La ce rotație să ne așteptăm?

Apropierea „rotaţiei” de prim-ministru al Ro­mâ­niei impune, inevitabil, cercetarea performanțelor așa-numitului „Guvern al stabilității”, condus în pre­zent de generalul Nicolae Ciucă. Vorbim de o sta­bilitate politică, pentru că alianţa PSD – PNL – UDMR are o majoritate confortabilă în parlamentul țării. O stabilitate politică, absolut necesară, în ac­tualul context internaţional. Războiul din Ucraina, dis­funcționalitățile sistemice declanşate de pande­mia    Covid19 și cele prevestite de criza economică și socială, cereau imperios o solidarizare a clasei po­litice, pentru rezolvarea problemelor complicate ge­nerate de ele. S-ar putea spune, din această pers­pec­tivă, că ideea preşedintelui Iohannis de a uni „apa cu focul” (adică de a asocia două partide – PSD și PNL – opuse ideologic prin definiţie) a fost bene­fi­că, permițând României să reziste provocărilor. Privită de departe, „coaliţia stabilității” ar părea că și-a îndeplinit misiunea. PSD-ul și PNL-ul (mai pu­ţin UDMR-ul, care și-a menţinut eternul program) au trebuit, firesc, să renunţe la o parte din proiectele lor specifice, sacrificându-se pentru binele țării. De departe, așa cum am afirmat înainte, coaliţia a părut, în consecinţă, o reuşită. Mai mult, criza generalizată care a dezvăluit nenumăratele defec­ţiuni ale siste­mului politico-administrativ românesc, a oferit și destule oportunități pentru corijarea aces­tora și destule şanse de absorbție eficientă a aju­toarelor oferite de UE și NATO, organizaţiile inter­na­­ţionale din care România face parte. Văzut, însă, din apro­piere, contextul rotaţiei, prin care premierul liberal va fi înlocuit cu unul PSD-ist, arată însă că lucrurile nu stau așa.

Nu voi spune nimic despre politica externă a „Guvernului stabilității”, deși ratarea aderării la „spaţiul Schengen” arată că el a acţionat inerţial și ne­profesionist. Inerţia este, de altfel, „specificul mun­cii” majorității guvernelor ce au condus Ro­mâ­nia în ultimele decenii. Cele mai importante schim­bări petrecute în această perioadă s-au produs, mai degrabă, sub presiunea partenerilor externi. Ca locuitor al României mă interesează, însă, în primul rând, „reuşitele” guvernului în politica internă. „Ali­aţii” și-au început misiunea cu o serie de proiecte asu­mate în comun și care trebuiau neapărat rezol­vate pentru ca ansamblul social să treacă cu minime sufe­rinţe de efectele multiplelor crize conjuncturale pe care țara le traversează. Criza sanitară, urmată de criza energetică și cea socială solicitau măsuri ferme, adecvate și predictibile. Alături de ele trebuiau re­zol­vate și câteva din „marile proiecte”, menite să asi­gure României un viitor mai lin. Refacerea in­frastruc­turii comunicaționale (ce ar fi adus, dacă era funcţională, în contextul conflictului ucrainean, o mulţime de beneficii țării), reforma sistemului sala­ri­zării și al pensiilor (ce ar fi putut reduce „di­fe­rențele de clasă” între cetățenii României), restruc­turarea sistemului judiciar (prin care s-ar fi limitat in­serţiile politicului în „împărțirea dreptății”), pre­cum și concretizarea proiectului prezidenţial „Ro­mânia educată” (prin care s-ar acorda şanse de pre­gătire superioară tinerelor generaţii) au fost „sarcini” pe care guvernul alianţei stabilității le-a declarat prioritare, mai ales că partenerii țării din UE (prin PNRR) și NATO (prin prezența directă) au făcut totul ca să le sprijine. Dar luaţi pe rând fiecare dintre aceste „obiective” și veţi constata că niciunul nu a fost dus la capăt conform promisiunilor. „Bâlbele” gu­vernamentale, „afacerile” protejate politic, abe­raţiile administrative, exclusiv neprofesioniste, la toate eșaloanele „sistemului”, s-au succedat cu    vite­ze ame­ţitoare, aducând majoritatea cetățenilor la dis­pe­rare și sărăcie. 

Cum a fost posibil așa ceva? Răspunsul nu e prea greu! Mai întâi alianţa „formală” nu a devenit nicio­dată o alianţă „organică”, așa cum o cerea situaţia. Ce-i drept, PSD-ul și PNL-ul și-au împărțit frățește plăcinta bugetară, fiecare suspectând, însă, că celălalt a luat mai mult. Atât PSD-ul, cât și PNL-ul par a con­sidera că banii țării sunt, de fapt, banii lor. Cu gândul la alegerile viitoare, liderii lor au căutat permanent să-și favorizeze clientela, în ciuda grijilor comune. Și cum la noi statul este principalul „izvor de beneficii”, fiecare a continuat să-și plaseze sus­ținătorii în administraţia acestuia, indiferent de pre­gătire sau specializare, cu consecințele birocratice ști­ute. Marele perdant, din acest joc, este PNL-ul, care a ajuns să se calchieze după obiceiurile PSD-iste, deşi aderenţii săi sunt, în genere, mai puţin de­pen­denți de asistența oferită de stat. Mai puternic în ponderea parlamentară, PSD-ul i-a impus PNL-ului un rol subaltern, pe care acesta l-a acceptat. Rotația pre­mierilor nu va aduce, de aceea, nicio schimbare semnificativă în politica internă a guvernului, ac­centuând în schimb, din perspectiva alegerilor din 2024, competiţia pentru „controlul banilor”. Se ştie că, la români, alegerile vin întotdeauna cu bani și promisiuni de bani!