„Cristos Românul” din Corfu

– Deși istoria nu se scrie cu „dacă”,    viața e plină de el. Mă întreb, de pildă, ce s-ar fi întâmplat cu viața mea, dacă nu mi-ar fi fost scos în cale Mircea Cristian Săileanu, un român-american, stabilit de 14 ani în insula Corfu, căruia localnicii care îl cunosc îi spun, unii, „Cristos Românul”, alții, „Christos Ame­ricanul”, pentru bunătatea lui, cu totul neobișnuită în ziua de azi, într-o lume din ce în ce mai preocupată de sine. L-am cunoscut – și viața mi s-a schimbat cu totul. După zeci de ani de om rătăcitor, fără loc de popas, mi-am găsit, da­torită lui, adăpost. De la 18 ani și până în prezent, de când am părăsit apar­ta­mentul pă­rin­ților din Brașov, pentru a merge la facultate, timp de patru de­cenii, nu am reușit să-mi ros­tuiesc o casă, pe care să o numesc „a mea”.    De­și sădisem – nu un pom, ci mai mulți, deși am un copil, nu eram, cum se spu­ne, un „om întreg”. A trebuit ca în via­ța mea să pună iarăși semn Dumnezeu, prin acest om cu adevărat minunat: „Cristos Românul din Corfu”. Îi spun po­vestea, cu speranța că binele se poate învăța –

Darul lui Dumnezeu

„E mâna Maicii Domnului,/ Întinsă ca o insulă de ver­deață,/ În care mi-am aflat casă”.

Semnasem, în urmă cu câteva zile, actul de pro­prietate și eram, în sfârșit, stăpânul de tot al unei căsuțe la marginea satului Aghios Ioannis, din mijlocul insulei Corfu, într-o livadă de măslini afla­tă la marginea unui lac. Un loc mi­nunat, de unde se văd în zare munți ai­do­ma Apusenilor, munții din România care-mi sunt de departe (și de aproape) cei mai dragi. Puteam să-i spun, cu deplină îndreptățire, unui anume loc de pe lume – acasă    – după pa­tru­zeci de ani de când am plecat din locuința părinților mei, la studii. Cum s-a întâmplat? Viața, sau mai bine zis Pro­nia, mi l-a scos în cale pe Cristos Ro­mânul din insula Corfu.

Pe numele său Cristian Mircea Săi­leanu, acest om de 76 de ani, e un pro­fesor pensionar român, care din anii ’80 a fost împins de soartă și de regi­mul comunist să trăiască în Statele Unite, unde a predat „limba engleză la americani”,    cum spune el. Ieșind la pen­sie, viața (ori Pronia) i-a scos în cale insula Corfu, cea mai verde și veselă insulă din arhi­pelagul grecesc. Corfu are 4 milioane de măs­lini și 2 milioane de chiparoși, dar și peste 40 de plaje, din­tre care multe au rămas sălbatice, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, ferite de nebunia turis­mului, deși au un nisip fin și Marea Ionică e puțin adâncă acolo, cu ape limpezi, fără pic de alge. Mai întâi, ca și mine, Cristian Săileanu a venit aici ca turist: „Uite o întâmplare care îți va desluși de ce am rămas aici pentru totdeauna. Într-o seară, împreună cu niște prieteni, ne-am suit în mașină și am luat-o spre o tavernă. La o rotondă, ne oprește un filtru de poliție. „Actele dumneavoastră?”. Mă pipăi pe buzu­narul din dreapta, lăsasem port­mo­neul acasă. „Asigu­rarea ma­șinii?”. „Acasă”. „Verifi­ca­rea anuală?”. Acasă. „Dom­nule polițist”, îi spun, „sunt ce­tățean american, stau 6-7 luni pe an aici, în Aghios Ioannis, și ne duceam și noi să luăm cina în Dukades”. „Și în America, dacă te oprea Poliția”, mă întreabă el, „și nu aveai actele la ti­ne, ce ți se în­tâmpla?”. „Păi, în momentul urmă­tor, eram în că­tușe”. „Păi, și atunci?”. „Păi, de aia am venit să locuiesc în Grecia, ca sa pot sta de vorbă și să îi explic unui polițist care e situația”. „Bine, du-te la masă”, îmi zice polițistul. „Vezi că ăia în Duka­des au un miel la cuptor de te lingi pe degete”. Și să-ți mai spun o întâmplare cu tâlc, zice Cris­tian Săileanu. Tot așa, suntem trași cu mașina pe dreapta. În fața mea, un bătrânel cu un scuter vechi de 20 de ani. Aceleași întrebări: „Un­de ți-e carnetul de conducere, asigurarea, ve­rificarea tehnică?”. „N-am de niciunele”. „Îți dau amendă!”. „Da? Îmi dai amendă? Și eu din ce să-ți plătesc amenda? Că mi-am depus actele pen­tru pensie acum trei ani, și încă nu mi-a venit decizia!”. „Nu poți circula așa… fără niciun act, pe scuter”. „Ai vrea dumneata să merg pe jos la vârsta mea, să cumpăr ceva de mâncare? Ce vrei să fac? Să mă întind pe jos și să mor?”. „Hai, pleacă… Du-te cu Dumnezeu, în treaba ta”, zice polițistul. Uite, măcar de-atât îmi place Corfu. Aici sunt oameni, nu autorități”.

„De neamul Săilenilor și faptele lor”

Mircea Cristian Săileanu are o descen­dență ilustră. E strănepot al fostului ministru de Justiție Dimitrie Greceanu, unchi al bu­nicii materne, care a decedat la spital, în urma atentatului de la Senat, din 1920, când bomba pusă de comunistul anarhist Max Goldstein a ucis trei senatori și a rănit alți cinci – ceea ce a fost, ulterior, un argument al    Legii Mâr­zescu, de interzicere a Partidului Comunist din România. Pe linie maternă, Cristian Săi­leanu e grec. Astfel încât, atunci când, după pensionarea sa în Statele Unite, ca profesor, a venit în Corfu, unde și-a închiriat pe termen lung o căsuță, pe care mai apoi a și cumpărat-o printr-o ipotecă achitată integral abia lunile trecute (după 14 ani de rate), și-a obținut și cetățenia greacă. În prezent, Cristian Săileanu din Aghios Ioannis are trei pașapoarte – cel ini­țial, românesc, patria din care a fost expul­zat în 1980, cel american, și pe ultimul pri­mit, cel grecesc. Are un fiu, Radu, care e leit tatăl său, ce­tă­țean român și grec, oscilând și el între România și Grecia și care i-a dăruit lui „Cris­tos Românul” șase nepoți.

Un anticomunist de sertar

L-am întrebat pe Cristian Săi­leanu cum a ajuns să plece din Ro­mânia în Statele Unite. N-a fost că așa și-ar fi dorit, cum s-a întâmplat în cazul multor români. „Iată, pe scurt, aventura mea din anii ‘70-‘80, în România. Precizez că nu am fost un erou, nici luptător anticomunist, ci doar un anticomunist de sertar, ca mulţi alţii, în zilele acelea.    Abia ter­mi­nasem Facultatea de Limbi Stră­ine, specializarea engleză. M-a vi­zitat, într-o bună zi, Nicolae Das­călu, un coleg de facultate, un om cu un caracter extrem de dificil, dar un autentic anti-comunist. Era însoţit de un tinerel înăltuţ, pe nume Andrei. Das­călu e beat, bate câmpii cu mult succes. „Lasă că vin americanii”, urlă el. „Îmi vor da o mitralieră şi vom coborî din munţi, şi îi vom împuşca pe toţi comuniştii. Facem Insurecţie armată!” Îl tratez ca pe orice beţiv şi dau uitare acestei seri.    Primesc apoi o altă vizită, tot de la Nicolae Dascălu. Îşi scoa­te cămaşa şi îmi arată că fusese bătut bestial la Securitate. Îmi spune: „M-au bătut până am făcut pe mine şi mi-au spus că vor face din mine cel mai bun informator. Nu mai durează mult şi mă arestează. Te rog, Cristi,    dacă dispar, uite, ai aici un număr de telefon de la Ambasada Ame­ri­cană. Ceri să vorbeşti cu Mr. Musket sau Mr. Levi, şi le spui doar că am dispărut”.

Câteva zile mai târziu, Nicolae Dascălu dis­pare. Eu chem Ambasada. Printr-o minune (faptul că vor­beam bine engleza?), trec de filtru şi vor­besc cu Musket, căruia îi dau amănuntele pe care le ştiam. Trec apoi doar trei zile şi sunt arestat pe stradă, şi dus la Eforie, la Miliţia Capitalei. Nu le fusese greu să afle cine chemase Ambasada. An­cheta, care va dura luni de zile, se va centra pe „grup armat insu­recţional împotriva orânduirii socia­liste”. Milă mi-era de Dascălu, dacă aş fi recunos­cut acuzaţiile, dar de mine mi se rupea inima. Acuzaţiile mi-ar adu­ce uşor 15 ani de puşcărie. Neg totul. O ţin una şi bună. Am vorbit despre fe­mei și despre fotbal. Este clar cine ne-a turnat. Nu eu, nici Dascălu, căci niciunul dintre noi nu e nebun, ci tânărul care îl în­soţea în acea seară. Neg absolut totul. Mi se sparge capul cu o scrumieră, dar eu ştiu că dacă recunosc că am avut acea discuţie, nu mai văd lumina zilei. Continui să neg”.

„Și acum fac un pas în urmă, pentru a explica tot ce a urmat”, își continuă Mircea Cristian Săi­leanu povestea. „Pe vremea când eram ghid turistic pe litoral, am cunoscut o familie de irlandezi protes­tanţi. Cu doamna Beryl Leake, soţie de pastor, am men­ţinut un schimb de scrisori de-a lungul anilor. Printr-o legătură la Ambasada Americană, îi dau de ştire că sunt în puşcărie şi că voi în­cepe greva foamei. Am un sin­gur as pe mânecă – sunt născut pe 26 ianuarie, aceeaşi zi ca tar­torul comunist, Cea­u­şescu. Beryl merge din om în om în Irlanda și adu­nă semnături. Îi scrie o scrisoare lui Ceaușescu, sem­nată de 300 de oameni, în care îi spune că de ziua mea, 26 ia­nua­rie, va organiza demonstraţii de stradă în Ir­landa. Sunt la spital în ziua a 19-a de greva foa­mei, pe ziua de 19 ianuarie, când mă tre­zesc cu un general de Securitate la marginea pa­tului. Pe scurt, în trei luni de zile, am paşapoarte de apatrid pentru mine, soţie şi fiu…   

După cum vezi, nu am fost un erou, nu am fost în prima linie, ci am căzut ca prostul în această mişcare. De ce nu m-am implicat mai mult? De frică. Ştiam de la tata şi de la puşcăriaşii politici din generaţia lui (tata a fost condamnat politic și a fost la Periprava, unde tu cauți acum morții la­gărului) că dacă te opui comunismului, te vor dis­truge. Dragă Marius, eu nu am fost un erou. Nu am fost un om al curajului inconștient al lui Goma. Dar mai bine să-ți povestesc despre Corfu. E mai frumos, mai dătător de speranțe”.

Profesor în King City

„Sunt expulzat în America, vasăzică. Predau limba engleză la un liceu californian din sătucul uitat de lume, de îngeri şi de Dumnezeu, dar plin de draci și de tineri mexicani, cu numele pompos de King City. Am un salariu bun, ba chiar foarte bun. Prin anul 1999, ne soseşte un nou inspector şef (superintendent) care se uită la grila salariilor, vede că profesorii cu 25 de ani vechime câştigă $14.000/lună şi declară, în pofida contractului dintre sindicate şi administraţia şcolară, că ne va tăia 10-15% din salariu. Ajungem la tribunal. În America, un contract e un contract şi trebuie res­pec­tat. Administraţia şcolii pierde la toate instan­ţele, dar duce lupta până Tribunalul Suprem al Cali­for­niei. Acolo, un judecător furios obligă adminis­tra­ţia școlii să ne plătească toate reținerile din urmă (şase ani!) + dobânzi peste dobânzi de 7%, acu­mu­late. În anul 2005, primesc partea mea de datorie a li­­ceului față de mine, $60.000! Banii cu care achi­tam avansul pentru casa din Corfu. Voia lui Dum­ne­zeu.

Cu nevasta, la o bere

Cum am ajuns în Corfu? Stai să vezi. Familia soţiei mele, Pilar, din Madrid, are un apartament care dă cu ferestrele la o plajă. Cum rost să intri în apă nu e, căci îţi îngheaţă fundul, deschid fe­reastra și mă uit… Vreo doisprezece moşulici (60-70 de ani) joacă fotbal pe plajă. Mi-e clar din cum lovesc mingea că sunt toţi foşti jucători de fotbal. Moşii joacă şi râd. Aleargă şi nu prea. După o oră, îşi iau mingea şi, tot râzând, dispar. Tocmai atunci, soaţa vine la mine și îmi zice: «Soţiorule, hai sa bem şi noi o bere, la barul din colț». Am fost de acord imediat, căci e greu sa găseşti un loc mai plăcut pe lumea asta decât un bar spaniol, unde la orice pahar de bere ţi se pune ceva de mâncare în faţă, unde sa­lamalâcurile sunt delicioase şi bar­manii educaţi şi prietenoşi. Mergem deci la bar, unde dăm nas în nas cu… fotbaliştii vârstei a treia. Le ascult discuţiile. Sunt plăcuţi, educaţi, fără ni­cio agresivitate, fără colţuri as­cuţite, fără invective… Râd, îşi amintesc, povestesc… Iar mie îmi trece o idee prin cap: eu de ce nu aș putea face aşa ceva? Am 60.000 în bancă. De ce să nu cum­păr o casă unde să putem fi toţi fericiţi, noi și invi­taţii noștri, de unde să se audă râ­setele până-n stra­dă? Unde să cumpăr casa? Păi, cum sunt cetăţean grec, în Grecia, nu? Într-o insulă gre­cească. În Cor­fu cel înverzit, pe care-l cunoș­team deja”.

„Eu vreau să exist, așa că scriu”

În Corfu, Cristian Săileanu scrie zilnic. „Eu vreau să exist, aşa că scriu. Scriu tot ce-mi trece prin minte, şi cum versiunea mea e singura pusă pe hârtie, pe aia o vor citi nepoţii mei, şi nepoţii nepoţilor mei, şi poate o mână de alţi oameni”.

Cristian Săileanu e autorul unui monumental dicționar frazeologic englez-român, singura lui carte apărută în țară. Mai are multe alte romane, dintre care unul a fost publicat de curând: „Ma­nual de’ntors acasă – de la Stalingrad”, o carte me­­­morialistică, despre odiseea tatălui său pe front. Dar nicio editură n-a fost interesată de ro­manele lui, din­tre care două, cel puțin, „Parcul cu scorpioni”, povestea tinereții sale agitate, în mij­lo­cul unei găști de golani din București, din parcul de la Biserica Pre­cupeții Vechi, în anii ’70, și Ame­rica, mon amour. Amintiri din băjenie, mie mi se par sen­zaționale; sau Institutul Cultural Român, care, nu e deloc in­teresat de faptul că el a tradus, in­tegral, în en­gleză, opera lui I.L. Cara­giale, iar acum s-a apucat de Sa­doveanu…

Lista lui Săileanu

Săileanu mi se pare un înger. Un înger bronzat, cu barbă albă și deasă, cu râs sonor și călcătura apă­sată. Cel puțin, pentru mine, așa s-a dovedit a fi. După ce a cumpărat casa din Corfu, la mar­ginea sa­tului Aghios Ioannis, la Mircea Cris­tian Săi­leanu „încep să vină invitaţii”, cum spune el. Să-și facă propria echipă de „fotbal pe plajă”. „Pe cine să invit?”, mă întrebam. Răs­­pun­sul l-am găsit imediat: oameni de litere și ar­tă din România, care gem de talent, dar care, dacă ar trebui să trăiască din arta lor, ar fi mu­ritori de foame. Uite, de exemplu, Radu Aldu­lescu, romancier de mare forţă, dar care nu a primit ni­ciun ban din primele 9 (nouă!) ro­mane pu­blicate. Sau istoricul Dumitru An­dre­ca, sau po­etesa Corina Daşoveanu, sau picto­riţa An­gela Tomaselli, sau profesorul univer­si­tar So­rin Barbul, sau istoricul Marius Oprea…”.

„Lista lui Săileanu” e mult mai lungă, de peste 20 de nume de artiști plastici și scriitori. „Şi în felul ăsta, bojdeuca mea îşi primeşte invitaţii de 14 ani… Cât oi mai fi eu în viaţă, va­ră de vară, casa îmi va fi plină… O lege sfân­tă a bojdeucii din Corfu”, spu­ne el, „este că nu ai voie să te cerţi. Nu ai voie să ridici vo­cea. Ai voie să râzi… Altă lege este că pe timpul şe­derii în bojdeucă, invitaţii nu au voie să chel­tu­iască NIMIC, niciun ban. Eu plătesc to­tul”. Și nu e seară, ca invitat al lui Mircea Cristian Săi­leanu, fără o masă la tavernă.

Pe mine, Săileanu, m-a „pescuit” de pe internet. A văzut ce fac, cum sap după morții de la Peri­prava și mi-a scris, scurt, în urmă cu doi ani, dacă vreau să fiu invitatul lui, două săptămâni, în Corfu. Am acceptat și asta mi-a schimbat viața. Anul tre­cut, în mai, revenind la el, am aflat că vecinele lui, două englezoaice, vor să-și vândă casa. Nu aveam toți banii ceruți. Dar totuși mi-au vândut-o: pentru ele conta mult cui lasă casa, iar Mircea Cristian Săileanu a depus mărturie pentru mine. Astfel, am o casă în Corfu, la prețul unei garsoniere de cartier din București.

Așa a rânduit Pronia și Sfântul Spiridon, ocroti­torul insulei, al cărui pelerin sunt deja, să mi-l facă vecin pe Cristian Săileanu. Și nu e de ici, de colo, să trăiești în vecinătatea lui Cristos Românul, din Aghios Ioannis, Corfu, Grecia. Un om minunat, cu suflet mare, în care încape tot satul. Oricine se află în necaz află sprijin la el. Cristi bagă mâna în buzunar și ajută. Împărțită între prietenii români și localnici, se duce, lunar, toată pensia lui ame­ri­cană. La casă mai are rate, dar va fi, odată și odată, a lui. Pentru Cristos Românul din Corfu, mai pre­sus de toate sunt prietenia și milostenia.