După Ucraina, Republica Moldova…

La un an de la declanșarea „operațiunii speciale”, în contextul împotmolirii ei în Ucraina, Rusia a în­cer­cat să dea o lovitură de stat la alt vecin: Republica Mol­dova. O încercare previzibilă încă de la începu­tul invaziei, din 24 februarie 2022. Nu s-a produs atunci, pentru că Putin era sigur că dacă Ucraina ar fi fost ocupată, Moldova cădea „de la sine”. Ca și Ucraina, Basarabia are o numeroasă minoritate ru­sofonă și, în plus, are pe teritoriul ei transnistrean o „armată pacificatoare”, fosta Armată a XIV-a so­vie­tică. Se știe că Rusia a agitat peste tot, în fostul URSS, minoritățile rusofone din noile state națio­nale, ale căror „drepturi” au devenit pretext pentru con­­testarea granițelor recunoscute internațional după destrămarea Uniunii Sovietice. Doar Țările Baltice au scăpat de planul de revenire la „russkii mir”, pen­tru că, după recâștigarea suveranității, au acționat ho­tărât, cu sprijinul Occidentului, în consolidarea in­dependenței lor naționale. „Umbrela” NATO și ad­miterea în UE le-au asigurat o imunitate pe care Ru­sia postsovietică nu a îndrăznit (încă) să o încalce. Nu a fost și cazul Ucrainei și al Basarabiei (Repu­bli­ca Moldova), care nu fac parte nici din NATO, nici din UE, declarându-și doar neutralitatea. În­frântă în „Războiul Rece”, Rusia nu a renunțat ni­ciodată la speranța păstrării lor pe orbita intereselor sale, în vederea unei viitoare „înghițiri” a lor într-o „Fe­de­rație” configurată după vechile granițe impe­riale. Actualele elite politice ruse nu au putut renunța la viziunea care a stat la baza trecutului imperiu al țării lor, cea a dominației geostrategice a zonei, pen­tru a controla și limita influențele occidentale. Putin, noul „țar al tuturor rușilor”, nu a schițat nici un gest de amenințare, așteptând un moment propice ca Ucrai­na și Republica Moldova „să ceară de bună voie” reintegrarea în „marea familie a lumii ruse”. Dar așteptările nu s-au împlinit. Răzvrătirea ucrai­ne­­nilor – prin celebrul „maidan” – și alegerea unui lider pro-occidental la conducerea țării l-au împins pe Putin la acțiunea directă de ocupare mai întâi a Cri­meei (în 2014) și la declanșarea „Operațiunii speciale” din 2022. Republica Moldova, care și-a schimbat și ea, prin alegerea la conducere a Maiei Sandu și a partidului PAS, orientarea politică, trebuia să cadă „automat”, după ce trupele rusești ar fi ocu­pat Odesa și ar fi stabilit un culoar continuu cu Trans­nistria. Fosta armată a XIV-a s-ar fi reactivat imediat, ocupând (ca trupe „pacificatoare”) Chișinăul, în 24 de ore. Republica Moldova nu are o armată propriu-zisă și nici capacitatea de a-și alcătui rapid una. De aceea, ea nu a fost inclusă, de la început, în „Ope­rațiunea specială”. Putin și oamenii săi considerând că presiunile economice (prin tăierea surselor de ener­gie) și agitațiile „programate” ale partidelor pro ruse (Comuniștii, SOR, Socialiștii) sunt suficiente pen­tru a o fragiliza în vederea unei cedări pașnice. Rezistența ucrainenilor a ridicat însă o barieră în „marșul spre Dunăre” al armatelor rusești și, în cazul Moldovei, a obligat rămășițele Armatei a XIV-a și forțele transnistrene să rămână în așteptare, chiar dacă agitarea spiritelor de către pro-moscoviți a continuat. Eșecul planului putinist de cucerire rapidă a Ucrainei, împotmolirea armatelor sale în câmpiile acesteia, cu consecințe grave pentru popularitatea „țarului” în fața propriilor concetățeni (din ce în ce mai afectați de embargoul economic occidental) a dus la necesitatea „rezolvării” situației din Republica Mol­dova. Cu o Moldovă ocupată și o armată trans­nis­treană reactivată, Rusia ar forța încercuirea Ucrai­nei și, implicit, căderea ei, înainte ca ajutorul occi­den­tal să devină și mai puternic. De aici, ideea lo­vi­turii de stat, a înlocuirii regimului de la Chișinău cu unul pro-moscovit, de tipul celui din Belarus. Sim­bolic, „lovitura” trebuia dată la un an de la declan­șarea „Operațiunii speciale”, punând încă o dată occidentul în fața faptului împlinit. Dar cu ajutorul serviciilor ucrainene, prin dezvăluirile președintelui Ze­lenski, detaliile „planului” au fost demascate, iar Maia Sandu și guvernul său au luat toate măsurile necesare. În 19 februarie, la Chișinău, s-au adunat câ­teva mii de manifestanți (plătiți de oligarhii ruso­fili din Basarabia), dar manifestația nu s-a transfor­mat într-un asalt asupra instituţiilor moldovene. Pla­nul putinist a eșuat, ba și mai mult, a întărit hotărârea liderilor occidentali (adunaţi la München, într-o „con­ferinţă pentru securitate”) de a sprijini nu numai Ucraina, ci și Republica Moldova. Încercarea lui Pu­tin de schimbare brutală a regimului unei țări recu­noscute internațional ca independentă, Republica Mol­do­va, va avea, în consecinţă, același efect ca și în ca­zul Ucrainei: îi va determina pe moldoveni să do­bân­dească și mai ferm conștiința propriei stata­li­tăți și a nevoii de susţinere europeană și românească. Și, poate, îi va „trezi” și pe guvernanții români, în sus­ţi­nerea mai decisă a drumului „fraților” de peste Prut spre UE și spre o viitoare reunificare în sânul Europei.

Toma Roman