Povești din Micul Paris – PETRE ALEXANDRU (evocare de BOGDAN MIHAI SIMION): „Cele mai multe melodii care au trecut examenul istoriei sunt ale lui”

Orașul pensionarilor

– Am ajuns la ultimul episod al    poveştilor din Micul Paris, iar personajul care trage cortina este cântărețul de mare glorie, Petre Alexandru, născut în același oraș cu tine: Râmnicu Vâlcea. Și mai există o coincidență: este și el absolvent de Filologie, căruia pasiunea pentru muzică nu i-a dat pace până când nu a îmbrăţişat-o deplin, şi aici semănându-ţi leit. Te simţi legat într-un mod special de Petre Alexandru?

– Mă bucur că încheiem poveștile noastre cu un vâlcean de-al meu. Evident, Râmnicul de atunci nu are nicio legătură cu cel de azi. Era un oraş mic, dar destul de cochet. Încă din perioada interbelică a fost numit, nu foarte ispititor, „oraşul pensio­na­rilor”. Și azi păstrează aceeaşi poreclă, dar totul are o explicaţie. Dacă erai un om realizat, avocat, chirurg, arhitect, după vârsta pensionării, îţi permiteai să cumperi o mică moşie. Și unde era locul perfect pentru această retragere la ţară? Cât mai aproape de băile ter­male: Călimăneşti, Olăneşti, Govora au fost zone extrem de tentante pentru un pensionar cu ceva avere. Mergeai la băi oricând, aerul era curat, de munte, trăiai la casă, aveai o grădină cu de toate, un mic conac şi un orăşel în care să te plimbi, să poţi ieşi la o cafea cu coniac. Acesta era şi Râmnicu Vâlcea anului 1898, când se năştea Petre Ale­xandru: un oraş al oamenilor trecuţi de şaizeci de ani, ieşiţi la promenadă, cu joben înalt pe cap, baston ornat cu fildeş sau argint, la braţ cu doamnele lor îmbrăcate în haine de blană şi pe mâini cu mănuşi de mătase. Printre ei se afla și avocatul Ioan Alexandru, tatăl lui Petre. Om cu şcoală, deschis la minte, a observat talentul băiatului şi, în 1912, îl înscrie la faimoasa Școa­lă Cornetti din Craiova, care se deschi­sese cu un an înainte. Am mai pomenit această şcoală, când am vorbit de re­gina romanţei, Mia Braia. Destin, co­incidenţă, numiţi-o cum vreţi, dar aceşti doi oameni se vor intersecta în câteva locuri, de-a lungul tinereţii lor, fă­ră să se cunoască, până când pasiu­nile comune îi vor aduce împreună. Această şcoală de muzică din Craiova este primul astfel de loc. Petre Ale­xan­dru o termină în 1916 (în 1918 va intra Mia, la şcoala Cornetti) la clasa profe­so­rului Savel Horceag, dar nu oricum, ci ca şef de promoţie. Rezultatele şco­lare stau argument în faţa tatălui, care se în­voieşte să-l lase la Bucureşti, pentru ca bă­ia­tul să-şi continue studiile muzicale. Oricât de bună îţi era familia, oricâte ore par­ticulare le ofereai co­piilor, studii aca­demice, mai ales dacă erai din sudul țării, nu­mai în capitală se puteau face. Doar că personajul nostru de azi nu seamănă de­loc cu al­tele: ajuns la Bucureşti, nu se înscrie la Conser­va­tor. Preferă lecţiile parti­culare, cu tenorii Dumitru-Mihăilescu Tos­cani şi Leo Kalmuschi, pe modelul lui Za­vaidoc. Un lucru ciudat, totuşi, să pleci la Bucureşti pentru studii, ca şef de promoţie, dar să nu mergi la şcoală deloc, deloc. Chiar nu există niciun document că Petre Alexandru măcar s-ar fi înscris la Conservator şi e de neînţeles com­por­tamentul său, de a-şi minţi tatăl, om care nu-i refuzase nimic până atunci.

Mrejele Micului Paris

– Poate fi o explicaţie în faptul că Micul Paris era capabil să amețească un adolescent, să-l rătăcească în aburii lui boemi?

– Te ademenea, asta e sigur, dar dacă erai cu picioarele pe pământ, rezistai tentaţiilor. Căci pe Mia Braia, viitoarea lui soție, Micul Paris nu a ameţit-o deloc, ea a fost la şcoală şi s-a angajat în pa­ralel, ca să câştige bani. Dar Petre Alexandru era altfel, era el însuşi un boem, un tip visător și mis­terios. Și ca să continuăm cu misterul, iată că îl găsim înscris, totuşi, la o şcoală în capitală: „Şcoa­la naţională de arte frumoase”. Se pare că pictura făcea parte din pasiunile şi talentele lui. Un se­mestru, atât a durat. Nu ştim cât de bun a fost, nu am găsit nici măcar o pânză pictată de el, dar ceva, ceva, a existat, fiindcă a fost luat ucenic la un pictor de biserici. Or, nu oricine era primit în acel me­­diu, trebuia să ai mână foarte bună, ca să ajungi, cum se spune, „zugrav de subțire”. De ce a rezistat numai şase luni? Putem doar specula. Bunăoară, posturile creştineşti erau foarte grele şi ţinute cu stricteţe, trebuia să fii extrem de motivat şi de pios ca să le rezişti. De asemenea, pictorii de biserici erau foarte duri, impuneau un regim de lucru crâncen, mofturile nu-şi aveau locul. În plus, un alt lucru e cert: era de neimaginat să ai aspiraţii de a urca pe scena restaurantului noap­tea, iar ziua să urci pe ziduri și să pic­tezi. Trebuia să alegi. Poate că aceste lucruri pot fi luate drept argu­mente pentru abandonul şcolii de artă.

– A și cântat, în pe­rioada școlii de artă?

– Bizareria continuă în viaţa lui Petre Alexan­dru: nu numai că nu a cântat, dar s-a şi întors în sânul fa­mi­liei. În 1918, în mod surprin­ză­tor, du­pă doar un an de ca­pitală, e înapoi la Râm­nicu Vâlcea. Urmează doi­spre­zece ani în care dis­pare complet! Doi­spre­zece ani stă în casa părintească, fără să se știe nimic despre el. S-o fi îmbolnăvit? O fi făcut vreo trăsnaie mai mare, o fi intrat în depresie, stând, pur şi simplu, lungit în pat, fu­mând şi gândindu-se cum a făcut Zavaidoc să ajungă atât de mare? Nu ştim. Cert este că Petre Alexandru dispare timp de doisprezece ani, tocmai când era mai tânăr şi mai frumos.

Tenor într-un cor din Craiova

– L-a avut Petre Alexandru idol pe Zavaidoc?

– Eu sunt sigur de asta. Nici nu se putea altfel, suntem în perioada în care Zavaidoc era un colos în Micul Paris. Iar la Petre Alexandru se simte influenţa, chiar şi în modul de inter­pre­tare, fiindcă vâlceanul avea uneori tendinţa de a cânta operistic, precum marele Zavaidoc. Doar că timpurile erau deja altele, publicul se schim­ba­se, se râdea dacă mai cântai astfel sau graseiai franţuzeşte. Era altă modă, cea a cânte­cului românesc, a cântecului naţional: una pe care Petre o va îmbrăţişa cu mare succes. Cu cel mai mare succes! Suntem în vara lui 1929. Treizeci de ani are deja Petre Alexandru, când aude că se cau­tă voci pentru vodevilul „Ci­nel, cinel”, care urma să fie prezentat pe scena Tea­trului Naţional din Craiova, şi se hotărăşte să-şi încerce norocul. Este primul pas către muzică pe care-l face în doi­spre­zece ani. A sedus atât cu vo­cea, cât şi cu zâmbetul, iar după câteva repre­zentaţii, primește unul dintre rolurile principale din respectivul vodevil. Acesta este debutul scenic al unui artist care avea să mar­cheze generaţii întregi. Reuşita trebuie să-i fi cres­cut și stima de sine, și stima publică, fiindcă ime­diat e angajat tenor în „Corul Armonia” din Cra­iova, primul loc de muncă din viaţa lui. Și oare cine îşi încheia contractul, în 1928, cu acest cor? Mia Braia! Este pen­tru a doua oară când drumurile lor trec tan­genţial unul pe lângă celălalt. Cred că ar ieşi un film tare frumos, cu povestea „neîntâl­nirilor” aces­tor artişti, până la marea lor întâlnire. Revenind, Petre Alexandru se instalează în Cra­iova, pentru ur­mătorii şase ani. Cântă muzică de largă accesi­bi­litate, cultă.

„Ce frumoasă este viața, când te prinde dimineața”…

– Vorbim despre o perioadă în care doi cântăreți, precum Cristian Vasile sau Moscopol, erau deja zei în Mi­cul Paris. Când a mai avut timp Petre Alexandru să se „ia la trân­tă” cu ei?

– În 1935. Acesta este anul în care Petre Ale­xandru vine în Micul Pa­ris și debutează la radio în mar­tie. Eu cred că de aceea a şi venit, fiind invitat să cânte la radio, o oportunitate ce însemna o perfectă rampă de lansare. A doua zi a și fost contactat pentru înregistrări de Nathan Mischon­zni­ki, de la Casa de discuri Cristal (viitoare Electre­cord). Aşa a început o adevărată avalanşă de înregistrări, cântece care mai de care mai fru­moase. „Că­suţa noastră”, „Morăriţa/ Ţac, Ţac, Ţac”, „Ce frumoasă este viaţa”, „Radu mamei, Ra­dule”, hit-uri ce au fost înregistrate pentru pri­ma dată de Petre Alexandru! Acest lucru are o importanţă extraordinară şi sunt motivul pentru care vorbim acum de acest artist. Și azi se mai cântă aceste me­lodii, la toate petrecerile, dar nimeni nu i le atribuie lui Petre. Nu înţeleg de ce e mai comod să scrii pe disc, sub melodia „Ionel, Io­nelule”, „cân­tec popular”, decât să fii puţin cu­rios şi să cercetezi cine a compus-o şi cine a cântat-o prima dată. Fiindcă Petre Alexandru a fost primul care a în­registrat „Ionel, Ionelule”, compusă de Claude Romano. Vorbesc de varianta ini­ţială, nu de cea schimbată în perioada comu­nistă. Un alt lucru incredibil: nici azi, soliştii nu veri­fică autenticitatea ver­surilor, nu au curio­zitatea să vadă cum a compus, iniţial, Claude Ro­mano, melodia asta superbă şi care-i erau cu­vintele. Versurile „Să culegem albe floricele, să pri­vim la lună şi la stele” sunt con­trafăcute. Va­rianta originală este: „Eu să stau cu nasu-n flo­ricele, iar tu cu ochii sus la stele”. Dife­renţa este colosală, între o dragoste puerilă, faţă de o scenă de-a drep­tul erotică, cum e aceea din melo­dia au­tentică, interbelică. Eu regret mult aceste „scă­pări”, de aceea în­cerc cu toate puterile să le în­drept. Fiecăruia dintre artiştii Micului Paris avem să le mulţumim pentru ceva, iar lui Petre Alexan­dru, tre­buie să îi fim recunoscători pentru faptul că ne-a lăsat niş­te melodii nemu­ritoa­re, cele mai multe cân­tân­du-se, fără încetare, de atunci până azi.

Revenind la cariera lui Petre Alexandru, ar­tis­tul a început să aibă imediat succes cu aces­te melodii, restau­ran­tele le cereau cu in­sis­tenţă, la radio se dă­deau foarte des. Poate nu vin­dea pre­cum Va­sile sau Moscopol, dar se auzea mai des la ra­dio, toc­mai fiindcă el cul­tiva cântecul româ­nesc, acelaşi despre care vor­beam la Dorel Livianu: me­lodii ne­mu­ritoare, com­puse în epo­că, în general de muzicieni evrei. Doar că Petre Alexandru a fost primul! Cu trupa lui Costică Tantin sau cu orchestra lui Gerd Villnow, înregistra la „Cristal” aceste melodii, dar şi tangouri sau alte cântece, unele cu aer cu totul nou, complicate, pe modelul muzical propus de ani­matorul american Walt Dis­ney (po­trivite pentru coloa­na sonoră a desenelor animate cu care ame­ricanii făceau exact atunci glo­rie în întreaga lu­me). Melodii precum „Pom­pieri”: „Să vină pom­pi­erii, inima să-mi stingă, să îmi stingă fo­cul ei (…) Mi-a fript inima, mi-a fript guriţa, mi-a fript obră­jorii, plângând dragostea. Şi focul creşte, mă mistuieşte, nu se opreşte. Of, of, ce ştii tu ce-i dragos­tea?…” sau „Ţine caii, Nicu­lae”. Cântecul acesta începe ca un fel de horă, „Ţine caii, Nae, ţine-i Niculae, ţine-i c-am trecut de casă. Ce-o să zică satul, mă află bărbatu’ şi de află el, mă lasă. De ce nu m-ai luat în căruţă odată, când eram nemăritată? Hei! Ţine caii, Nae, ţine-i Niculae, bată-i Dum­nezei să-i bată….”, dar se încheie în ritm nebun de foxtrot. Zici că e petrecerea piticilor din Albă ca Zăpada la final, că tot suntem în era lui Disney.

Marea întâlnire

– Cum se face că în perioada aceasta de glorie muzicală a vieţii lui, când toc­mai ce cu­cerise Micul Paris, îl găsim pe Petre Alexandru… student la Filolo­gie?

– Cum am spus la început, viața lui e un con­tinuu mister. În acel moment al ca­rierei, eu cred că Petre Alexandru voia să înţeleagă mai bine tex­tele pe care le cânta, proiectarea lor în realitatea vremii, să studieze acest lucru. Oricum, era un cititor pasionat, iar ceva teorie în acest domeniu se potrivea de minune. Iată-l, deci, student la Fa­cultatea de Filologie Modernă a Uni­versităţii Bucu­reşti. Aş numi acest mo­ment a treia coinci­denţă şi marea întâlnire: la un curs de poezie, Pe­tre Alexandru o cunoaşte pe Mia Braia. Era în 1937. Aş da orice să pot trage cu ure­chea la primele lor conversaţii. Si­gur au început cu pasiunea pentru lite­ratură, care-i adusese în aceeaşi şcoală, dar cum o fi fost să constate că amân­doi cântau, că drumurile li mai intersec­taseră în alte şcoli, în alte instituţii, că ve­neau din aceeaşi parte a ţării, Olte­nia? Poate chiar aceste amănunte să-i fi adus mai degrabă împreună, decât o dra­goste pasională. Erau firi cu totul diferite: o năvalnică şi un blând, o revo­luţionară şi un om cuminte, o am­biţioasă şi un boem. Cei doi au trăit împreună doi ani până la nuntă, ceea ce, evident, scandaliza societatea încă puristă a Micului Paris. Au fost căsătoriţi până în 1950, timp în care au rupt scenele Bucureștiului, aducând un suflu cu totul nou, prin cuplul muzical pe care-l formau. Succesul a fost nebun!

„Fred Astaire și Ginger Rogers ai noștri”

– Se spune că ar fi fost cel mai important cuplu muzical din perioada interbelică…

– Fără nicio îndoială! E adevărat că au fost şi primii. În acompaniamentul orches­trei lui Vasile Julea sau cea a lui Costică Tantin, erau nelipsiţi de la res­taurantul Coşna, din Piaţa Bu­zeşti. Era pentru prima dată când se vindea pe scenă poves­tea a doi în­drăgostiţi – o reţetă sigură, care nu a încetat până azi să aibă succes. Ima­ginea familiei perfecte, a dra­gostei fără cusur, între oameni ti­neri, frumoşi şi perpetuu îndrăgos­tiţi. Chiar şi azi, când lumea spec­tacolului a devenit mai mult o afa­cere decât lacrimi şi suspine, tot ne emoţionăm când un cuplu îşi cântă dragostea pe scenă. Atunci, însă, să vezi un astfel de show era ceva cu totul nou. Intra Petre Alexandru, cânta „Cer al­bastru”, minunatul tan­go, apoi apărea Mia Braia, cu „Ha­bar n-ai tu”, după care inter­pretau împre­ună „La fereastra unde doarme o pisică” şi mi­nunata „Să nu ne pierdem vremea supăraţi”. Pe urmă schimbau registrul. Petre cânta „Vino iar du­mineca la horă”, un cântec ro­mânesc nou, dar ca­re stârnea în public dorul după locurile de unde ve­niseră la oraş. La sfârşit, se ţineau de mână şi cântau „Căsuţa noastră”, se trăgea cortina şi publicul era în delir. Se mai şi armonizau minunat, voci studiate şi frumoase. Când cântau împreună, Petre era mereu galant şi o lăsa pe Mia în prim plan. Ce mai, aveau „un pro­dus” unic, incompa­rabil cu nimic altceva în epocă. Fred Astaire şi Ginger Rogers ai noştri. Nu se dădeau ei pe pa­tine, erau niţel mai scorţoşi, dar erau ai noştri. O poveste cântată împreună pe sce­nă, fie la Coşna, fie la Central, la Cinema­tograful Marna, în pau­zele dintre filme, sau când inter­pre­tau în direct, peste filme mute. Cred că erau seri când fugeau de la o astfel de locaţie la alta, cu o micuţă orches­tră de estradă după ei. Ca şi azi, cel mai greu era să fii muzicant de local, fiindcă tre­buia să ştii totul, şi romanţa, şi foxtrotul, şi cânte­cul popular, şi ceva folcloric şi, evident, tan­goul. Suntem în anii în care el deţinea supremaţia. Şi ce tango­uri minunate cânta Petre Alexan­dru, precum „Te iubesc, Vio­letta” sau „Parcă ieri ne-am iu­bit”. Acesta din urmă este, în opinia mea, unul din­tre cele mai frumoase tangouri imprimate vreodată în România. Suntem în vârful carierei acestui artist.

„Cântecele lui au fost limba de foc a frontului dar și razele de speranță”

– Ne-am putea imagina care era atmosfera în casa cuplului Petre Alexandru – Mia Braia?

– Cu siguranţă se cânta mult. Dacă tot a fost Crăciunul de curând, eu mi-i imaginez acasă, dând petreceri din acelea cu o masă mare în mijloc, iar cei doi le cântau invitaţilor cu vocile lor perfect armonizate. Luau pe rând locul la pian. Putem glumi şi să ne ima­ginăm că Petre îi cânta Miei „Unge, Leano, uşa bine”, ca s-o enerveze, fiindcă Mia se considera, indiscutabil, o doamnă de înaltă clasă. Cred că era și o casă naţionalistă, în care se interpretau melodii transilvane, cântece patriotice. Oamenii erau cultivaţi, ştiau ce spun, sigur, la o beţie se plângea şi se invoca naţionalismul. Mai mult Mia, decât Petre. Cred că de dragul muzicii şi al succesului, totul a mers bine, până au început să apară ştirile despre război. Deja în toamna lui 1939, Europa tremura, dar este foarte important de spus că Bucureştiul şi-a continuat loisir-ul până în octombrie 1940. Colecţionarii occiden­tali de muzică sunt de-a dreptul surprinşi să vadă cum la noi s-a înregistrat în plin război mondial, adică încă se imprima serios în vara lui 1940. Ba mai mult, muzica era în continuare cea cu iz interbelic, fără să se insereze încă o pro­pa­gandă de război foarte agresivă. Abia din oc­tombrie, când am devenit aliaţii Germa­ni­ei naziste, muzi­ca a început şi la noi să ca­pete aspecte psihotice, aşa cum se întâmplă în general în regimurile dictatoriale. Răz­boiul este o boală care nu a făcut niciodată nimic bun, cu o singură excepţie colaterală: a adus o muzică în stare să vindece boala. Cântecele pe care le-a înregistrat Petre Alexandru în acel an au trecut războiul şi, o voi spune de câte ori am ocazia, alinarea adusă de ele soldaţilor a fost nemăsurată. I-a ajutat să-şi amintească de ceaiurile dan­sante, în cazul ofiţe­rilor, sau de chefurile de maha­la, în cazul solda­tului de rând. Traumele acestor oameni au fost îmblânzite de muzica artiştilor vremii. Tangoul „Să nu pleci fără mine” al lui Petre Alexandru a însemnat mult mai mult decât o melodie de dra­goste. „Să nu pleci fără mine, te rog ia-mă cu tine. Te voi iubi neîncetat, aşa cum m-ai învăţat. Să nu pleci fără mine, că nu te pot uita. Za­darnic vreau să te şterg din gând şi din viaţa mea” – un tango care a înfruntat timpul şi a legat oamenii. În război, la conacul boieresc s-a plâns în hohote pe el, la fel cum s-a plâns în Scaune, cea mai săracă mahala a Micului Paris, pe melodia „Morăriţa”. Această melodie fără moarte era pe faţa doi a discului cu „Să nu pleci fără mine”. Faţa unu pentru bogaţi, faţa doi pentru săraci, iată unirea pe care reuşea să o ge­nereze muzica în acele momente cumplite. Eu am convingerea că, tocmai fiindcă aceste cântece au alinat oa­menii în faţa morţii, au devenit şlagăre ne­mu­ritoare. Au fost limba de foc a frontului, deznă­dejdea de zi cu zi, dar şi razele de speranţă. Al doilea război mondial a însemnat pentru mine, pe lângă groază, durere, lacrimi, sânge, drame, genocid, şi muzici sublime. Iar între ele, cele mai multe melodii compuse atunci şi care se cântă până astăzi sunt ale lui Petre Alexandru.

Instructor artistic la Medgidia

– Cum s-a produs ruptura lui Petre Alexan­dru de Mia Braia?

– Tentaţia ar fi să dăm vina pe stingerea dra­gos­tei, având în ve­de­re că la nici nouă luni după des­părţirea de Petre, Mia era deja că­să­­torită cu nepo­tul lui Lucian Blaga, Ema­nu­el. E lim­pede că relaţia dintre cei doi (fie chiar şi una de admiraţie) era mai veche. Dar eu to­tuşi cred că prin­cipalul motiv al rupturii au fost ideile po­litice dife­rite. De fapt, lipsa de idei a lui Petre Ale­xan­dru, neimplicarea lui emoţională în poli­tică. Se considera un bun ro­mân, pasionat de fru­mos, de muzică, de lite­ratură, film, pictură. Nu vedea de ce trebuia să în­juri regimul per­ma­­nent, să te agiţi, să ai opinii, când menirea ta era să cânţi. Deci, eu cred că Petre voia doar să cân­te, iar Mia, cea nă­valnică şi anticomu­nis­tă, nu a mai suportat pasivitatea lui. Luând toate acestea în consi­derare, îndrăznesc să afirm că Mia Braia s-a potrivit mai bine cu Emanuel Blaga. De Petre Alexandru o legau muzica şi pasiunea pentru lec­tură, dar numai din astea nu se face o casă.

– Care a fost soarta lui Petre Alexandru, sub noul regim comunist?

– Destul de ciudată „relaţia” lui Petre Ale­xandru cu noul regim. Pentru că a promovat cân­tecul românesc în perioada interbelică, artistul a fost cruţat de soarta altor colegi de breaslă. În primă fază, a fost angajat la orchestra de estradă a Armatei, ca solist vocal. Dispariţia lui de pe scenă, din viaţa publică e puţin bizară în aceste condiţii, dar are, totuşi, o explicaţie: pe el nu l-a „mâncat” regimul, ci l-au decimat bârfele şi in­vidia oamenilor din jur. Asta, cumulat cu pro­blemele reale pe care le avea Mia Braia cu siste­mul comunist. Petre Alexandru nu a fost declarat duşman de clasă, dar vreme de zece ani, ma­jorita­tea gurilor rele, care-i fuseseră aproape înainte de război, povesteau peste tot, cu poftă şi invidie, câţi bani câştigase el. Ce conta că banii erau din munca sa cinstită, din renume şi talent? Nu intrăm în amănunte, trimiterea mea permanentă pentru dovezi în acest sens este pro­fesorul Stejărel Olaru şi cărţile dumnealui, de o temeinicie fără cusur. Pe scurt, Petre Alexandru a fost uşor, uşor, izolat, l-au îndepărtat de la radio, din 1958 nu s-a mai auzit deloc acolo. Din acel an, a fost numit ins­truc­tor artistic la Med­gi­dia, pe modelul umilinţei uzitate de regimul co­mu­nist. Douăzeci de ani a trăit acolo, la Med­gi­dia, stingându-se la optzeci de ani. Făcea dansuri populare, vă imaginaţi? Poate singura rază de lumină în acest coşmar este că a existat un număr de tineri în anii ’60 care au avut ocazia să-i fie în preajmă. Câteva generaţii de puşti dintr-un orăşel precum Medgidia, care au avut şansa inimaginabilă să cunoască o mare stea a Micului Paris. Poate că alte staruri au fost mai strălu­citoare în glorioasa perioadă interbelică, dar razele stelei lui Petre Alexandru sunt cele care au străpuns vremurile şi și-au păs­trat strălucirea până azi. Cele mai multe melodii care au trecut examenul istoriei sunt ale lui, iar istoria ar trebui să înceapă să facă dreptate în acest sens!