În pat, cu telefonul – Psih. Gáspár György: „Iubirea adevărată nu se trăiește mental, ci în corp”

– Englezii l-au numit «phubbing», o combinație de «phone» și «snubbing» (a snoba), adi­că obiceiul nemanierat de a sta cu nasul în telefon, atunci când o persoană îți vorbește, la restaurant, la muncă sau în timpul liber. Dar când telefonul se strecoară și în dormitor, prezența lui naște umbre, chiar în inima cuplului. De vorbă despre cât și cum ar trebui să folosim telefoanele mobile, cât de dăunătoare le sunt relațiilor noastre și cum scăpăm de dependența creată de ele, cu un psiholog clinician specializat în relații –

„Un soi de prelungire virtuală a corpului nostru”

– Că se întâmplă acasă, la birou, la film sau la restaurant, butonatul telefonului mobil a de­venit un obicei care ne atinge pe toți. În unele ca­zuri, ia însă forme extreme. Un sondaj realizat de francezi afirmă că 71% din persoanele ches­tionate au obiceiul de a se uita în telefon în timp ce poartă o conversație. Destul de neplăcut, nu?

– Din păcate, telefonul e mai prezent în viața noastră decât ne imaginăm și decât ne-am dori, a de­venit un soi de pre­lun­gire virtuală a corpului nos­tru. În­tr-atât a ajuns să ne însoțească peste tot, de la masă, la toaletă, încât a­proape ui­tăm că e doar un dispozitiv. Cu­nosc nenumărați oa­meni cu care stau liniștit de vorbă și, în loc să se conecteze cu mine, să mă pri­vească în ochi, să fie pre­zenți în discuție, încep să butoneze și se aș­teaptă ca discuția să continue de la sine. Nici nu le trece prin cap că ges­tul e nociv. Une­ori, compor­ta­mentele de genul ăsta se strecoară și în ca­bi­netul psihologului, unde unii clienți au aceeași relație cu telefonul pe ca­re o au și acasă. Ei bine, aceștia sunt și oamenii care se plâng cel mai mult de faptul că relațiile lor nu func­­­ționează. Păi, cum Dum­nezeu să reziste, dacă și acolo, în timpul ăla de 50 de mi­nute pe care îl plătesc, stau tot cu atenția în telefon?

– Ce se ascunde, de fapt, în spatele gestului compulsiv de a verifica telefonul?

– Aș spune că la mijloc e o spaimă de conectare cu propria persoană, cu toate emoțiile din interior. Am observat eu însumi, urmărindu-mi atent com­portamentul, că sunt mai predispus să pierd vre­mea pe social media atunci când simt anxietate, atunci când sunt neliniștit, atunci când sunt furios sau frustrat, când nu doresc să mă confrunt cu o situație. E o strategie la îndemână, care inițial mă cal­mează, așa cum te calmează o țigară, care îmi distrage aten­ția de la ce mă frământă, de la emo­țiile ne­gative. O face însă doar temporar. Ceea ce e neplăcut nu dis­pare niciodată cu adevărat. Buto­natul cu insistență e doar o modalitate de a amorți, o vreme, discon­fortul respectiv. Care va reizbucni în alt moment, mai târziu, cu și mai multă forță. E o strategie similară cu a alcoolicilor, care încep cu cantități moderate, pentru a-și îmblânzi emoțiile, dar ajung în scurt timp să nu mai poată gestiona nicio zi fără o cantitate considerabilă de băutură. Exact în același mod, aceste telefoane inteligente, care ne oferă acces imediat la toate rețelele, se furi­șează treptat în viața noastră, preiau efectiv con­trolul și ajung să ne devitalizeze relațiile.

– În competiția asta dintre online și off­line, dintre viața virtuală și cea de toate zi­lele, cel care câștigă e adesea online-ul…

– Asta, și pentru că ceea ce se întâmplă în viețile noas­tre concrete nu va fi niciodată atât de spec­taculos pe cât e în online, pentru că viteza cu care se propagă imaginile, informațiile, conți­nutul audio și video de pe rețele nu are cum să concu­reze cu tih­na, calmul și previzibilitatea unei vieți normale. Uite, noi doi stăm deja de vorbă de 12 minute, timp în care nu am apucat să spu­nem cine știe ce. În timp ce în 12 minute petre­cute pe insta­gram, cantitatea de informație primită e strivitoare.

– Cu mențiunea că acolo doar survolezi, e o in­formație pe care nu o pătrunzi niciodată în pro­fun­­zime.

– Așa e, dar e o informație di­na­mică, te stimu­lează, satis­face nevoia de noutate, de in­ten­sitate, pe care o avem cu to­ții. Satis­fac­ția obținută e însă artificială. Min­­tea își dorește toa­tă acea in­for­mație de pe so­cial media, dar cor­pul nu poa­te ține pasul cu mintea. Corpul are nevoie să se oglin­deas­că în pri­virea cuiva, cor­pul are nevoie de mângâieri, are ne­voie să simtă atingerea cui­va, cor­pul are nevoie de îm­brățișare, cor­pul are nevoie de toată acea reci­pro­citate de emoții pozitive care se creează atunci când doi oameni sunt cu ade­vărat conectați.

„Suntem extrem de însingurați”

– Azi, mai mult ca oricând, putem ține legă­tura cu toate rudele și prietenii noștri de peste mări și țări sau cu partenerii noștri, când sunt ple­cați la distanță. Nu e totuși un câștig?

– Conectarea pe facebook e o conectare apa­rentă, care ne satisface doar curiozitățile, nu și ne­voia noastră de conexiune profundă. Ne mulțumim cu puțin, cu faptul că vedem pe unde merg alții în vacanță, ce mănâncă la restaurant sau cât de mari le-au crescut copiii, dar în realitate nu există nicio comunicare reală. Dacă această for­mă de conec­tare virtuală ne-ar fi fost suficientă, proble­mele de sănătate psihică nu ar fi fost atât de frec­vente în zilele noastre. Și nici anxietatea, depresia, adicția de muncă, de alcool, de droguri, de pornografie, de sport, de mân­care n-ar fi fost atât de sem­nifi­cative. Da, aflăm de pe facebook că X a călătorit în nu știu ce țară sau că are un copil, dar e o infor­mație ca­re atinge doar mintea, fără să stâr­neas­că în corpul meu acea energie, acea vita­litate pe care mi-o poate stâr­ni o con­versație reală. Adevărul trist e că trăim în­tr-o societate extrem de deficitară în co­nexiune umană. Suntem extrem, extrem de însingurați.

– Sunt nenumărate studiile care demons­trea­ză că emoțiile pe care le trăim se reflectă di­rect în corp, că sănătatea noastră e direct influ­en­țată de relațiile pe care le avem. Dar ce se în­tâm­plă când relațiile se mută prea mult în spa­țiul vir­tual? Prea mult facebook poate și el îmbolnăvi?

– Citesc acum o carte excelentă despre iubire, scrisă de Barbara L. Fredrikson, o cercetătoare din Statele Unite: Iubirea 2.0. Are o întreagă teorie despre faptul că iubirea adevărată nu poate fi trăită la nivel mental, ea se simte, se trăiește în corp. Ca să te bucuri cu adevărat de beneficiile ei, de latura ei vindecătoare, ai nevoie de emoții împărtășite, ca­re nu pot fi generate doar din conversațiile noas­tre online sau pe sms-uri. Avem nevoie de atin­geri, avem nevoie să traducem iubirea în ges­turi. Oricât am face noi dragoste în fantezia noastră sau ne-am stimula prin sms-uri erotice sau cu sex virtual, corpul, dacă nu e mângâiat, dacă nu e atins de acea vibrație născută în prezența reală a celui iubit, rămâne de fapt neiubit. Iar unde nu e iubire, își poate face loc și boala.

„Ține de responsabilitatea noastră, a tuturor, să le arătăm tinerilor că viața adevărată e altceva decât se întâmplă în online”

– Lumea asta a rețelelor sociale a devenit și un spațiu al tuturor proiecțiilor noastre de mai bine, o lume utopică, în care toate fetele arată impecabil, toate cuplurile par fericite și toate vacanțele, fără certuri. Cum facem să nu o luăm drept reper?

– Generațiile tinere de azi vor avea nevoie să treacă prin același proces de deziluzionare prin care a trecut generația părinților noștri, atunci când cinematografia a devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Când s-a inventat cinema-ul, a existat aceeași fascinație pentru poveștile cu super eroi și pentru iubirile fără cusur care se derulau pe marele ecran. Apoi, a apărut televizorul, care și-a făcut loc treptat în fiecare casă. Amintiți-vă ce discuții exis­tau acum 20 de ani, despre cât de nociv e tele­vizorul. Cine se mai uită azi la televizor? Foarte puțină lume. Televiziunea a pierdut teren, în timp ce lumile astea au ajuns și mai aproape de noi, pe telefonul fiecăruia. Azi, unul din doi psihologi vor­bește despre traumă. Trauma e la mare căutare. Dar foarte puțină lume vorbește de faptul că a trăi în propria minte e tot o formă de exprimare a trau­mei. Or, toc­mai asta face internetul prezent pe te­le­fonul mobil. Ne ține captivi în minte, în ima­ginar, nu ne lasă să ne conectăm la propriul corp, să-i auzim nevoile reale. Și cred că ține de res­pon­sa­bilitatea noastră, a tuturor, părinți, profesori, terapeuți, jurnaliști, să le arătăm tinerilor că viața adevărată e altceva de­cât se întâmplă în online. Că e mult mai frumoasă, chiar dacă nu e la fel de par­fumată, de poleită, de colorată și de plină de filtre ca acolo.

– Azi, mai ales femeile se plâng de lipsa de pre­zență a bărbaților, care stau cu ochii în tele­fon. În fond, nu e ceva atât de nou. Generațiile ante­rioare se plângeau, și ele, de bărbații care stăteau cu nasul în ziar sau cu ochii în televizor. E oare o criză mai veche în haine noi?

– Da, doar că intensitatea, violența ei sunt mult mai mari. Când exista doar televizorul, îl urmă­ream, știind că avem de-a face cu niște actori, cu niște vedete cu care nu avem nicio relație. Acum, per­sonajele, protagoniștii nu sunt doar celebri­tățile care postează mai multe intimități decât au fă­cut-o vreodată, ci și oamenii pe care îi cunoaș­tem direct: părinți, prieteni, nași, profesori, colegi. Or, asta face ca nivelul de angajament să fie mult mai mare. E, prac­tic, un spectacol continuu cu oa­meni reali, pe care îi cunoști, care ne transformă treptat în voyeuri.

– Cum ne dăm seama când felul nostru de a ne raporta la telefon a depășit limita și a devenit dependență?

– Ascultând ce spun cei din jurul nostru. Dar ascultând nu doar cu urechile, ci și cu inima. Ui­tându-ne la reacția pe care o are copilul sau prie­tenul, când ne pierdem în telefon, încercând să înțele­gem rugămintea partenerului de a lăsa tele­fonul deoparte când suntem împreună. Eu însumi am căzut în capcana asta. Aveam prostul obicei sa țin telefonul lângă mine la masă și să mă las furat de toate mesajele care apar pe ecran. Partenera mea mi-a spus foarte clar: „Ok, înțeleg că îl ții lân­gă tine, că se poate întâmpla să primești telefoane importante, dar măcar ține-l cu fața în jos”. Și-am înțeles că am ajuns să exagerez. Semnele există mereu în jurul nostru, doar că, atunci când li se face observație, mulți preferă să intre în defensivă sau să contraatace: „Nu-mi spui tu mie ce să fac!” „Dar care e problema ta că mă uit în telefon?”. „Dar de ce te deranjează?”. „Dar poți să-mi vor­bești, că eu aud”. Și așa mai departe.

„Telefonul mobil a favorizat mai mult ca oricând amantlâcul”

– Când aducem telefonul în pat, poate deveni pricină de gelozii. Ar trebui sau nu să privim cu îngrijorare faptul că partenerul stă și butonează până târziu?

– Telefonul e un spațiu personal, ține de inti­mitatea fiecăruia. Se spune că nu ai de ce să umbli în el. Dar experiența din cabinet mi-a arătat și că, atunci când cineva își ferește în mod regulat telefonul de partener, e pentru că el ar putea revela o fațetă nedezirabilă. Din păcate, internetul și rețe­lele de socializare prezente pe telefonul mobil au favorizat mai mult ca oricând amantlâcul. A de­venit extraordinar de simplu să flirtezi sau să te bagi în seamă cu cineva pe internet, poate chiar în timp ce stai pe canapea, lângă partenerul de viață. Este o formă de infidelitate să trimiți cuiva mesaje seara? E ok să faci un compliment pe social media unei persoane de sex opus? Dar să dai inimioare și să faci comentarii sexiste unei persoane sumar îm­bră­cate? Infidelitatea, spune celebra Esther Perrel, implică toate acele comportamente, ges­turi, ati­tudini, pe care nu ai vrea să le descopere ju­mă­tatea ta de cuplu, pentru că știi că, dacă le-ar descoperi, asta v-ar periclita relația. După mine, regula generală rămâne următoarea: când suntem într-o relație, orice remarcă sau compliment pe ca­re îl facem unui terț pe rețele tre­bu­ie să fie unul pe care îl putem face oricând și pu­blic, în prezența oricui, fără să stârnim suspi­ciuni. Asta, pentru că una din condițiile funda­mentale ale unei relații e siguranța. Dacă nu ne simțim în siguranță, iubirea nu poate înflori.

– Mă întorc la sondaje, de unde aflăm că 1 din 5 oameni chestionați e gata să răspundă la un apel telefonic chiar în timpul unui act sexu­al. Un atac la intimitate?

– Nu mi s-ar părea chiar tragic, dacă am face dragoste toată ziua. Dar în cabinetul psihologului, cele mai multe cupluri se plâng că nu fac dragoste pe cât și-ar dori, că nu se bucură suficient de sexu­a­litate, că, și atunci când ea are loc, e lipsită de conexi­une adevărată sau de eufo­ria de altădată. Dar cum să mai trăiești acea eu­forie dacă alegi să dai prioritate celorlalți chiar și în spațiul dor­mitorului, care ar fi trebuit să fie unul ex­clusiv? E doar a nu știu câta tră­dare, din multiplele tră­dări de care dăm dovadă zilnic față de partenerul de cuplu. Toți acești oa­meni, care îi pun mereu prioritari pe al­ții, se în­treabă apoi de ce le eșu­ează relațiile, de ce sunt nefericiți, anxioși sau bol­navi, de ce dimi­nea­ța n-au nicio motiva­ție să mear­­­gă la mun­că, fără să realizeze că ra­­tează toate mo­men­tele esen­țiale de co­nec­tare cu celălalt. În dormitor, telefo­nul trebuie să stea pe si­lent. Pă­mân­tul va con­­tinua să se în­vâr­tă și dacă nu răspun­deți.

– Specialiștii vor­­besc chiar de nece­sita­tea unei pauze de la re­țele, din când în când. E asta o soluție?

– Acum doi ani, am decis eu însumi să fac o pauză, timp de 24 de ore. Pe măsură ce mă apro­­piam de ziua în ca­uză, a început să creas­că în mine un soi de ne­liniște, un soi de anxietate. Mintea în­cepea să găsească tot felul de scuze ca să nu o fac. Dar dacă mă vor suna cei din service, că trebuie să schimb pro­gra­marea la mașină? Dar dacă are o urgență vreunul dintre clienții mei? Și tot așa. Am stat un pic cu mine, mi-am liniștit an­xietatea și apoi, în seara de dinainte, mi-am închis complet tele­fonul. Când m-am trezit dimineață, eram ușor agitat. Mintea mea era obișnuită să intre pe social media, să verifice mail-uri și mesaje. Acum, nu aveam ce să verific. Ce am descoperit însă pe parcursul zilei e că din­tr-o dată am avut timp și de citit, și de sport, și de plim­bare, și de meditație. A fost o zi în care n-am pornit nici radioul, nici te­levizorul, iar seara ni­velul meu de stres era extrem de scăzut. Îmi sim­țeam corpul foarte ușor și aveam un extraor­dinar sentiment de tihnă, de bucurie că nu mă alear­gă nimeni și nimic.

„Momentele în care lăsăm telefonul deoparte sunt extraordinare prilejuri de conexiune. Iar conexiunea înseamnă iubire”

– Detox-ul ăsta de telefon e bun și pentru cei care trăiesc cu ade­vărat singuri? Nu e prea mult pen­tru ei să renunțe și la bruma de conectare pe care o au pe rețele?

– În primul rând, nu-mi ima­ginez acest detox ca ceva făcut à la longue. Avem cu toții niște ru­tine care se dau peste cap, dacă ne închidem cu totul telefonul. Dar din când în când, nu e rău să se întâm­ple asta. Momentele în care lăsăm telefo­nul deoparte sunt extraor­dinare prilejuri de co­nexiu­ne, mo­mente în care ne putem privi ochi în ochi, în care putem glumi, în care ne putem zâm­bi unii altora. Co­nexiunea înseamnă iubire. Și iubirea se poate manifesta în orice micro-moment de conectare, fie că e vorba de cel care îmi sca­nea­ză produsele la su­permarket, cel care îmi adu­ce cafeaua sau cel de la care cumpăr bilet de tram­vai. Or, asta cu sigu­ranță le va face mai bine oa­menilor sin­guri decât să stea blocați cu ochii într-un ecran.

„Sunt nenumărate moduri de a pune limite”

– Cum facem să ne ținem, totuși, la o dis­tanță sănătoasă de tot ce aduce rău telefonul mobil? Ne-ai putea ajuta cu niște sfaturi?

– Sunt foarte multe lucruri con­crete pe care le putem aplica, începând chiar din clipa asta. Pu­tem ține telefonul pe modul silențios, cât de des putem, îl putem seta astfel ca me­sajele de pe rețele să nu apară ime­diat pe ecran. Putem alege să nu ducem te­lefonul cu noi în dor­mitor. Dincolo de fap­tul că vom evita să pu­nem mâna pe el înainte de culcare și imediat la trezire, dispozitivele elec­tronice emit și niș­te radiații care, chiar dacă nu vrem să de­ve­nim paranoici și cons­pirativi, există, sunt re­ale. Apoi, cum ar fi da­că dimineața, în loc să punem mâna pe te­le­fon, ne-am îm­brățișa partenerul și am alege să folosim timpul în care bem cafeaua fără să ne conectăm la rețe­le? Anul tre­cut, am decis să fac cură­țenie în lista de oameni pe care îi ur­măresc pe social me­dia și am elimi­nat toate acele con­turi care nu-mi dau nimic din ce con­sider că e impor­tant pen­tru mine. Dacă tot petrec niște zeci de minute pe zi și acolo, măcar să mă hrănesc cu lucruri utile sau interesante. Un alt lucru pe care toată lumea îl poate verifica, da­că are smart­phone, este cât timp a petrecut săp­tămânal în online. Eu mi-am setat să primesc pe telefon acest raport în fiecare luni dimineață. Sunt în­cântat când constat că am stat din ce în ce mai puțin. Și nu ezit să iau măsuri, când văd că timpul de folosire a telefo­nului a cres­cut. Alții sunt și mai stricți, aleg să nu răspundă niciodată la mail-uri în vacanțe sau în weekend. Am călă­torit recent la Madrid. Auzisem de celebra lor siestă de trei ore la prânz, când e totul în­chis. Dar nu am înțeles-o, cu adevărat, decât ajuns acolo. Acești oameni, timp de câteva ore, chiar își acor­dă prioritate lor și familiilor lor. În timpul siestei nu deranjezi, nu suni, nu faci vizite. Sunt nenu­mă­rate moduri de a pune limite, de a-ți crea o dis­ciplină personală. Fiecare își poate găsi soluțiile care i se potrivesc. Cel mai important e să în­cer­căm să nu murdărim timpul petrecut alături de cei apro­piați stând cu nasul în telefon. Și să nu ui­tăm că prioritatea trebuie să rămână mereu via­ța reală.

* Academia de Terapie Imago România, con­dusă de Gáspár György, vă invită la prima Con­ferință Națională dedicată Relațiologiei – noua ști­ință a rela­țiilor, care are ca scop promo­varea sănă­tății relațio­na­le în România. Dedicat terapiei Ima­go, cea mai com­plexă formă de tera­pie de cu­plu ca­re există la ora actuală în lume, evenimentul se va desfășura pe 6 și pe 7 mai, la București, și va adu­ce laolaltă vorbi­tori din America, Europa și Ro­mânia.

Mai multe informații pe imagoromânia.ro