„Bulină roșie” pentru România

În curând se vor face 46 de ani de la cutremurul din martie 1977. Ziua de 4 Martie este prilej de evo­cări cu muzică dramatică pe fundal. Și, rar spre deloc, o ocazie pentru dezbateri serioase despre cum ne pre­gătim pentru un previzibil nou seism de proporții, des­pre starea imobilelor din zonele istorice ale ora­șelor, peste care a mai trecut o jumătate de veac, des­pre proiecte de consolidare a clădirilor cu „bulină ro­șie” și despre cât de riguros se construiește într-o Ro­mânie în care sectorul imobiliar bifează „boom” după „boom” și face profituri cum nu se fac în nicio altă industrie.

Când, toată ziua, burtierele televiziunilor sunt pline de „cutremure” politice, de investigații-„bom­bă”, de „războaie” între tot felul de tabere și de alte „ca­tastrofe” și „drame” care țin ratingul sus, pe cine să mai intereseze o dezbatere plicticoasă, cu cifre și expertize pe masă, despre ce s-a făcut, ce se face și, mai ales, ce se va face, pentru a preîntâmpina eve­ni­mente precum cel din ’77 din România, sau precum cel de acum câteva zile, din Turcia și Siria?! Jurnaliști interesați de subiect se mai găsesc, dar politicienii se ascund ca dracul de tămâie: cu ce ar putea să iasă în față într-un domeniu care, spre deosebire de altele, unde se fac promisiuni deșarte, nu avem parte nici măcar de minciuni?! Chiar așa, nici măcar minciuni, pur și simplu, doar indiferență crasă: ăsta e felul în care clasa politică românească a tratat, după 1989, o temă atât de gravă și cu consecințe care – vedem și în cazul Turciei – înseamnă, dincolo de pierderea a mii de vieți omenești, pierderi în lanț de miliarde și mili­arde de euro, catastrofă care rămâne în cârca gene­rațiilor care supraviețuiesc cataclismului. Ce s-a făcut, bunăoară, în 20 de ani, pentru clă­dirile cu „bulină roșie” din Centrul Capitalei? „Buli­ne­le” sunt tot acolo, coșcovite de vreme, semnalizând – nu doar iminența unui dezastru, ci și incapacitatea statului român de a acționa în interesul propriilor cetățeni. De când cu prosperitatea adusă de aderarea la Uniunea Euro­peană, s-au găsit bani pentru toate prostiile, dar pentru o chestiune serioasă precum si­guranța clădi­ri­lor, s-au făcut doar reparații punctuale, ca să nu zicem că nu s-a făcut nimic. Dar vizavi de construcțiile noi ce s-a făcut? Am văzut în Turcia cum frumusețe de blocuri au căzut din picioare, ca niște cărți de joc suflate de vânt. De ce ne-am iluziona că la noi se construiește mai bine, când știm cum curge apa în casă prin acoperișuri, cum cad pereții din faimoasele blocuri ANL, și când sunt atâtea plângeri des­pre ca­litatea noi­lor complexuri rezidențiale, apă­ru­te ca ciu­percile după ploaie? De ce ne-am iluziona că sectorul construcțiilor de la noi e mai puțin corupt ca sistemul medical, unde încă se iau șpăgi de la pa­cienții cu can­cer, din sistemul universitar, care colcăie de plagiate, ori din aparatul de stat, unde nu mișcă nimic fără plic? Verifică cineva noile construcții? La TV, dezvoltatorii imobiliari ne asigură că totul e sub control. În același timp, în România, cad poduri cons­truite din bani europeni, la câ­teva luni de la inau­gu­rare, și se rup bucăți din auto­străzile deschise mai an.

Drama prin care trece Turcia e o „bulină roșie” pen­tru România. Dacă vom învăța la fel de puțin, pe cât am învățat din alte avertismente, va fi dezastru. Iar cei care ar trebui să ne salveze sunt aceiași care au in­tervenit în accidentul aviatic din Apuseni și la in­cendiul de la clubul Colectiv…