Călătorie într-o fotografie – SABINA FATI: „Când eram la liceu, visam să nu am casă. Să umblu, pur și simplu, prin lume”

Drumul mătăsii și untul de iac

– Zâmbește în instantaneu și, în spatele chipului ei, pe jumătate ascuns sub ochelarii de soare, vezi liniile înzăpezite ale Pamirului. Fotografia aceasta, surprinsă la peste 4000 de metri înălțime, e doar una din nenumăratele mărturii ale unui program cât se poate de ambițios. Ca să înțeleagă mai bine destinul lumii, jurnalista Sabina Fati a călătorit mai mult de 50.000 de km, a stat de vorbă cu sute de oameni și a scris trei cărți. O aventură a unui om pasionat de necunoscut, dar și de istorie, politică și relații internaționale, care nu pare să se oprească aici –

– Ai atâtea fotografii din călătoriile tale. Și to­tuși, ai ales-o pe asta…

– Am și fotografii mai frumoase, mai ales din incursiunea mea pe urmele lui Xenofon, care a de­venit Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. În această imagine, însă, încerc să-mi ascund frica și să las la suprafață doar mirarea în fața fru­museții Pa­mirului. Era la începutul lunii iunie, 2014, pe Dru­mul Mătăsii, plecasem din China spre Marea Nea­gră și abia trecusem gra­nița din­tre Kîrgîstan și Tadjikistan, afla­tă la peste 4.000 de metri.

– Se văd munții înzăpeziți în spate. Era frig?

– Era început de vară, țin minte că aveam viză pentru Tadjikistan va­la­bilă doar o săptămână și jumătate. O obținu­sem cu mare greutate, la consu­latul de la Viena, și am stat sub pre­siu­nea tim­pului aproape pe tot par­cursul drumului care străbate Asia Cen­trală. Ningea când am ajuns la gra­niță, deși afară era 1 iunie. Era un pic sub zero grade. Mer­sesem până acolo cu o mașină, cu un șofer care îmi cerea prea mult ca să mă ducă mai departe. Și m-am trezit în pus­tietatea acelui podiș, la 4.000 de metri înălțime, eu, ninsoarea, vântul care mă clătina cu toate bagajele mele și o ca­­zarmă de soldați care, după ce mi-am lăsat pa­șaportul la verificat, au ieșit din ba­răci în șlapi și pantaloni de trening și s-au uitat la mine ca la ceva ce nu mai văzuseră. Erau cumva bucuroși că se în­tâmpla ceva nou, că aveau despre ce vorbi, că n-au ve­gheat degeaba încă o zi. Păreau destul de sălbă­ticiți. M-au înconjurat și au continuat să se uite la mine fără să spună nimic la început, mai degrabă curioși, apoi, după o vreme, cu priviri obraz­­nice și rânjete de care vrei să fugi. Am stat așa, încercând să le zâmbesc vreun sfert de oră, care mi s-a părut un veac, până ce am primit pașaportul îna­poi. Prima așezare ome­nească era la 60 de km de această gra­niță și, evident, nu exista niciun mijloc de transport. Făcusem deja un calcul că, dacă aș mer­ge pe jos cu 6 km/h, până noaptea aș avea șanse să ajung. Nu mă puteam rătăci, exista un drum des­tul de deteriorat, făcut în anii ’30 de sovietici și niciodată reparat de atunci. Dar după ce mi-am pus pașaportul în bu­zunarul de la piept al canadienei, am descoperit lângă baraca șefului o mașină veche, de teren, și am negociat cu el un preț. Mi-a încărcat bagajul și-am plecat. Pe drum, am ajuns și lângă un lac sărat, cu valuri ca o mare, care, prin cine știe ce miracol, s-a strecurat între munții care ajung până aproape de 8.000 de metri.   

– Zâmbești în fotografie.

– Zâmbesc, da, dar în realitate eram zdruncinată de spaimă. După ce mersesem o vreme cu mașina, șoferul a oprit să mă lase să admir lacul. Și, în vreme ce eu mă minunam de locul incredibil în care mă aflam, dintr-o dată, am simțit că cineva îmi smulge aparatul de fotografiat. Îl văd brusc pe șeful unității din graniță că fuge cu aparatul meu spre mașină. În câteva secunde, mi-am derulat în minte diferite scenarii, din care cel mai acceptabil arăta așa: „Ma­șina va porni în trombă cu tot ce am, deci nu-mi ia doar camera, ci și rucsacul cu tot ce e înăuntru, mai ales laptop-ul, caietul în care am scris despre China și carnetul în care mi-am notat despre Kîrgîstan. Nu era chiar o catastrofă, mi-am zis, și mi-am pipăit imediat buzunarul cu pașaportul, cel cu telefonul și șnurul de la gât de care era atârnat portofelul discret în care se aflau un card și niște bani. M-am gândit că mă descurcam singură cu mun­tele, nu era prima dată. Mili­tarul se îndepăr­tase însă doar pentru a găsi o perspectivă mai bună pen­tru această fo­tografie. El mi-a făcut acest por­tret și m-a dus apoi pâ­nă-n sat.

– Ai dormit în Karakul?

– Am stat doar câteva ore la o familie, unde mi s-a dat să mănânc în camera bună    pâi­ne proaspătă cu unt de iac și ceai negru. Eram vegană, dar ce mai conta, mi-era atât de foame și de frig, încât am pri­­mit totul cu mare recu­noș­tință. Mai târ­ziu, băiețelul fa­miliei m-a dus la profesoara de en­gleză a satului, care se mărita­se tot cu un profesor, dar care provenea din cea mai înstărită familie a satului: aveau camion, mulți iaci și cai, dar ea era foarte nefericită și îmbătrânită înainte de vreme de clima aspră și de greutățile gospodăriei. În sat erau doar două mașini și doar una era gata să meargă mai departe, dar îmi cerea o sumă care mi se părea exorbitantă. Am negociat nesfârșit și, până la urmă, au mai venit doi mușterii, așa că prețul s-a înju­mătățit. Spre seară, am ajuns în Horog, un orășel unde m-am cazat la un fel de pensiune curată și cu oameni săritori. Dimineață am plecat mai departe din parcarea de unde plecau mașinile pe care local­nicii le plăteau în comun spre capitală.

„Nu cred că trebuie să te obișnuiești cu intimidările”

– Ești o curajoasă. Nu ți-a fost frică să călătorești așa, în Țara Nimănui?

– Nu sunt curajoasă și evident că mi-a fost și frică. Toată zona aceasta estică a Tadjikistanului, partea din Pa­mir, e cum­va în afara autorității statului. Dacă cine­va vrea să te răpească și să te pună să-i păzești iacii, poate să o facă destul de ușor, dar cine să se încurce cu o blondă nu foarte voinică și care nu a pă­zit în viața ei nici măcar o oaie? Une­ori, ai senzația că statul există doar prin granițe, cel puțin aici, în Pamirul tadjic, mai jos, în deșert, lucrurile se com­plică, fiindcă statele autoritare acțio­nează ca atare, cu toate instrumentele lor abuzive însoțite de corupție, inclusiv la frontiere. Uneori, și la noi e ca la ei. De pildă, când am făcut cea de-a doua mea călătorie finalizată cu volumul „Ocolul Mării Negre în 90 de zile”, la trecerea graniței spre Ucraina, prin Reni-Giurgiulești, cu o rată ucrai­nea­nă, am ajuns acolo noaptea și am văzut cum șoferul ucrai­nean îi dă bani vameșului român. Am scris des­pre ce-am văzut de pe drum, în obișnuitul blog pe care mi l-a găzduit mereu Europa liberă, dar care era preluat, în 2016, de România Liberă. La întoar­cere, m-am trezit cu o hârtie de la Ministerul de Interne să merg de urgență la Galați să lămuresc această chestiune la Direcția Generală Anticorupție din Ministerul de Interne. Suna destul de amenin­ță­tor. Până la urmă, am ajuns la sediul din Bucu­rești, am participat la mai multe audieri și, în mod cu­rios, anchetatorii nu erau interesați să identific în poze va­meșul român care luase banii, ci șoferul ucrainean.

– Ai mai mult de două decenii de jurnalism politic de linia întâi, în care situațiile de genul ăsta nu ți-au fost străine. Cum faci să-ți tăbăcești pie­lea, să nu te mai afecteze amenințările?

– Nu-ți tăbăcești, de fapt, pielea niciodată, nici nu cred că ar fi sănătos. Nu cred că trebuie să te obișnuiești cu intimidările, amenințările, cenzurile. Îmi amintesc că, pe vremea când Roșia Montană era subiect tabu pentru mare parte a presei, am scris un editorial despre ce se întâmpla acolo și cineva din Guvern, cu care altminteri eram în relații de ami­ciție, m-a sunat și mi-a zis: „Ai grijă că băieții știu la ce școală merge copilul tău, scrie și tu despre alte lucruri”. Ame­nin­țările, chiar dacă te sperie, te con­ving și mai mult să nu te oprești. Cu cât su­biectul e mai inco­mod pentru ei, cu atât vreau să-l ex­plic mai mult, să găsesc mai multe de­­talii și să scot la iveală pu­treziciunea.

Dar toate aceste drumuri lungi, pe care le-am făcut în ultimii aproa­pe 10 ani, m-au ajutat să văd peisajul politic în dimensiunile lui mari, re­gio­nale și am înțeles că bătăliile aces­tea care s-au dat mereu în Ro­mânia între „partea bună” și „partea rea” nu mai sunt de actua­litate.

– Crezi cu adevărat că România a scăpat de apele mișcătoare ale tran­ziției, că s-a așezat, în sfârșit?

– România e foarte așezată unde e, dar am adesea sentimentul că a­ceas­tă așezare s-a întâmplat mai mult datorită norocului, decât stră­duin­țelor. Ro­mânia a avut mult noroc în istorie, dar poate a venit vremea să se bazeze și pe fapte.

„În toate aceste regiuni prin care am călătorit, femeile au o condiție extrem de precară”

– Până la urmă, cum e să călă­torești ca femeie, în țări în care con­diția femeii nu e dintre cele mai fe­ricite?

– Drumurile sunt complicate pen­tru ori­­cine, dar ade­sea chiar femeile sunt ce­le care te ajută și te scot din situațiile cele mai grele. Aș de­dica toa­te cărțile mele a­ces­­tor femei, care au dat do­vadă de o em­patie in­credi­bilă, care m-au aju­tat să ajung dintr-o parte în alta, care m-au pus în le­gătură cu oa­meni-che­ie. Fe­mei sim­ple care m-au hrănit, adă­pos­tit și ve­gheat, în si­tua­­ții care nu erau prea ușoare pen­tru mine. În toate aces­te re­giuni prin care am că­lătorit, fe­me­ile au o con­diție extrem de pre­­cară. Sunt și fa­milii în ca­re un bărbat își ia trei, pa­tru ne­veste. Sunt și neveste arun­cate, pur și simplu, în drum, cu tot cu fetele lor, pentru că nu reușesc să nască bă­ieți. Pă­rinții nu le pri­mesc înapoi, fiindcă sunt foarte săraci, și a­jung muritoare de foa­me. Am avut șansa să stau de vorbă cu o fe­me­ie care fusese salvată la vârsta de 12 ani din Kurdis­tanul iranian, din fața unor violențe greu de ima­ginat. A fost sal­vată cu aju­torul unei rețele sub­te­rane de femei, exact ca în Povestea slujitoa­rei, din romanul scris de Margaret Atwood. Aceas­tă fetiță fusese trecută gra­nița prin locuri foarte dificile, adusă în Kurdis­tanul irakian și as­cunsă de una dintre aceste femei minunate în casa ei. După o vreme, au înfiat-o ea și soțul ei și au ajutat-o să ajungă în SUA, de unde și-a croit sin­gură drumul. N-a avut voie să se mai în­toarcă în Kurdistan, dar s-a înrolat în armata ame­ricană și a luptat în Irak, ca ofițer, până când s-a pensio­nat, după un acci­dent grav la coloană. Acum, și ea, și mama ei, emigrată între timp în Sue­dia, reveniseră în țară, după o pauză de două de­cenii. Stăteam toate trei la o cafenea foarte di­chisită din Sulayma­niyah, în jurul nostru erau multe femei îmbrăcate ele­gant, unele chiar euro­penește. Și interlo­cutoarele mele îmi spuneau: „În primul rând, dacă noi două am fi rămas în țară, acum nu am fi stat de vorbă cu tine aici. În al doi­lea rând, toate femeile astea elegante de aici, care par in­dependente și sigure pe ele, când se întorc acasă, e vai de capul lor”. Când m-am întors din că­­lă­toria în jurul Mării Negre și am vă­zut, la o ca­fe­nea din Bulga­ria, o chelneriță în pan­taloni scurți, am simțit o mare ușurare, am sim­țit că am ajuns, în sfârșit, acasă.

„Sunt locuri în care tragediile par să nu se termine niciodată”

– Când călătorești timp de trei, patru luni, dai de aseme­nea povești la tot pasul. Cum faci să nu te încarci prea tare cu toată suferința asta?

– Dar de ce să nu te încarci? Când am scris cea mai recentă car­te, „Călătorie pe urmele con­flic­te­lor de lângă noi. Kurdistan. Irak. Ana­tolia. Ar­me­nia”, am plâns la fiecare capitol. Erau drame pe care le-am întâlnit, ca­re se com­bi­nau cu tragedii des­pre care mi s-a povestit și cu o istorie plină de atâta tristețe, încât nu pu­team să mă desprind de toate neno­ro­cirile care s-au întâm­plat pe acest drum: călă­toria merce­narilor greci de acum 24 de secole, pro­babil pri­ma incursiune occi­den­tală în Orien­tul Mijlociu, poves­tită de Xeno­fon în Ana­basis. Pe scurt, cei zece mii de greci par­tici­pau la o lovitură de stat în Im­periul Persan. Istoria s-a tot re­petat în regiune, cu alte perso­naje și în alte timpuri. Sunt locuri în care tragediile par să nu se termine ni­ciodată. Le privești față în față, citești des­pre ele, ți se po­ves­tește, lumea dru­mu­rilor par­curse de mi­ne nu e doar o lu­me a aventurilor și pei­sajelor fru­moase, e, din păcate prea des, o lume a tris­te­ților nesfâr­șite, pe ca­re în graba noastră nu o mai ve­dem, o igno­răm uneori inten­țio­­nat.

„Există o euforie a drumului, a energiei pe care o găsești mergând”

– Cum e întoarcerea acasă, du­pă câteva luni de trăit pe dru­muri? Ce senti­ment te încearcă?

– Unul de obo­sea­lă, combinată cu senti­men­tul plă­­cut că ai terminat cu bine o ex­pe­diție grea, și cu teama de eșec a scri­itorului, în fața pa­ginilor albe. Am me­reu material strâns pe drum, din textele pe care le scriam serile, când nu eram foarte obosită. Acest exer­cițiu de a scrie perma­nent m-a ajutat enorm, dar să nu credeți că acest tip de drumuri te introduce într-un alt fel de standar­dizare, fiindcă nu e așa. În fiecare zi, trebuie să iau decizii singură, n-am pe cine să întreb dacă e bine sau nu să mă urc într-o mașină, să o iau pe drumul ăsta forestier pe care nu se vede nimeni, sau mai bine să mă întorc și să caut alte variante.

– Ai făcut trei mari călătorii, toate trei la fel de grele și de pline de peripeții. Ce te împinge, totuși, să o iei de fiecare dată de la capăt?

– Există o euforie a plecatului, a drumului, a mer­sului, a energiei pe care o găsești mergând, a ide­ilor cu care te întâlnești pe traseu, a ideilor care îți vin în timp ce se hurducă un autobuz sau un tren jer­pelit. Drumurile te ajută să-ți limpezești gân­durile, mai ales dacă ești singur, îți deschid atenția la toate detaliile, te fac mai empatic, te ajută să în­țelegi. Cunoașterea nu vine însă doar pe un drum ne­cunoscut, uneori cred că e mai greu și mai profund să înțelegi lucrurile stând pe loc. Merg mai departe și scriu pentru a înțelege, cum spunea și Hannah Arendt.

– Ai simțit devreme nevoia asta de a porni la drum?

– Când eram la liceu, visam să nici nu am casă, să umblu, pur și simplu, prin lume, să mă stabilesc câteva luni ici, câteva luni colo, și tot așa. Dormeam cu harta lumii lângă pat. Pe urmă, a căzut dictatura și am crezut că toți trebuie să facem ceva pentru a ieși din negura timpului. Așa că, pentru o vreme, am renunțat la alpinism, speologie, parașutism și alte activități care-mi consumau timpul și-mi ofe­reau adrenalină. Am mers în Iugoslavia, atunci când se dezintegra, și am simțit acolo, de la o zi la alta, cum crește inflația, fiindcă o vreme „am locuit” în gara de la Belgrad, unde nu te puteai culca înainte să treacă patrula militară, la miezul nopții, și nu puteai dormi decât până-n ora 5.00, când trecea din nou. Dimineața, mergeam la baia gării să mă spăl și, în fiecare zi, prețul se dubla sau chiar tripla. Răz­boaiele de lângă noi, Bosnia, Kosovo, au fost pri­mele teste politice pentru România și primele mele încercări de înțelegere a conflictelor.

Sus, pe Acoperișul Lumii

– Nu se vede în fotografie, dar când ai făcut-o, erai la peste 4.000 de metri înălțime. E un loc fru­mos Pamirul?

– E un loc a cărui frumusețe nu încape într-o fo­tografie. Pamirul e cum sunt Alpii Elvețieni, la pu­terea 100. Nu am cu ce-l compara, nu există ni­mic si­milar în Europa. Între versantele lui înghețate, se află și acest deșert, înalt de peste 4.000 de metri, cu lacul sărat și aerul tare.

– Ai fost și fericită în călătoriile astea, Sabina?

– E greu să vorbești de fericire. Sunt momente când ți se pare că totul e ex­traor­dinar și-ți vine să spui: „Vreau să ră­mân aici o veșnicie!”. Dar veșnicia e scurtă, ține doar câteva secunde.