
Doamna Uța și domnul Sandu au trăit și au făcut serviciu mulți ani la oraș, dar acum, la pensie, s-au retras în satul natal, la poalele muntelui Ceahlău. S-au întors „acasă” și sunt bucuroși, și ei, și copiii, care vin adesea să-i vadă. „Aici treburile nu se mai termină niciodată, dar lucrăm cu drag și nu ne simțim osteniți”, spune d-l Sandu. „Iar dintre animalele din gospodăria noastră, cele mai dragi ne sunt căprițele”. Le-a adus chiar el, în portbagajul mașinii, cumpărate de la un gospodar din Miroslovești, de pe valea Moldovei. Acum au zece capre și un țap. Caprele au făcut ieduți, prin februarie, când la munte, în zona Ceahlăului, este destul de frig. După ce sunt fătați, doamna Uța aduce ieduții în casă, îi ține în cearșafuri speciale, îi usucă cu föhnul, îi piaptănă, îi hrănește cu biberonul ș-apoi, când se mai întremează, îi dă să se hrănească la mamele lor. Caprele sunt și ele iubitoare și protectoare. Când iezii mai prind putere, sunt dați în coșar (îngrăditură din nuiele pentru oi și pentru capre), unde trăiesc ca într-o familie, mereu împreună, și la mâncare, și la dormit, și la joacă. Căprițelor le plac fânul, crupele (grăunțe sfărâmate) și chiar grăunțele de porumb. E o plăcere să le vezi mâncând. Când stăpâna le întinde grăunțele, caprele se uită drept în ochii ei și-apoi, ca semn că ar mai dori, îi zâmbesc dezvelindu-și toți dinții și arătându-și gingiile lor rozii. După masa de prânz, dacă e vreme bună, merg și se adapă la pârâul din fundul grădinii. Dacă vremea nu e prielnică, beau apă din trocuțele din grădină sau din cele din grajd. Prin aprilie, când e soare și cald, se întorc de la gârlă și trec printr-o alee cu flori. Nu le rup, doar le admiră și le miros, lipindu-și botul de ele. Prin luna mai, caprele și iezii, maturi atunci, sunt dați la stână, sub munte, unde e iarbă grasă și curată.
Dar nu e întotdeauna numai bine și perfect, nici în lumea caprelor. Într-o zi, când erau cu ciobanul la păscut într-o pajiște, una din capre, Surițica, mai năzbâtioasă, simți „plăcerea” de a sări într-o prăpastie, pentru un pâlc de iarbă crescut pe un povârniș. Era parcă o iarbă mai verde, mai savuroasă, mai fină. Bucata de pământ de sub ea s-a năruit, iar capra s-a prăbușit în hău. Își rupsese un picior. O fi zbierat mult sărmana, dar ciobanul, fugărit de o furtună ce se apropia, n-a observat lipsa ei. Abia ajuns la stână a văzut că Surițica lipsea. I-a dat imediat telefon stăpânului ei, d-l Sandu, care a sosit urgent. Telepatia care funcționează, probabil, între stăpân și animalul lui, l-a condus exact la prăpastia în care căzuse capra. Biata Surițica nu mai avea pic de vlagă și se uita jalnic în ochii stăpânului ei. Avea în botișor un smoc de iarbă, un picioruș rupt, iar blănița îi era pătată de sânge. Cu sufletul sfâșiat, cu vorbe blânde și mângâieri, stăpânul a scos-o din prăpastie, a alergat la mașină și direct la veterinar s-a oprit. Medicul a făcut tot ce trebuia și, timp de două săptămâni, căprița a urmat tratamentul acasă. Iar într-o zi, domnul Sandu a scos-o la aer, în curte, într-un loc unde bătea soarele. Surițica a behăit ușurel și s-a ridicat în picioare. A adulmecat mirosul curat, de pădure, apoi a țâșnit spre târnaț, direct în brațele d-lui Sandu, care a lăcrimat fericit. Animalele sunt după sufletul omului. Cum le crești și le-ngrijești, așa le ai.
ELENA – Iași