de noi. În rest… Pentru mine, 2022 s-a în­cheiat des­tul de urât, totul cul­minând cu o pierdere dure­roasă. Acum, privesc culorile acestea din dreptul ferestrei şi încep să învăţ să trăiesc cu noua rea­litate. Una fără părinţi, una cu tot mai puţine nu­mere de telefon în agendă. Mă străduiesc să pri­mesc aceste lecții ale vieții, să le învăţ şi să con­vieţuiesc cu ele. În ultima vreme, simt şi oamenii trăind într-o grabă şi o nerăbdare grozave, în a atinge tot soiul de ținte, în a avea aşteptări de la alţii, pentru ca la finalul zilei să-și dea seama că le era foarte bine înainte și că pot face ei ce așteap­tă de la alții.    Vieţile noas­tre ar fi mult mai bune dacă am reuşi să mul­ţumim în fiecare zi pentru ceea ce avem deja, căci comoara după care tânjim e chiar lângă noi. Şi e enormă! Iar dacă nu putem să ne convingem de asta, să privim la câteva sute de kilometri depăr­tare, peste graniţă. Poate atunci vom realiza ce privilegiu avem să fim sănătoşi, să avem prieteni, familie. Ce minune să locuim pe o bucată de pământ care e al nostru şi pe care trăim în pace, împărţind aceeaşi limbă. Faptul că putem sta în locul în care ne-am născut, şi să numim spaţiul acesta „acasă”, mi se pare un privilegiu enorm. Poa­te asta încearcă cerul să ne tot spună. Voi merge pe mâna lui anul acesta, îmi voi urma inima şi mă voi bucura. E su­ficient.