Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Dragobete pupă fete

Sărbătoarea iubirii la români e celebrată pe 24 Februarie și n-are legătură cu moda occidentală a Sfântului Valentin. Dragobete e mult dinainte, are origini străvechi, zeu dac al dragostei și veseliei. De-a lungul timpului, a fost numit „Cap de primă­vară”, „Năvalnicul” sau „Logodnicul Păsărilor”. Legenda spune că Dragobete a fost un flăcău chipeș și iubăreț, care le punea piedică femeilor ce-i ieșeau în drum. Când eram elev de liceu, la noi, în Gorj, Dragobetele încă se mai ținea. Sărbătoarea începea cu un grup de băieți și fete, care ne strângeam în pădure, la Cârlig, să culegem bozoței, primele flori ale primăverii. La ceasul prânzului, pădurea era pli­nă de voie bună, de cântece și jocuri de „zbu­ră­torit”. Pe neașteptate, fetele își începeau fuga spre sat, din Piscul Danciului spre Pușcașu. Cei mai ageri dintre băieți le fugăreau, scopul fiind să le prindă la sărutat. Practic, nu aveai nici o șansă să le ajungi, dar erau destule care se lăsau prinse di­nadins, cum era Lidia, o vecinuță de-a mea, pe care o prindeam de codiță, sau Geta, Torica ori Mimi, ele fiind prinse de prietenii mei Geni, Mitică ori Lili. Nu era de glumit cu acest joc. Obiceiul spunea că băieții care nu sărbătoreau ziua de Dragobete erau pedepsiți să nu poată iubi în acel an, sărutatul era interzis pentru cine nu lua parte la sărbătoare. Te-ar fi vorbit tot satul. Recunosc: nu mi s-a întâm­plat o așa rușine, nu a fost vreo fată în sat care să nu se lase prinsă la sărutat.

Specialiștii români îl bagă bine în seamă pe Dra­gobete. Folcloristul Ion Ghinoiu asociază nu­me­le de Dragobete cu un personaj din mitologia popu­lară românească: „zeu tânăr, patron al dragos­tei și bunei dispoziții”. Romulus Vulcănescu îl de­scrie ca pe o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, fru­mos și bun”, iar marele Simeon Florea Marian spu­ne că, în mai multe comune din Muntenia și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capu­lui Sf. Ioan Botezătorul se numește Dragobete”. Tot el afirmă că, după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împe­re­chea­ză. Olimpia, o colegă de liceu, pe care am consul­tat-o ca să scriu despre Dragobete, și-a amintit de o legendă pe care o știe din copilărie: „Dragobete Io­van era fiul Babei Dochia. Avea o parte ome­nească și o parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele”. Din păcate, astăzi, oamenii nu-l mai pot vedea pe Dra­gobete, din cauză că lumea s-a spurcat cu su­dalme și fărădelegi. Dar spiritul lui a rămas. Ro­mâ­nii sunt iubitori și fierbinți, răceala lumii nu le în­gheață picioarele. Nu cred să rămână vreo femeie nepupată de Dragobete. Slavă lui Dumnezeu!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian