OANA ROMAN: „S-a aruncat cu gunoi în mine, dar nu m-am prăbușit niciodată”

– Orice    explicație legată de nume ar fi de prisos. E fiica lui Petre Ro­man, primul șef de guvern al României post-comuniste, iar saga familiei a fost prezentată în serial, de televiziunile românești. Când totul părea com­promis, s-a petrecut un miracol. Renăscută din cenușă precum pa­sărea Phoenix, Oana Roman a reușit să-și ia viața sub stăpânire, deve­nind un om responsabil, liber și chiar fericit. De Mărțișor, am rugat-o să ne acorde un interviu –

Un mărțișor pentru Isabela

– Convorbirea noastră are loc sub auspicii de excepție: tocmai a venit primăvara, cu mărțișorul prins la vedere, în piept. Să folosim prilejul și să por­nim interviul nostru de la prezent: „Măr­ți­șorul” vieții tale, Isabela, fetița ta, a împlinit 9 ani. Ce înseamnă prezența ei în viața ta, destul de zbuciumată, mult timp?

– În primul rând, vreau să spun că invitaţia „Formulei AS” este un foarte preţios mărţişor pen­tru mine. Cât despre întrebarea ta… E o bucu­rie enormă să ai un copil, o fericire inima­gi­nabilă, deși eu nu cred în ideea că existenţa noas­tră ar trebui să se schimbe radical în mo­men­tul în care avem copii sau că numai prin ei ne vom trăi vieţile. Sigur, să fii mamă este foarte important, dar esenţial pentru mine, ca femeie, ca individ, este să nu fiu doar mamă, să-mi acord timp personal, să am grijă de mine, fi­indcă dacă eu sunt în regulă, acest lucru se va răs­frân­ge şi asupra copilului. Mult timp m-am lăsat în planul doi; azi, pur şi simplu, nu mai fac asta. Sunt un om extrem de orga­nizat, educaţia şi meseria m-au învăţat să am o viaţă de ceas el­veţian. Da, re­u­şesc să-i acord Isabelei toată aten­ţia, timpul, afecţiunea şi dragostea mea. Ea este iubirea vieţii mele. Dar a o iubi pe ea, nu exclude să mă iubesc şi pe mine însămi.

– Faptul că ești o persoană publică, foarte activă pe rețelele sociale, nu pune presiune asupra ei?

– E relaxată în această situaţie, ştie că nu o poate evita, asta e viaţa ei. E singura pe care o are, aşa că trebuie să şi-o trăiască asumat şi în cel mai armo­nios mod posibil. La această realitate se adaugă şi nişte picături de noroc. Prima e firea ei extrem de sociabilă. A doua e şansa deo­sebită pe care a avut-o să nimerească într-un me­diu deosebit de bun la grădiniţă şi la şcoa­lă. Ce bucurie să-ţi spună că la gră­diniţă a fost cel mai fericit copil din lu­me! Doamne, să ai învăţători şi pro­fesori care să te înţeleagă, colegi care te în­drăgesc, copii între care nu încape invidie şi răutate! Fata mea este Isabela la şcoală, nicidecum copilul Oanei Ro­man! Din păcate, în cazul meu nu a fost deloc aşa. În primul rând, eu nu am fost la grădiniţă. Nu mi-a plăcut defel, n-am stat nici picurată cu cea­ră. Părinţii mei lucrau foarte mult, aşa că până la şcoa­lă, am crescut în casa surorii bunicii mele, la Râm­nicu Vâlcea. Am iubit-o cu toată inima mea! Acei ani au fost cei mai fericiţi ai co­pilăriei mele, vremuri vesele, de liber­ta­te, de natură, de frumos. Strada, pli­nă de copii râzând. Ce mai, era foarte fru­mos. Totul s-a schimbat radical când am în­ceput şcoala. Presiunea nu­melui Roman a început să apese pe umerii mei, iar asta se adă­uga peste fap­tul că eram, oricum, un copil „alt­fel”. Nu pentru că eram vreo ciudată, ci fiindcă eram crescută cu to­tul altfel decât cei­lalţi copii. Vorbeam, gândeam, mă compor­tam diferit, nu înţelegeam de ce trebuia să mă supun anumitor reguli care pentru alţii erau nor­male. Mai eram şi stângace, sunt sigură că multă lu­me încă îşi aduce aminte ce cor­voa­dă era acest lucru pentru un elev îna­inte de revo­luţie. Din cauza asta, ma­ma m-a mutat în al­tă şcoală în clasa a III-a, dar şi aici, cu excepţia a doi, trei colegi, totul era cum­plit. Până în clasa a VII-a, când iar m-am mutat, a fost rău, rău de tot.

„Fata lui tata”, „copil de bani gata”

– Erai marginalizată fiindcă erai considerată „copil de bani gata”?   

– Doamne, cât îmi displace apelativul ăsta! Ex­presia aceasta, alături de „fata lui tata” le dispre­ţuiesc cel mai mult din lume! Sigur că eram con­siderată aşa, dar complet nedrept, fiindcă eu nu am fost copil de bani gata, ci copil de familie bună. Nu provin dintr-o familie cu averi, ci dintr-una extrem de educată. De aici şi felul meu diferit de a fi încă de copil. Am crescut cu altfel de valori decât majo­ritatea celor din jurul meu, alte principii, alte con­cepte de viaţă. Nu o spun să mă laud, pur şi simplu, în această familie m-a lăsat Dumnezeu. Nu am fost educată să mă supun unor norme absurde, iar de aici, o mulţime de conflicte pe vremea comunis­mu­lui, începând de la panglica şi fundiţele pe care nu le purtam, până la lecturi şi discuţii. Ce mai, nu am fost niciodată iubită de copii sau de profesori. Sta­rea aceasta conflictuală permanentă a lăsat în su­fletul meu urme din ce în ce mai adânci de-a lungul copilăriei, mai ales că, la vremea aceea, nu înţele­geam profund mo­ti­vul ei.

– Părinții tăi, Mioara și Petre Roman, au de­venit personalități publice imediat după 1989, când tatăl tău a devenit prim-ministru al Româ­niei. Care era atmosfera din casa Roman înainte de revo­luție?

– Casa Roman era una în care se citeau alte cărţi decât cele din rafturile librăriilor co­muniste, iar uşa era deschisă unor inte­lectuali de înaltă clasă. Se vorbea filosofie, li­teratură, politică, în sensul con­cep­tual al cu­vântului. Nu eram încura­jată să înjur sistemul, ci în­văţată despre diferenţele din­tre cu­rentul de dreapta şi de stânga, des­pre istoria liberalismului. Aces­te lucruri le au­zeam eu de mică în casă. Se vor­beau limbi străine, se ascultau emisiuni de radio în limbi străine, se discuta despre filme, re­gi­zori şi scriitori occidentali, cul­tură, artă. Prietenii cei mai buni ai ta­tălui meu erau Răz­van Theodo­rescu, Petru Creţia, Andrei Pleşu, Bogdan Baltazar, Mihnea Constan­ti­nescu – o cu totul altă lume decât a majo­rităţii. În afara casei nu-mi găseam prieteni, nu reuşeam să mă in­tegrez. Acum, uitându-mă în ur­mă, realizez că nici nu mai con­tea­ză, fiindcă a creşte printre aceşti oa­meni fabu­loşi, a asista la con­versaţia lor a fost unul din privi­legiile vieţii mele.

– Înainte de a păși pe orbita politică, tatăl tău, Petre Roman, a lucrat el însuși în domeniul fizicii, iar Mioara Ro­man, mama ta, a fost pro­fesor de limbi orientale la Universitatea din București. Ai fost crescută și tu pen­tru a face o carieră „serioasă” în viață?

– Chiar deloc, fiindcă părinţii mei au avut încredere în mine. Am învăţat, slavă Domnului, dar asta a fost cea mai mică pre­siune pentru mine. Am fost mai apos­trofată pentru maniere, principii, decât pentru studiu. Iar între părinţii mei, da, era o com­binaţie grozavă. Se uneau cumva cele două extre­me, ştiinţa şi umanismul, tata citea cu mare plăcere beletristică, iar mama ţinea frâiele casei, cu mână de ma­tematician. Evident că eu am împrumutat tră­sături din ambele „lumi”, ba mai mult, lor li se adă­uga cea a bunicilor. Bunicul din partea mamei a fost am­basador treizeci de ani, în zece ţări, iar bunica, dacă extraordinar ar avea superlativ, ei i s-ar fi apli­cat. Era o doamnă ireproşabilă! Oamenii aceştia au mar­cat diplomaţia românească înainte de comu­nism, iar fiindu-mi bunici, mi-au însemnat copilăria cu nişte exemple de care chiar puţini copii se pot bucu­ra. Apoi, erau părinţii tatei. Bunica – o spanio­loaică de înalt nivel intelectual, vorbea impecabil şase limbi. La rândul ei, provenea dintr-o familie veche, cu rădăcini până în anul 700. Bunicul era ar­delean, cu o educaţie serioasă, eu mi-l amintesc numai cu cartea în mână. Din zori până în seară, omul acela citea. Consider educaţia ca fiind cea mai mare moştenire pe care mi-au lăsat-o părinţii, sunt datoare să o dau mai departe Isabelei.

Cutremurul revoluției

– Decembrie 1989. Omul de ştiinţă Petre Ro­man devine om politic, primul ministru post-revo­luționar, profesorul universitar Mioara Roman, soţie de om politic. Revoluția a provocat un verita­bil cutremur în familia voastră, care în cele din ur­mă s-a destrămat. Cum l-ai trăit?

– A fost cel mai mare şoc al vieţilor noastre. Cu totul neprevăzut, ne-a aruncat într-o tornadă care nu s-a mai sfârşit niciodată. Viaţa familiei mele a fost tulburată pe vecie, iar pentru mine, o adoles­centă (eram în clasa a VIII-a), a fost absolut cum­plit. Eram la vârsta în care aveam nevoie cel mai mult de părinţi, iar ei au devenit brusc invizibili. Nu a fost intenţia lor, dar realitatea este că, peste noap­te, părinţii mei nu au mai avut timp de mine absolut deloc. Din decembrie 1989, pentru ta­ta nu a mai exis­tat nimic altceva decât guver­na­rea, iar pentru mama, scopul vieţii a devenit acela de a-i fi ancoră ta­tei. De pe mine s-a stins lu­mina. Am rămas sin­gură, într-un colţ, nu înţele­geam ce mi se întâmpla. Ruptura mea de tot ce fusese înainte a fost teribilă. A trebuit chiar să ne şi mutăm în altă casă, până şi reperele mele fizice erau date peste cap. Smulsă brutal din tot ceea ce con­tase pentru mine până atunci, am fost aruncată într-o depre­sie cumplită, pe care nici măcar nu o con­ştien­ti­zam, nu era ceva diag­nos­ticat, ci doar se manifesta ca o sufe­rinţă tacită. Din păcate, o depresie pe care părinţii mei nu au observat-o atunci, fiindcă nu mai aveau timp să pri­vească în jur. De­presia s-a adâncit, mi-a ros su­fletul şi are repercusiuni până azi. Nu mi-am revenit ni­ciodată complet. Nu m-am primenit sufle­teşte, dar m-am întărit, asta da. M-am îndârjit. Am acumulat o forţă de care copilul uitat atunci în colţul casei nu se credea capabil, o forţă care mă ajută să traversez orice furtună, dar care nu mă vindecă.

– Ani de zile, „saga familiei Roman” a devenit serial pe micul ecran. Te-ai lăsat prinsă și tu în el?

– Inițial, eu am încercat să ascult de învăţăturile celor apropiaţi mie şi să nu mă las afectată de atacuri. N-am reu­şit. Am problema asta cu drep­ta­tea în sânge. Tata mă aver­tiza, îmi spunea că prea stau cu drep­tatea în băţ, dar eram prea încăpăţânată să aplic acele sfa­turi. Am învăţat ulterior mai multe, de la alţi „părinţi”. Unii cu har, precum Părintele Pa­pa­cioc sau Cleopa, care spun că pacea e mai im­portantă decât    dreptatea. Am înţeles până la urmă că, decât să mă încrân­ce­nez pentru dreptatea mea, mai bine accept o pace, fie ea şi una strâmbă.

– Cum ți-ai regăsit clarul vieții?

– Eu cred că numai Dumnezeu m-a salvat. Sin­cer îţi spun că fără El, nu aveam nicio şansă. Ni­ciu­na! Eu cred sau, mai bine zis, eu ştiu că am o ar­mată de îngeri deasupra mea. Aş vrea să-mi întă­resc vorbele cumva, ca să se înţeleagă cât de mult cred în asta, cât de sigură sunt de existenţa lor. I-am simţit mereu, am simţit aripile acestor îngeri în mod fizic. Ei mă ţin deasupra prăpastiei, datorită lor nu am căzut niciodată de tot. Da, mi-a fost greu, am avut piedici enorme, s-a aruncat cu gunoi în mine, dar nu m-am prăbuşit nicio­da­tă. Or acest lucru este mai pre­sus de om, nu e meritul meu, e mâna lui Dumnezeu.

– Te-ai luptat și ca să ții laolaltă familia Ro­man. N-ai reu­șit…

– Of, da, m-am luptat, dar azi simt că nu tre­buia să o fac. M-a consumat până la secătu­i­re, şi uite, nici nu am rezolvat mare lucru. Din nou, în al doi­sprezecelea ceas, am realizat că ar trebui să fiu mai „egoistă”, să mă gândesc la mi­ne în pri­mul rând. Nu pot schimba tre­cutul, dar îmi pot continua viaţa sub alte auspicii: să mă iubesc, să fiu împăcată cu mi­ne, nu cu lumea.

O pace strâmbă

– A fost o surpriză cu atât mai plăcută, când te-am văzut la te­levizor, femeie pe pi­cioa­rele tale, profe­sionistă de vârf, sigură pe tine și lumi­noa­să… Când s-a întâm­plat „minu­nea”?

– Când era să mor. Am mai avut cumpene în viaţă, dar după ce-am născut-o pe Isa, era să mă prăpădesc din cauza unei infecţii ge­neralizate. Atunci am con­ştien­tizat că totul trebuie să se schim­be. Ei, ca să şi aplic, au trecut nişte ani, dar până la urmă, mi-am deschis aripile. Aju­torul a venit iar de Sus. Târ­ziu, dar nu prea târziu. Poate că nimeni nu-mi mai dădea vreo şansă să re­nasc la peste patruzeci de ani. Uite că s-au înşelat, iar acum nu-mi mai pasă deloc de răutăţile din jur, deşi ele nu au încetat. De exem­plu, deşi am studii univer­sitare şi master la Sor­bona, și peste douăzeci de ani de carieră, într-o me­serie extrem de grea, cum e co­municarea, încă sunt voci care spun că-s o ne­isprăvită care beneficiază de privilegii, fără să mun­cească. „Fata lui tata”, adică Petre Roman, omul ce are azi altă familie, are viaţa lui, separată total de a mea. Dacă la în­ceput, aceste ca­lomnii erau politice, apoi au fost preluate de pre­să, o zonă care continuă să se scalde într-o igno­ran­ţă și o cultivare a răului ne­maipo­menite.

Luminițele mamei

– Oana, în cutremurul familiei tale, despre care ai vorbit, mama ta, Mioara Roman, a fost ex­trem de lovită. Ce mai face?

– Mama suferă de degenerare cognitivă, dar e în­grijită cel mai bine posibil. A fost cumplit de greu cât timp am încercat să o îngrijesc acasă, pen­tru că aceste degenerări au loc foarte rapid, se am­pli­fică cu mare viteză. La fel de grea a fost alege­rea să o in­ternez într-un loc specializat pe astfel de afec­ţiuni. E groaznic să decizi acest lucru de unul sin­gur, însă nu am avut altă soluţie. Ziua în care am hotărât că nu o mai pot îngriji acasă a fost una din­tre cele mai grele din viaţa mea, dar, slavă Domnu­lui, alegerea a fost una bună. Mama e îngrijită ire­pro­şabil, o vizitez aproape zilnic şi văd cu ochii mei cât e de senină, de stabilă, în pace cu ea. Decizia mea a fost una corectă și pentru că astfel am reuşit să nu-i răpesc mamei un lucru care pentru ea con­tează enorm: demnitatea. Mama merită să aibă calitate în restul de viaţă care i-a mai rămas. Merită cu vârf şi îndesat!

– Crezi că destinul Mioarei Ro­man ar fi fost altul fără întâlnirea cu Petre Roman?

– Ce a fost, a fost. Nu se mai poate schimba nimic în acest destin. Am totuşi un regret legat de mama: că nu am reuşit să fac mai multe, pentru ca profesorul universitar Mioara Roman să lase urme mai adânci. N-am apucat să public şi partea a doua a cărţii ei. N-am reuşit să recuperez nimic din ar­hi­va radio a mamei. Au distrus-o pe toată! Mama a fost şefa secţiei de limbă ara­­bă a redacţiei emi­siunilor pentru stră­inătate timp de douăzeci de ani, până în 1983. Din aceste două decenii, a rămas doar numele ei, menţionat la coa­da unei liste, dar absolut nicio emi­siune. Iată parte din preţul pe care mama l-a plătit în momentul în care tata a intrat în politică, iar asta poate că răspunde într-un fel întrebării tale… În timpul petrecut la Radio, Mioara Roman a avut in­terviuri cu cei mai importanţi şefi de stat din lumea arabă. Nimic nu mai există! Totuşi, am un strop de bucurie în toată această dezamăgire. Primesc şi azi mesaje de la studenții ei, prin care îmi spun cât de mult a con­tat profesorul Mioara Roman, câte au învăţat de la ea, academic şi uman. Mulţi au devenit la rândul lor profesori şi duc mai departe ce au pre­luat de la mama. Iată că ea a lăsat ceva în destinul unor oameni, și asta e magic. Ştii de ce? Pentru că mama nu şi-a dorit niciodată un reflector deasupra ei, i-a displăcut profund să fie persoană publică, și tocmai de aceea spun că moştenirea cea mai mare pe care ea o lasă este exact în destinele acestor stu­denţi, sute de luminițe care strălucesc pentru ea.

– Oana, e multă tristețe în tot ce spui, răzbate, în pofida felului tău de a fi, războinic. De afec­țiune ai avut parte în viață?

– Să ştii că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat cu fa­milia mea, copilăria nu mi-a fost lipsită de tandreţe. L-aş mânia pe Dumnezeu să afirm acest lucru. Așa cum am spus, până la revoluţie, familia mi-a oferit multă afecţiune – o ţin minte, o preţuiesc şi o trans­mit mai departe. Sunt foarte drăgăstoasă cu fata mea.

– Care crezi că este cea mai mare rea­lizare a ta?

– Faptul că toate cutremurele vieţii mele nu mi-au distrus demnitatea şi că am avut puterea să-mi croiesc o carieră în libertate. Iată marile re­a­­lizări ale vieţii mele. Şi Isabela, deasu­pra lor.