Selecția Formula AS

* Andrei Crăciun, „Bilili”, Editura Pa­ra­lela 45 (tel. 0721/24.79.18), colecția „Prima dra­goste”, 160 p.

În eforturile lor de a-și con­ti­nua activitatea, edi­turi cunoscute pentru exigența cu care își se­lectează portofoliul sunt nevoite să găsească și alte metode de ren­tabilizare, înființând colecții noi, în principiu mai populare. După seria în curs de „biografii ro­manțate” ale unor români celebri de la Polirom, iată că și Paralela 45 a inițiat o serie de romane scur­­te (150-180 de pagini), „Pri­ma dragoste”, în care a pu­blicat deja șase cărți, solici­tate unor autori născuți după 1980 care și-au validat deja nu­mele și au disponi­bi­li­ta­tea de a scrie pe o temă da­tă. Pe Andrei Crăciun (n. 1983) îl remar­ca­sem de pe la mij­lo­cul anilor 2000 (când zia­rele mai aveau încă pa­gini de cul­tură) ca jurnalist pa­sionat de subiectele co­men­tate, im­plicat în ele, care nu fo­lo­sea clișee și compilații, avea un stil vi­oi, marcat per­sonal, cu umor și inte­ligență asocia­tivă. Bănuiam că nu o să se rezume la publicis­tică: acum e po­et, prozator, dra­ma­turg. Dar compe­tențele do­bândite prin studii superioare în țară și stră­inătăți, talentul care i-a adus pre­mii, faptul că e unul dintre fondatorii site-ului recor­der.ro nu cred că-i aduc sufi­cienți bani ca să poată scrie doar ce are poftă și știe mai bine. Așa îmi explic cele două „bio­grafii ro­man­țate” pu­blicate la Polirom („Cio­ran. Ultimul om li­ber” și „Po­vestea lui Ion Crean­gă”) iar acum, la so­lici­tarea coor­do­natoarei, un fals roman senti­men­tal în colecția „Prima dra­goste”, tot un soi de bio­grafie fic­țio­­nalizată a unui scriitor ce­lebru ce-i era deja fa­miliar. Spune el în­suși cinstit într-o notă finală: „Am scris această carte pentru că am fost rugat (…) și nu în ultimul rând pen­tru că lo­cuiam deja de aproa­­pe trei ani, de când fac o lu­crare de doctorat des­pre Pa­nait Istrati, în lumea pe ju­mă­tate fan­tas­tică a aces­tui scri­itor și în­drăznesc să cred că deja o cunoșteam”. Presu­pun că de la editură i s-a spus că no­­ua colecție e adre­sată tine­rilor și poate pentru aceș­tia sunt in­se­rate în text in­for­­mații istorice ba­nale pentru cei ce au trecut prin școli înainte de multele „reforme”. Despre Panait Is­trati s-a scris enorm, atât în Franța cât și la noi, ba au existat și câțiva „istra­tologi” spe­cializați și o pu­bli­cație dedi­cată exclusiv au­torului. An­drei Cră­ciun a par­­curs biblio­gra­fia pen­tru doctorat și la sfârșitul cărții îi dă cititorului re­pere bi­bliografice întinse pe 12 pagini. Pentru a se conforma speci­fi­cu­lui colec­ției, tabelul cro­no­logic al vieții și operei lui Panait Is­trati este ficțio­na­lizat sub pretextul unei îndrăgostiri la prima ve­dere, în 1926, între o fată din Geneva, Ma­rie-Louise Baud-Bovy, zisă Bi­lili, și scriitorul român vaga­bond și tu­berculos, deja celebru la 42 de ani, care își părăsise de mult Brăila și mama pentru lumea largă.

Încercând să acopere punctele sen­zaționale din existența lui Panait Istrati, Andrei Cră­ciun recur­ge la procedeul deja clasic al „vo­cilor”, fiecare scurt capitol pur­tând numele per­sonajului care vor­bește (majoritatea, oameni cu existență reală în bio­grafia istratiană). Vorbesc la per­soa­na I însuși Panait, prima lui soție, Jeaneta – văduva prie­tenului Ștefan Gheor­ghiu, a doua soție, Anna – o croi­to­reasă franțu­zoaică ca­re-l adora și era îngerul lui păzitor, José Jehouda, care îi dăduse, într-un sa­natoriu de tu­ber­culoși, să ci­teas­că ope­rele lui Romain Rolland – un om cru­cial în cariera literară a brăileanului ră­tăcitor –, Ni­kos Ka­zantzakis, cu care călătorește prin Rusia și se du­mirește ce grozăvie e comu­nismul pus din idee în faptă ș.a. Andrei Crăciun croșetează firele epice făcând aceste personaje să se adreseze unul altuia, să po­vestească despre sine în relație cu eve­nimente de epocă și cu trăiri intime, parodiind sti­luri defi­ni­torii. De la cel sentimental-siro­pos al ju­nei pianiste Bilili, la uma­nitarismul patetic, liber­tinis­mul și veș­nicul dor de ducă al lui Panait, de la suferința înă­bușită și capa­citatea de sacrificiu a loialei Anna, la exaltata so­cia­listă și in­fernala Jea­neta, romancierul se joa­că, uneori îngroșând teatral tu­șele, alteori intro­ducând nuanțe ab­­surde comice. Recurge și la arti­ficiul textualist de a vorbi în nume propriu, ca Autor cu intervenții sepa­rate. Unele dintre acestea sunt proze scurte de sine stă­tătoare (și cele mai izbutite li­terar din carte) despre sine și ai săi, despre anii de început în jurnalism, lipite forțat de rest doar ca să um­ple numărul de pagini cerut. Iar epilogul con­vențional strânge toate firele, spunându-ne grăbit ce soartă a avut fiecare dintre personaje, până la moarte.