– Englezii l-au numit «phubbing», o combinație de «phone» și «snubbing» (a snoba), adică obiceiul nemanierat de a sta cu nasul în telefon, atunci când o persoană îți vorbește, la restaurant, la muncă sau în timpul liber. Dar când telefonul se strecoară și în dormitor, prezența lui naște umbre, chiar în inima cuplului. De vorbă despre cât și cum ar trebui să folosim telefoanele mobile, cât de dăunătoare le sunt relațiilor noastre și cum scăpăm de dependența creată de ele, cu un psiholog clinician specializat în relații –
„Un soi de prelungire virtuală a corpului nostru”
– Că se întâmplă acasă, la birou, la film sau la restaurant, butonatul telefonului mobil a devenit un obicei care ne atinge pe toți. În unele cazuri, ia însă forme extreme. Un sondaj realizat de francezi afirmă că 71% din persoanele chestionate au obiceiul de a se uita în telefon în timp ce poartă o conversație. Destul de neplăcut, nu?

– Din păcate, telefonul e mai prezent în viața noastră decât ne imaginăm și decât ne-am dori, a devenit un soi de prelungire virtuală a corpului nostru. Într-atât a ajuns să ne însoțească peste tot, de la masă, la toaletă, încât aproape uităm că e doar un dispozitiv. Cunosc nenumărați oameni cu care stau liniștit de vorbă și, în loc să se conecteze cu mine, să mă privească în ochi, să fie prezenți în discuție, încep să butoneze și se așteaptă ca discuția să continue de la sine. Nici nu le trece prin cap că gestul e nociv. Uneori, comportamentele de genul ăsta se strecoară și în cabinetul psihologului, unde unii clienți au aceeași relație cu telefonul pe care o au și acasă. Ei bine, aceștia sunt și oamenii care se plâng cel mai mult de faptul că relațiile lor nu funcționează. Păi, cum Dumnezeu să reziste, dacă și acolo, în timpul ăla de 50 de minute pe care îl plătesc, stau tot cu atenția în telefon?
– Ce se ascunde, de fapt, în spatele gestului compulsiv de a verifica telefonul?
– Aș spune că la mijloc e o spaimă de conectare cu propria persoană, cu toate emoțiile din interior. Am observat eu însumi, urmărindu-mi atent comportamentul, că sunt mai predispus să pierd vremea pe social media atunci când simt anxietate, atunci când sunt neliniștit, atunci când sunt furios sau frustrat, când nu doresc să mă confrunt cu o situație. E o strategie la îndemână, care inițial mă calmează, așa cum te calmează o țigară, care îmi distrage atenția de la ce mă frământă, de la emoțiile negative. O face însă doar temporar. Ceea ce e neplăcut nu dispare niciodată cu adevărat. Butonatul cu insistență e doar o modalitate de a amorți, o vreme, disconfortul respectiv. Care va reizbucni în alt moment, mai târziu, cu și mai multă forță. E o strategie similară cu a alcoolicilor, care încep cu cantități moderate, pentru a-și îmblânzi emoțiile, dar ajung în scurt timp să nu mai poată gestiona nicio zi fără o cantitate considerabilă de băutură. Exact în același mod, aceste telefoane inteligente, care ne oferă acces imediat la toate rețelele, se furișează treptat în viața noastră, preiau efectiv controlul și ajung să ne devitalizeze relațiile.
– În competiția asta dintre online și offline, dintre viața virtuală și cea de toate zilele, cel care câștigă e adesea online-ul…
– Asta, și pentru că ceea ce se întâmplă în viețile noastre concrete nu va fi niciodată atât de spectaculos pe cât e în online, pentru că viteza cu care se propagă imaginile, informațiile, conținutul audio și video de pe rețele nu are cum să concureze cu tihna, calmul și previzibilitatea unei vieți normale. Uite, noi doi stăm deja de vorbă de 12 minute, timp în care nu am apucat să spunem cine știe ce. În timp ce în 12 minute petrecute pe instagram, cantitatea de informație primită e strivitoare.
– Cu mențiunea că acolo doar survolezi, e o informație pe care nu o pătrunzi niciodată în profunzime.
– Așa e, dar e o informație dinamică, te stimulează, satisface nevoia de noutate, de intensitate, pe care o avem cu toții. Satisfacția obținută e însă artificială. Mintea își dorește toată acea informație de pe social media, dar corpul nu poate ține pasul cu mintea. Corpul are nevoie să se oglindească în privirea cuiva, corpul are nevoie de mângâieri, are nevoie să simtă atingerea cuiva, corpul are nevoie de îmbrățișare, corpul are nevoie de toată acea reciprocitate de emoții pozitive care se creează atunci când doi oameni sunt cu adevărat conectați.
„Suntem extrem de însingurați”
– Azi, mai mult ca oricând, putem ține legătura cu toate rudele și prietenii noștri de peste mări și țări sau cu partenerii noștri, când sunt plecați la distanță. Nu e totuși un câștig?

– Conectarea pe facebook e o conectare aparentă, care ne satisface doar curiozitățile, nu și nevoia noastră de conexiune profundă. Ne mulțumim cu puțin, cu faptul că vedem pe unde merg alții în vacanță, ce mănâncă la restaurant sau cât de mari le-au crescut copiii, dar în realitate nu există nicio comunicare reală. Dacă această formă de conectare virtuală ne-ar fi fost suficientă, problemele de sănătate psihică nu ar fi fost atât de frecvente în zilele noastre. Și nici anxietatea, depresia, adicția de muncă, de alcool, de droguri, de pornografie, de sport, de mâncare n-ar fi fost atât de semnificative. Da, aflăm de pe facebook că X a călătorit în nu știu ce țară sau că are un copil, dar e o informație care atinge doar mintea, fără să stârnească în corpul meu acea energie, acea vitalitate pe care mi-o poate stârni o conversație reală. Adevărul trist e că trăim într-o societate extrem de deficitară în conexiune umană. Suntem extrem, extrem de însingurați.
– Sunt nenumărate studiile care demonstrează că emoțiile pe care le trăim se reflectă direct în corp, că sănătatea noastră e direct influențată de relațiile pe care le avem. Dar ce se întâmplă când relațiile se mută prea mult în spațiul virtual? Prea mult facebook poate și el îmbolnăvi?
– Citesc acum o carte excelentă despre iubire, scrisă de Barbara L. Fredrikson, o cercetătoare din Statele Unite: Iubirea 2.0. Are o întreagă teorie despre faptul că iubirea adevărată nu poate fi trăită la nivel mental, ea se simte, se trăiește în corp. Ca să te bucuri cu adevărat de beneficiile ei, de latura ei vindecătoare, ai nevoie de emoții împărtășite, care nu pot fi generate doar din conversațiile noastre online sau pe sms-uri. Avem nevoie de atingeri, avem nevoie să traducem iubirea în gesturi. Oricât am face noi dragoste în fantezia noastră sau ne-am stimula prin sms-uri erotice sau cu sex virtual, corpul, dacă nu e mângâiat, dacă nu e atins de acea vibrație născută în prezența reală a celui iubit, rămâne de fapt neiubit. Iar unde nu e iubire, își poate face loc și boala.
„Ține de responsabilitatea noastră, a tuturor, să le arătăm tinerilor că viața adevărată e altceva decât se întâmplă în online”
– Lumea asta a rețelelor sociale a devenit și un spațiu al tuturor proiecțiilor noastre de mai bine, o lume utopică, în care toate fetele arată impecabil, toate cuplurile par fericite și toate vacanțele, fără certuri. Cum facem să nu o luăm drept reper?

– Generațiile tinere de azi vor avea nevoie să treacă prin același proces de deziluzionare prin care a trecut generația părinților noștri, atunci când cinematografia a devenit parte din viața noastră de zi cu zi. Când s-a inventat cinema-ul, a existat aceeași fascinație pentru poveștile cu super eroi și pentru iubirile fără cusur care se derulau pe marele ecran. Apoi, a apărut televizorul, care și-a făcut loc treptat în fiecare casă. Amintiți-vă ce discuții existau acum 20 de ani, despre cât de nociv e televizorul. Cine se mai uită azi la televizor? Foarte puțină lume. Televiziunea a pierdut teren, în timp ce lumile astea au ajuns și mai aproape de noi, pe telefonul fiecăruia. Azi, unul din doi psihologi vorbește despre traumă. Trauma e la mare căutare. Dar foarte puțină lume vorbește de faptul că a trăi în propria minte e tot o formă de exprimare a traumei. Or, tocmai asta face internetul prezent pe telefonul mobil. Ne ține captivi în minte, în imaginar, nu ne lasă să ne conectăm la propriul corp, să-i auzim nevoile reale. Și cred că ține de responsabilitatea noastră, a tuturor, părinți, profesori, terapeuți, jurnaliști, să le arătăm tinerilor că viața adevărată e altceva decât se întâmplă în online. Că e mult mai frumoasă, chiar dacă nu e la fel de parfumată, de poleită, de colorată și de plină de filtre ca acolo.
– Azi, mai ales femeile se plâng de lipsa de prezență a bărbaților, care stau cu ochii în telefon. În fond, nu e ceva atât de nou. Generațiile anterioare se plângeau, și ele, de bărbații care stăteau cu nasul în ziar sau cu ochii în televizor. E oare o criză mai veche în haine noi?
– Da, doar că intensitatea, violența ei sunt mult mai mari. Când exista doar televizorul, îl urmăream, știind că avem de-a face cu niște actori, cu niște vedete cu care nu avem nicio relație. Acum, personajele, protagoniștii nu sunt doar celebritățile care postează mai multe intimități decât au făcut-o vreodată, ci și oamenii pe care îi cunoaștem direct: părinți, prieteni, nași, profesori, colegi. Or, asta face ca nivelul de angajament să fie mult mai mare. E, practic, un spectacol continuu cu oameni reali, pe care îi cunoști, care ne transformă treptat în voyeuri.
– Cum ne dăm seama când felul nostru de a ne raporta la telefon a depășit limita și a devenit dependență?
– Ascultând ce spun cei din jurul nostru. Dar ascultând nu doar cu urechile, ci și cu inima. Uitându-ne la reacția pe care o are copilul sau prietenul, când ne pierdem în telefon, încercând să înțelegem rugămintea partenerului de a lăsa telefonul deoparte când suntem împreună. Eu însumi am căzut în capcana asta. Aveam prostul obicei sa țin telefonul lângă mine la masă și să mă las furat de toate mesajele care apar pe ecran. Partenera mea mi-a spus foarte clar: „Ok, înțeleg că îl ții lângă tine, că se poate întâmpla să primești telefoane importante, dar măcar ține-l cu fața în jos”. Și-am înțeles că am ajuns să exagerez. Semnele există mereu în jurul nostru, doar că, atunci când li se face observație, mulți preferă să intre în defensivă sau să contraatace: „Nu-mi spui tu mie ce să fac!” „Dar care e problema ta că mă uit în telefon?”. „Dar de ce te deranjează?”. „Dar poți să-mi vorbești, că eu aud”. Și așa mai departe.
„Telefonul mobil a favorizat mai mult ca oricând amantlâcul”
– Când aducem telefonul în pat, poate deveni pricină de gelozii. Ar trebui sau nu să privim cu îngrijorare faptul că partenerul stă și butonează până târziu?

– Telefonul e un spațiu personal, ține de intimitatea fiecăruia. Se spune că nu ai de ce să umbli în el. Dar experiența din cabinet mi-a arătat și că, atunci când cineva își ferește în mod regulat telefonul de partener, e pentru că el ar putea revela o fațetă nedezirabilă. Din păcate, internetul și rețelele de socializare prezente pe telefonul mobil au favorizat mai mult ca oricând amantlâcul. A devenit extraordinar de simplu să flirtezi sau să te bagi în seamă cu cineva pe internet, poate chiar în timp ce stai pe canapea, lângă partenerul de viață. Este o formă de infidelitate să trimiți cuiva mesaje seara? E ok să faci un compliment pe social media unei persoane de sex opus? Dar să dai inimioare și să faci comentarii sexiste unei persoane sumar îmbrăcate? Infidelitatea, spune celebra Esther Perrel, implică toate acele comportamente, gesturi, atitudini, pe care nu ai vrea să le descopere jumătatea ta de cuplu, pentru că știi că, dacă le-ar descoperi, asta v-ar periclita relația. După mine, regula generală rămâne următoarea: când suntem într-o relație, orice remarcă sau compliment pe care îl facem unui terț pe rețele trebuie să fie unul pe care îl putem face oricând și public, în prezența oricui, fără să stârnim suspiciuni. Asta, pentru că una din condițiile fundamentale ale unei relații e siguranța. Dacă nu ne simțim în siguranță, iubirea nu poate înflori.
– Mă întorc la sondaje, de unde aflăm că 1 din 5 oameni chestionați e gata să răspundă la un apel telefonic chiar în timpul unui act sexual. Un atac la intimitate?
– Nu mi s-ar părea chiar tragic, dacă am face dragoste toată ziua. Dar în cabinetul psihologului, cele mai multe cupluri se plâng că nu fac dragoste pe cât și-ar dori, că nu se bucură suficient de sexualitate, că, și atunci când ea are loc, e lipsită de conexiune adevărată sau de euforia de altădată. Dar cum să mai trăiești acea euforie dacă alegi să dai prioritate celorlalți chiar și în spațiul dormitorului, care ar fi trebuit să fie unul exclusiv? E doar a nu știu câta trădare, din multiplele trădări de care dăm dovadă zilnic față de partenerul de cuplu. Toți acești oameni, care îi pun mereu prioritari pe alții, se întreabă apoi de ce le eșuează relațiile, de ce sunt nefericiți, anxioși sau bolnavi, de ce dimineața n-au nicio motivație să meargă la muncă, fără să realizeze că ratează toate momentele esențiale de conectare cu celălalt. În dormitor, telefonul trebuie să stea pe silent. Pământul va continua să se învârtă și dacă nu răspundeți.
– Specialiștii vorbesc chiar de necesitatea unei pauze de la rețele, din când în când. E asta o soluție?
– Acum doi ani, am decis eu însumi să fac o pauză, timp de 24 de ore. Pe măsură ce mă apropiam de ziua în cauză, a început să crească în mine un soi de neliniște, un soi de anxietate. Mintea începea să găsească tot felul de scuze ca să nu o fac. Dar dacă mă vor suna cei din service, că trebuie să schimb programarea la mașină? Dar dacă are o urgență vreunul dintre clienții mei? Și tot așa. Am stat un pic cu mine, mi-am liniștit anxietatea și apoi, în seara de dinainte, mi-am închis complet telefonul. Când m-am trezit dimineață, eram ușor agitat. Mintea mea era obișnuită să intre pe social media, să verifice mail-uri și mesaje. Acum, nu aveam ce să verific. Ce am descoperit însă pe parcursul zilei e că dintr-o dată am avut timp și de citit, și de sport, și de plimbare, și de meditație. A fost o zi în care n-am pornit nici radioul, nici televizorul, iar seara nivelul meu de stres era extrem de scăzut. Îmi simțeam corpul foarte ușor și aveam un extraordinar sentiment de tihnă, de bucurie că nu mă aleargă nimeni și nimic.
„Momentele în care lăsăm telefonul deoparte sunt extraordinare prilejuri de conexiune. Iar conexiunea înseamnă iubire”
– Detox-ul ăsta de telefon e bun și pentru cei care trăiesc cu adevărat singuri? Nu e prea mult pentru ei să renunțe și la bruma de conectare pe care o au pe rețele?
– În primul rând, nu-mi imaginez acest detox ca ceva făcut à la longue. Avem cu toții niște rutine care se dau peste cap, dacă ne închidem cu totul telefonul. Dar din când în când, nu e rău să se întâmple asta. Momentele în care lăsăm telefonul deoparte sunt extraordinare prilejuri de conexiune, momente în care ne putem privi ochi în ochi, în care putem glumi, în care ne putem zâmbi unii altora. Conexiunea înseamnă iubire. Și iubirea se poate manifesta în orice micro-moment de conectare, fie că e vorba de cel care îmi scanează produsele la supermarket, cel care îmi aduce cafeaua sau cel de la care cumpăr bilet de tramvai. Or, asta cu siguranță le va face mai bine oamenilor singuri decât să stea blocați cu ochii într-un ecran.
„Sunt nenumărate moduri de a pune limite”
– Cum facem să ne ținem, totuși, la o distanță sănătoasă de tot ce aduce rău telefonul mobil? Ne-ai putea ajuta cu niște sfaturi?

– Sunt foarte multe lucruri concrete pe care le putem aplica, începând chiar din clipa asta. Putem ține telefonul pe modul silențios, cât de des putem, îl putem seta astfel ca mesajele de pe rețele să nu apară imediat pe ecran. Putem alege să nu ducem telefonul cu noi în dormitor. Dincolo de faptul că vom evita să punem mâna pe el înainte de culcare și imediat la trezire, dispozitivele electronice emit și niște radiații care, chiar dacă nu vrem să devenim paranoici și conspirativi, există, sunt reale. Apoi, cum ar fi dacă dimineața, în loc să punem mâna pe telefon, ne-am îmbrățișa partenerul și am alege să folosim timpul în care bem cafeaua fără să ne conectăm la rețele? Anul trecut, am decis să fac curățenie în lista de oameni pe care îi urmăresc pe social media și am eliminat toate acele conturi care nu-mi dau nimic din ce consider că e important pentru mine. Dacă tot petrec niște zeci de minute pe zi și acolo, măcar să mă hrănesc cu lucruri utile sau interesante. Un alt lucru pe care toată lumea îl poate verifica, dacă are smartphone, este cât timp a petrecut săptămânal în online. Eu mi-am setat să primesc pe telefon acest raport în fiecare luni dimineață. Sunt încântat când constat că am stat din ce în ce mai puțin. Și nu ezit să iau măsuri, când văd că timpul de folosire a telefonului a crescut. Alții sunt și mai stricți, aleg să nu răspundă niciodată la mail-uri în vacanțe sau în weekend. Am călătorit recent la Madrid. Auzisem de celebra lor siestă de trei ore la prânz, când e totul închis. Dar nu am înțeles-o, cu adevărat, decât ajuns acolo. Acești oameni, timp de câteva ore, chiar își acordă prioritate lor și familiilor lor. În timpul siestei nu deranjezi, nu suni, nu faci vizite. Sunt nenumărate moduri de a pune limite, de a-ți crea o disciplină personală. Fiecare își poate găsi soluțiile care i se potrivesc. Cel mai important e să încercăm să nu murdărim timpul petrecut alături de cei apropiați stând cu nasul în telefon. Și să nu uităm că prioritatea trebuie să rămână mereu viața reală.
* Academia de Terapie Imago România, condusă de Gáspár György, vă invită la prima Conferință Națională dedicată Relațiologiei – noua știință a relațiilor, care are ca scop promovarea sănătății relaționale în România. Dedicat terapiei Imago, cea mai complexă formă de terapie de cuplu care există la ora actuală în lume, evenimentul se va desfășura pe 6 și pe 7 mai, la București, și va aduce laolaltă vorbitori din America, Europa și România.
Mai multe informații pe imagoromânia.ro