Datori față de Iuliu Maniu

Au făcut vâlvă, zilele trecute, niște imagini surprinse în apropierea Teatrului Național din Cluj, zonă aflată într-un amplu proces de re­novare pe fonduri europene. Statuia marelui om politic Iu­liu Maniu, nu de mult ampla­sată acolo în urma unei do­nații private, fusese trântită pe jos: stătea în calea ambițio­sului proiect de înfrumusețare a zonei! Reacția vehementă a opiniei publice a fost impresionantă și a acoperit, în bună mă­sură, gustul amar lăsat de „Doreii” de la firma de construcții, care n-au avut atâta minte să rea­zeme de un zid statuia ori să o pună pe pi­cioare, provizoriu, undeva unde nu îi încurca. Lucrurile s-au rezolvat după câteva telefoane venite „de sus”, iar statuia lui Maniu a fost pusă la locul ei. Dar, într-un oraș în care în urmă cu niște ani, până și băncile erau vopsite în tricolor, șocul a fost cât se poate de dur. Că toate astea s-au întâmplat în preajma împlinirii a 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu și la co­memorarea, pe 5 februarie, a 70 de ani de la moartea sa martirică în închisoarea în care îl aruncaseră comuniștii este, probabil, doar o coincidență. Dar ea deschide o rană veche: România nu a făcut și nici nu face destul, în tim­pul scurs de la căderea comunismului, pen­tru culti­varea memoriei unora dintre cei mai mari oameni de stat din istoria ei. Sau trebuie să ajungem până acolo, încât să scriem în caietele de sarcini ale licitațiilor, cum ar trebui să se poarte muncitorii cu statuile istorice? Cu­rajului și inspirației lui Iuliu Maniu îi datorăm, în mare măsură, organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, implicit împlinirea Marii Uniri și dramul de democrație și de civilitate care au inspirat clasa noastră politică în inter­belic. Un om care, în ciuda ezitărilor sale po­litice, ră­mâne cel mai luminos model moral al epocii sale, merită mai mult din partea celor ce trăim azi, în țara pe care el doar o visase.

De fapt, îi suntem mai datori de atât lui Iuliu Maniu, al cărui loc de îngropăciune din curtea temutei închisori de la Sighet e și azi un mister. În 30 de ani, torționarii din închi­sorile comuniste, care între timp au murit, n-au fost deranjați măcar cu o întrebare legată de cri­­mele pe care le-au săvârșit. S-au dus la Dom­­nul, și unii dintre cei care s-au luptat pentru găsirea mormântului lui    Maniu, așa se fa­ce că, în timp ce România prosperă și se în­noiește, în timp ce știința explorează noi teritorii, noi nu știm încă unde e îngropat unul dintre eroii noș­tri națio­nali. Aruncăm bani pe o grămadă de lucruri fă­ră niciun folos, dar nu găsim resurse pentru o cer­cetare temeinică a gropilor comu­ne din în­chisorile comuniste. Ba le mai punem și bețe în roate „nebunilor” care vor să întreprindă to­tuși ce­va. Până nu vom face din re­cuperarea tre­cu­tului nostru și din punerea în va­loare a ero­ilor lui, un „plan de țară”, întâm­plări pre­cum cea de la Cluj vor fi nu excepții, ci practici ale igno­ranței în care ne complacem ca societate.