Dl. Sandu și caprele

Doamna Uța și domnul Sandu au trăit și au făcut serviciu mulți ani la oraș, dar acum, la pen­sie, s-au retras în satul natal, la poalele mun­telui Ceahlău. S-au întors „acasă” și sunt bucuroși, și ei, și copiii, care vin adesea să-i vadă. „Aici treburile nu se mai termină nicio­da­tă, dar lucrăm cu drag și nu ne simțim os­te­niți”, spune d-l Sandu. „Iar dintre animalele din gos­­podăria noastră, cele mai dragi ne sunt că­pri­țele”. Le-a adus chiar el, în portbagajul ma­și­nii, cumpărate de la un gospodar din Miroslo­vești, de pe valea Moldovei. Acum au zece capre și un țap. Caprele au făcut ieduți, prin fe­bruarie, când la munte, în zona Ceah­lăului, este destul de frig. După ce sunt fătați, doamna Uța aduce ieduții în ca­să, îi ține în cear­șafuri speciale, îi usucă cu föhnul, îi piaptănă, îi hrănește cu bi­beronul ș-apoi, când se mai întremează, îi dă să se hrănească la ma­mele lor. Ca­prele sunt și ele iubitoare și protec­toare. Când iezii mai prind putere, sunt dați în coșar (în­grăditură din nuiele pentru oi și pentru capre), unde trăiesc ca într-o familie, mereu îm­preună, și la mâncare, și la dormit, și la joacă. Că­prițelor le plac fânul, crupele (grăunțe sfărâ­mate) și chiar gră­unțele de porumb. E o plăcere să le vezi mân­când. Când stăpâna le întinde grăunțele, caprele se uită drept în ochii ei și-apoi, ca semn că ar mai dori, îi zâmbesc dezvelindu-și toți dinții și arătân­du-și gingiile lor rozii. După masa de prânz, dacă e vreme bună, merg și se adapă la pâ­râul din fundul grădinii. Dacă vremea nu e priel­nică, beau apă din trocuțele din grădină sau din cele din grajd. Prin aprilie, când e soare și cald, se întorc de la gârlă și trec printr-o alee cu flori. Nu le rup, doar le admiră și le miros, li­pindu-și botul de ele. Prin luna mai, caprele și iezii, maturi atunci, sunt dați la stână, sub munte, unde e iarbă grasă și curată.

Dar nu e întotdeauna numai bine și perfect, nici în lumea caprelor. În­tr-o zi, când erau cu cio­ba­nul la păscut într-o pa­jiște, una din capre, Suri­ți­ca, mai năzbâtioasă, simți „plăce­rea” de a sări într-o pră­pas­tie, pentru un pâlc de iarbă cres­cut pe un povâr­niș. Era parcă o iarbă mai verde, mai savuroasă, mai fină. Bu­­cata de pământ de sub ea s-a năruit, iar capra s-a pră­bu­șit în hău. Își rupsese un picior. O fi zbierat mult sărmana, dar ciobanul, fugărit de o furtună ce se apropia, n-a observat lipsa ei. Abia ajuns la stână a văzut că Surițica lipsea. I-a dat imediat te­lefon stăpânului ei, d-l Sandu, care a sosit ur­gent. Telepatia care funcționează, pro­ba­bil, în­tre stăpân și animalul lui, l-a condus exact la pră­pastia în care căzuse capra. Biata Surițica nu mai avea pic de vlagă și se uita jalnic în ochii stă­pâ­nului ei. Avea în bo­tișor un smoc de iarbă, un pi­cio­ruș rupt, iar blă­nița îi era pătată de sânge. Cu sufletul sfâșiat, cu vorbe blânde și mângâieri, stă­pânul a scos-o din prăpastie, a alergat la mașină și di­rect la veterinar s-a oprit. Medicul a făcut tot ce trebuia și, timp de două săptămâni, căprița a urmat tratamentul acasă. Iar într-o zi, domnul Sandu a scos-o la aer, în curte, într-un loc unde bătea soarele. Surițica a behăit ușurel și s-a ri­dicat în picioare. A adulmecat mirosul curat, de pădure, apoi a țâșnit spre târnaț, direct în brațele d-lui Sandu, care a lăcrimat fericit. Animalele sunt după su­fletul omu­lui. Cum le crești și le-ngri­jești, așa le ai.                     

ELENA – Iași