Maica Domnului din munte – Mânăstirea Caraiman

Un vis împlinit

O cetate a credinței. Asta mi-a trecut prin minte, când am văzut-o strălucind sub piscul de gheață al Caraimanului. O ivire pe care lumina dimineții de iarnă o făcea să pară pogorâtă din cer. Ireală, cumva. Legenda se adeverea. Se povestește că înălțarea mâ­năstirii a fost pricinuită de o vedenie a părintelui Gherontie Puiu, un duhovnic cu credință cât muntele lângă care și-a ales sihăstria și cu o poveste scrisă, parcă, în viețile sfinților. Năs­cut în 1933, părintele Gheron­tie și-a pierdut mama bună la naștere, a fost aruncat lângă o gârlă, unde l-a găsit o femeie sărmană, care l-a crescut ca pe copilul ei. Dar, mai presus de maica sa adoptivă, a fost, me­reu, Preacurata, sub a cărei ocrotire s-a simțit încă din fra­gedă copilărie – „Mi se părea că sunt ajutat de Cineva tot timpul. Am și visat-o pe Maica Domnului, de mai multe ori. «Ai încredere și du-te la mâ­năs­­tire», spunea, «Te voi călăuzi. Tu ești ales pentru o misiune»”.

Visul s-a împlinit. La nici 20 de ani, va fi primit ca frate la Mânăstirea Neamț, unde va rămâne până în 1959, când va fi alungat de stăpânirea comunistă, împreună cu toți frații tineri din mânăstiri. A urmat o lungă prigoană, în care a ajuns în detenție la Canal, apoi o pri­begie prin lume, unde a trăit me­reu cu gândul la mânăstirea din care fusese izgonit. Și-a reînno­dat firul rupt al călugăriei după revoluția din decembrie 1989, când a reintrat la Mânăstirea Neamț, a fost tuns în monahism și apoi sfințit preot. În 1995, pe când spovedea, a avut un acci­dent vascular cerebral și a para­lizat. Nu-și mai putea mișca ju­mă­tate din trup, slujirea părea să-i fi fost retezată. Luni de zile a umblat prin spitale, până când a fost trimis la un sanatoriu din Sinaia, pentru recuperare. Aici, Maica Domnului avea să-i dea o nouă misiune, cea mai înaltă și mai grea din câte avusese în viața de până atunci.

Bradul cu șase ramuri

Pe patul sanatoriului din Si­naia, pe jumătate paralizat, a că­zut în somn și, în acel somn, jumă­tate vis, ju­mă­tate vedenie, greu de așezat în cuvinte, a întâl­nit-o pe Maica Domnului, ocrotitoarea sa din copilărie. „Vei găsi un brad cu şase ra­muri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce. Acolo să faci o mâ­năs­tire!”. Porunca Măicuței l-a tulburat. Cum să zidească el chilii și biserică, paralizat fiind? Îi era greu să se mai închipuie slujind, necum stareț. „Trezește-te, că nu ești bolnav!”. Nu mai era… Dimineața, l-a salutat pe doctor cu mâna pe care, seara, nici nu o putea mișca. „Mata ești un sfânt, mergi și cată-ți de mânăs­tire”, i-a spus doctorul, și părintele Gherontie s-a ridicat de pe patul spitalului și-a plecat. A străbătut poienile Bucegilor, năzuind să găsească „bradul cu șase ramuri” proorocit de Maica Domnului. Zadar­nic… Până într-o zi, când primarul Bușteniului, care auzise de vindecarea lui minu­nată, i-a spus că orașul are o poiană pe plaiul Palanca, loc bun de înălțat mâ­năstire. Părintele s-a dus și aco­lo, la poalele Caraimanu­lui, a găsit și bradul de care Maica Dom­nului îi vorbise în vis. „Era iarnă. Am urcat în­cet. Când am ajuns aproape de bradul cu șase ramuri, am văzut de trei ori o lumină pu­ter­nică. Acela era semnul! Când am ajuns, soarele răsă­rise com­plet și mi s-a luminat totul în jur. «Aici rămân, am zis!»”. A doua zi, privind la bradul din vis, a văzut-o aie­vea pe Maica Domnului. „Par­că plutea… Îmi făcea semn cu mâna, de parcă ar fi vrut să-mi arate că mânăstirea tre­buie să împrej­muie chiar acel brad”. Și cum i-a arătat Maica Domnului, așa a și făcut părintele Gherontie, iar Preacurata a învelit locul în minuni.

Un miracol

Înainte să iasă din biserică, doamna Veronica Păduraru privește la portretul părintelui Gherontie Puiu și îi face un semn cu mâna. I se pare că părin­tele îi zâmbește.    „Poate că numai eu văd așa, poa­te că mai văd și alții, nu știu. Poate că cei care mă văd mă cred nebună, dar, pentru mine, părintele a însemnat mult. Foarte mult”. Economistă, cu o licență în matematici, i-a fost scris să-l întâlnească pe părintele Gherontie chiar la început, când por­nea ctitoria de la poalele Caraimanului. Credința fără margini a părintelui i-a cucerit și ei sufletul. Împreună, lucrarea lor a rodit minuni. „Veneam la Bușteni în vacanțe și urcam în poiana în care acum se află mânăstirea. În 1996, cam pe unde este poar­ta mânăstirii, într-un adăpost improvizat din patru pari și un nailon deasupra, se afla părintele, îm­preună cu câteva bătrâne. Împărțea lumânări. Am vrut să cumpăr, dar nu le vindea, le dăruia. Mi-a dat și mie două – una pentru vii, alta pentru morți. Aceasta a fost prima întâlnire, apoi am tot revenit, ne vedeam cam de două-trei ori pe an. La una din întâlniri, când am venit după Paște împre­ună cu soțul meu, părintele mi-a spus: «O să fie băiat! Și o să fie preot!». M-am uitat mirată la dânsul, pentru că nu aveam habar că eu sunt însăr­cinată. Când am coborât i-am spus soțului meu că, dacă părintele are dreptate, eu nu sunt de acord ca viitorul nostru fiu să fie preot, pentru că-mi doream să fie matematician, ca și mine. Am venit la Bucu­rești, am făcut un control, am aflat că părintele avea dreptate. Eram însărcinată cu un băiețel! Când am revenit la Bușteni, părintele mi-a spus: «Știu ce i-ai spus soțului tău în vale, că nu vrei ca băiatul să ajungă preot! Dar preot va fi». De atunci, am crezut tot ce mi-a spus părintele Ghe­rontie”.

Băiatul s-a născut bolnav. Ani de zile, doctorii nu au putut să îi pună un diagnostic. Veronica a bătut spitalele Bucureștiului, în același timp cu drumul spre chilia de sub munte a părintelui Ghe­rontie. Inima sa de mamă, ruptă de durere, avea nevoie de dragostea de Dumnezeu și de credința neclintită a părintelui. S-au rugat împreună. În 2007, înainte ca băiețelul ei să împlinească patru ani, a venit    diagnosticul, ca un tăiș de ghilotină – leucemie. „Când doctorița mi-a spus ce are Andrei, mi-a căzut cerul în cap. Prima noapte a fost groaz­nică – am slăbit șapte kilograme, a doua zi docto­rița copilului nu m-a mai recunoscut. După ce am ieșit din spital, am venit la părin­tele Gherontie care mi-a spus așa: «Băiatul se va face bine, în mulți ani și cu mulți bani». Și așa a fost”.

Peste boala micuțului și dure­rea părinților au curs anii prooro­ciți de părintele. Anii, rugăciunile și cuvin­tele preoțești. Mai ales cuvintele, care o întăreau, spu­nându-i, atunci când nimeni nu mai credea, că în mijlocul negu­rilor, în întunericul bolii, există tot timpul un bob de speranță, un grăunte de lumină. Dar încer­cările au continuat. Pe lângă leu­cemie, băiatul s-a îmbolnăvit și de meningită, iar medicii i-au spus că-l va pierde. Era pe patul de spital și nu-și mai recu­noștea mama. Atunci, Ve­ronica l-a sunat pe părin­tele Gherontie și i-a spus ce i-au zis doctorii – că-n timpul nopții își va pierde copilul. „«An­drei moare, părinte, așa mi-a spus doctorița!». «Nu va muri!», mi-a răspuns părintele și, după ce i-am închis telefonul, în câteva minute, băiatul și-a revenit. S-a ridicat din pat și m-a strigat! Doctorii mi-au spus că reve­nirea nu a fost de la ei. Ei au încercat tot ce au putut, dar, fără rugăciunea părintelui, nu l-aș mai fi avut astăzi pe Andrei”. Băiatul a trăit, a făcut sport. S-a făcut bine, în mulți ani și cu multă rugă­ciune. „Astăzi, băiatul meu are 19 ani, trăiește ca orice om normal și, când are o încercare, vine și se roagă la mormântul părintelui Gherontie, care-i îndeplinește întotdeauna ruga. Ține foarte mult la părintele”.

Prezentul unui vis

Am plecat la Bușteni, spre ctitoria părintelui Gherontie Puiu, cu inima aprinsă de povestea minu­nată care o înconjoară. Mânăstirea Caraiman a fost pentru el un loc sfânt nu doar pentru că i s-a arătat Maica Domnului, ci și pentru că Dumnezeu a lucrat continuu, după prima vedenie. Colegului meu, Va­len­tin Iacob, trecut între timp la Domnul, părintele Gherontie îi spunea că oamenii au văzut, în actul prefacerii Sfintelor Daruri, cum ningea peste Sfânta Masă „cu fulgi de lumină, care cobo­rau și urcau iar până în vârful bradului, acolo unde se arătase Maica Domnului”. Și poate că tocmai de aceea, că știa că stă pe un loc sfințit de sus, când credincioșii veneau la el pentru sfat, îi trimitea să se roage sub bradul Maicii Domnului, încredințat fiind că Preacurata este și acum acolo, gata să îi asculte pe toți cei în nevoi. „Eu de atunci am vă­zut-o și o văd de multe ori pe Maica Dom­nului când stau așa, singur, în poiană și meditez. De aceea, eu le spun credincioșilor: nu plângeți la mine, duceți-vă sub brad și dați lacri­ma la Măi­cuța Domnului. Eu îi trimit pe toți acolo și îi aștept jos și când vin înapoi îmi spun: «Pă­rinte, dar parcă ne-a luat cu mâna, ne-a luat neca­zurile, suntem alți oameni»”.

Părintele Gherontie Puiu nu mai este printre noi. A plecat la cer acum șapte ani, dar bradul în jurul căruia Preasfânta i-a spus să ridice mânăstirea este și acum în picioare. Iar mânăstirea a crescut, uriașă, ridicată de miile de mâini și de inimi care au crezut în miracolul ei. Un miracol care continuă până în zilele noastre, dus mai departe de părintele arhi­man­drit David Petrovici, ucenicul părintelui Puiu. Astăzi, Mânăstirea Caraiman este una dintre cele mai mari din Arhiepiscopia Bucureștilor și, proba­bil, și din Patriarhia română. „Părintele Ghe­rontie a fost foarte hotărât să împlinească tot ceea ce Maica Domnului i-a spus să facă. Și să știți că a avut mari încercări, nu toți l-au primit cu brațele deschise atunci când a venit să ridice o mânăstire în Bucegi. Faptul în sine contrasta cu dorințele altora… Dar părintele a stăruit și, iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, a reușit. Patru ani am stat lângă pă­rintele… A fost blând, iubitor, foarte apropiat de oameni. De aceea a și reușit. De la el am învățat sme­renia, înțelepciunea și simplitatea. Ori de câte ori credincioșii veneau să ia binecuvântare de la dânsul, îi îndru­ma spre mine: «Luați binecu­vântare de la părintele stareț!». Vă dați sea­ma? Eu, un tânăr… Toată lumea se uita mirată, pentru că dân­sul a fost tot timpul identificat cu Mâ­năs­tirea Caraiman. Când spu­neai Mânăs­ti­rea Caraiman spuneai părintele Gherontie. Și, deodată, el îi îndruma pe oameni spre un tine­rel… Vă dați seama? Sunt eu mic, dar văzând sme­renia dânsului, mă făceam și mai mic. Și-o făcea din inimă, nu forțat. Asta era starea inimii dânsului”.

– Părinte David, nu v-a fost greu să fiți așezat ca stareț al unei mâ­năstiri ridicate prin desco­perire dum­nezeiască?

– Aveam treizeci de ani când am fost numit aici ca stareț, eram tânăr și entuziast și bucuros că voi fi în fruntea unei mânăstiri ridicate la îndemnul Maicii Domnului. Nu am fost speriat, pentru că am venit aici cu ascultare, dar a fost și este o pălărie mare pentru mine. Am însă deasupra ei crucea ascultării, așa că mă simt ocrotit. Știu că, dacă faci lucrurile cu dragoste și ascultare de­plină, Dumnezeu împlinește absolut tot, pentru că nu-ți faci voia ta, ci voia Lui. Am învățat asta încă de când am intrat în mânăstire, acum două­zeci și unu de ani – că ascul­tarea este mai presus de orice. Eu am fost călugărit la Crasna de părin­tele Ni­codim Dimulescu, el a intrat în mâ­năs­tire de la vârsta de trei­sprezece ani, așa că am avut de la cine să învăț. Acolo am deprins faptul că monahismul înseamnă, de fapt, iu­bire de oameni. Că Dumne­zeu nu este al meu sau al dumnea­voastră, ci al tuturor. Crasna a fost tot timpul o mânăstire misio­nară, de aceea nu mi-a fost greu când am venit aici, unde s-a construit mult și încă se construiește, pentru că noi nu clădim doar ziduri, ci ne străduim să zidim ceva și în sufletele oamenilor.

– Se lucrează și se construiește întruna aici. Nu sunteți tulburat în liniștea rugă­ciunilor?

– Sunt născut și crescut în Bucu­rești, iar vacanțele mi le petreceam la țară, la bunici. Sunt obișnuit, așa­dar, atât cu aglomerația și orașul, cât și cu munca. Chiar dacă începutul monahis­mului meu l-am trăit opt ani în liniște, la Crasna, unde, fiind o mâ­năstire mai retrasă, mai ales în timpul săptă­mânii, eram izolați, doar noi și Dum­nezeu, părintele Nico­dim ne-a format să nu fugim de lume și să avem dragoste de oa­meni, să fim lân­gă ei, să-i ajutăm. De aceea, m-am bu­cu­rat că Dum­ne­zeu așa a lucrat, ca părintele Pa­triarh Daniel să mă numeas­că stareț la această mânăs­tire, care este tot o mânăstire misio­nară, ca și Crasna. Am luat-o ca pe o ascultare și am primit-o cu bucurie, mai ales că ve­neam cu gândul că-l voi ajuta pe părin­tele Gherontie să ducă mai de­parte ctitoria sa și să-i fiu aproape. Și m-a ajutat Dom­nul să mai fiu cu dânsul patru ani, până când a plecat la cer. Când am ajuns aici, în 2010, pă­rin­tele avea deja șaptezeci și șapte de ani și era suferind. Nu mai putea primi pelerinii, avea dureri mari, respira cu greu, de aceea și părintele patriarh a decis să vină cineva să îl ajute. Dar am încercat, chiar și în starea în care era, să-l implic tot timpul în conti­nuarea lucrărilor dânsului. Și pot spune acum, după atâția ani, că înțeleg de ce Maica Domnului a avut acest plan de ridicare a unei mari mânăstiri sub crucea de pe Caraiman. Am înțeles asta privindu-i pe cre­dincioșii care urcă aici pentru a-și regăsi liniștea și pe tinerii care ne trec pragul.

Mii de tineri și copii

– Încă vin tineri la mâ­năs­tire?

– Cei mai mulți vin în grupuri organizate de parohiile din care fac parte. Primim la noi, în fiecare an, câteva mii de tineri și copii. Se umple mânăstirea cu ei. Preoții îi strâng pe copiii și adolescenții care vin la biserică sau care fac parte din familii nevoiașe și îi aduc aici. Stau la noi câteva zile, unii chiar și o săptă­mână, să se bucure de munte și de slujbe. În ultimii ani, am avut pe timp de vară și tineri români născuți și cres­cuți în diaspora, care vor­beau greu românește. Stau între ei, mă și joc cu ei câteodată, iar ei vor­besc între ei, de exemplu, în fran­ceză. Se chinuie să vorbeas­că românește pentru că au vorbit de mici doar franceză, iar aici ne străduim să îi învățăm. Și încer­căm să le aducem alinare, să îi ajutăm să își regăsească liniștea. Mi s-a întâmplat, nu o singură dată, să vină apoi și să-mi mulțu­mească, spunându-mi: „Părinte, li­niștea și bucuria pe care am sim­țit-o aici n-am mai simțit-o niciun­de”. Unii sunt atât de im­presionați de slujbe, încât îi văd cu ochii în lacrimi. Nu îndrăznesc să îi întreb ce e cu ei, dar văd pe chipul lor că vin în biserică având o anumită stare și ies cu o alta, cu fețele lumi­nate. Unii se spo­vedesc aici pentru prima dată, iar asta ne dovedește nouă, mona­hilor de aici, că Dum­nezeu lu­crează prin mânăstirea noas­tră, că oamenii își găsesc aici calea. Noi asta ne dorim – să împli­nim făgăduința părin­telui Gheron­tie, răspunzând deplin în­demnului pe care Maica Domnului i l-a făcut.