Selecția „Formula AS”

* Tudor Dinu, „Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești”, Editura Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 366 p.

În general, pentru un istoric e dificil să scrie obiec­tiv despre națiunea din care face parte. Miturile ei fondatoare, însușite în timpul formării pentru viața matură, fac inevitabile și uneori insesizabile pentru el însuși pre-judecățile. Acestea devin și mai mar­cante atunci când analiza istoriei comunității lui pre­supune cercetarea relațiilor cu alte comunități, a inter­dependențelor produse de evoluția lor. Nu întotdea­una interesele naționale ale țărilor învecinate sunt co­mune și aproape întotdeauna eroii unora sunt socotiți de celelalte trădători ai unor cauze favorabile lor în ansamblu. O abordare detașată de aceste influențe în istoria unor popoare apropiate geografic, cultural și economic, dar și prin vicisitudinile traversate în co­mun în anumite epoci este cartea pe care v-o reco­mand acum. Tudor Dinu (n. 1978) este un eminent spe­cialist în studii neoelene, deja cu o bibliografie consistentă despre perioada fanariotă și cu talent de scriitor (monografia în trei volume „Bucureștiul fa­nariot”, între altele, e pe cât de bogată ca informații, pe atât de bine scrisă. În noua carte, el observă că, în ma­nualele noastre de istorie, un eveniment ce a mar­cat începutul secolului al XIX-lea, mișcarea revo­luționară a lui Tudor Vladimirescu, e tratat oarecum au­tonom de „detonatorul” său, Revoluția Greacă, în­cepută de aici (de la Galați) de Eteria. Această so­cietate secretă a elitelor grecești din diaspora urmărea eliberarea pa­triei lor de multiseculara ocupație otomană. „Fa­na­rioții” administrau de un se­col, ca re­prezentanți ai Imperiului Oto­man, Țările Ro­mâne, și mulți dintre revo­lu­ționarii greci se aflau în servi­ciul Ru­siei – im­periul care se afir­mase tot mai puternic ca protector al cre­dincioșilor orto­docși, în special balcanici, din teritoriul cucerit de turci. Alexandru Ip­silanti, prinț grec din familia fanariotă ce a dom­nit în țările române și general în armata Rusiei, a declanșat de altfel, ca șef al Eteriei, re­voluția în speranța intervenției țarului, ca­re ar fi ajuns, pe fondul revoltei generale a bal­ca­nicilor, nu doar la eliberarea Greciei, ci și la cucerirea Cons­tan­tino­polului și la refacerea (sub domnia lui) a Im­pe­riului Bizantin. Țarul Alexandru I era însă fondatorul „Sfin­tei Alianțe” (gruparea sta­telor con­ser­vatoare care l-au învins pe Napoleon I) și, în con­se­cință, a refuzat să sprijine orice mișcare revolu­țio­nară ce ar fi schimbat „ordinea europeană” propusă de el și aliații lui. Ipsilanti a trecut totuși din Basa­rabia proas­păt ocupată de ruși (1812) în țările ro­mâne, sperând în ridicarea generală a locuitorilor acestora și a celor din restul Balcanilor, pentru ca Rusia să fie până la urmă obligată să-i susțină. În Moldova, dar mai ales în Țara Românească, el a sti­mulat nu numai revolta nume­roșilor greci aduși aici de fanarioți, ci și a lo­calnicilor, cum a fost cazul slugerului oltean Tudor din Vladimiri. Tudor a înțeles însă repede că Eteria nu are sprijinul Rusiei și că ideea declanșării războiu­lui cu turcii în țările române va aduce mari suferințe locuitorilor. Că, pentru ete­riști, pandurii lui deveneau carne de tun fără vreo ga­ran­ție că sacrificiul lor ser­vea comunității autohtone. De aici încercările lui de a trata cu turcii, angaja­men­tele de a-i opri pe grecii răs­culați, tentativele (eșuate) de a-i uni în jurul lui pe boierii pământeni. Tudor a fost trădat de „ai lui”, arestat de eteriști și executat ca trădător. M­ajoritatea is­toricilor români, care au constatat pe drept că miș­carea lui Tudor Vladimirescu a fost „momentul au­roral” al renașterii românilor – prin revenirea la „dom­niile pământene”, începerea modernizării și pregătirea formării statului național, au condamnat „mișelia grecească”, mai ales că Ip­si­lanti, după bătălia de la Drăgășani (pe care a ur­mărit-o de departe și pe care grecii, ajutați de rămă­șițe ale oas­tei pandurilor, au pierdut-o), a fugit, lăsând Mol­do­va și Țara Româ­nească pe mâna turcilor, care au je­fuit-o cumplit, după ce și eteriștii o jefuiseră. Ip­silanti a devenit „un mare erou” în Grecia modernă iar Tudor un trădător, în timp ce în România, Tudor Vla­­dimirescu e un per­sonaj mitic și Ipsilanti un cri­minal. Tudor Dinu a examinat exhaustiv toate docu­mentele epocii, a pus laolaltă perspectivele tuturor actorilor, a demolat false legende și și-a însoțit textul, care se citește ca un re­por­taj istoric pasionant, cu ilus­trații, reproduceri de por­­trete, hărți. Totul fără a scon­ta pe reacții emoțio­nale ce țin de ideologiile politice.