Iubirile lui Brâncuși – Doïna Lemny: „Pentru Brâncuși, femeia era o floare gingașă”

– Interviu cu Doïna Lemny, doctor în istoria artei, muzeograf cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris –

Adorat de prietene, venerat de iubite, pre­țuit de femeile care-i treceau pragul ate­lierului, Constantin Brâncuși a rămas în memoria celor care l-au cunoscut înconjurat de nimbul luminos al marilor seducători. Dar cine au fost de fapt femeile din viața lui? După ce și-a pe­trecut aproape jumătate de viață cercetând sculptu­rile, arhivele și corespondența marelui sculptor ro­mân, Doïna Lemny face lumină, publicând un volum eveniment. „Brancusi et ses muses”, cartea apărută la editura Gourcuff Gradenigo din Paris, e fabulos ilustrată și dezvăluie pen­tru prima oară în detaliu poveștile de dragoste din spatele lucrărilor lui.

O blândețe de neimaginat

– Doïna Lemny, de unde această fas­cinație pentru Brâncuși și muzele lui? Ce v-a împins să studiați acest capitol, încât să vă doriți să-l scoateți la lumină într-o carte?

– De-a lungul celor câteva zeci de ani de cercetare în arhivele Brâncuși, am ajuns la convingerea că nu pot să-l desprind pe Brân­cuși de operă și nici opera de Brâncuși. Opera acestui sculptor este indisolubil legată de    prezența unor femei care l-au inspirat, l-au susținut ca prietene, l-au iubit, pe care le-a iu­bit el sau cu care a petrecut momente agrea­bile. Acestei convingeri ale mele i s-a adăugat o întâmplare decisivă, faptul că în 2002-2003 a intrat în fondul Centrului Pompidou din Paris ultimul pachet de arhive Brâncuși, mii de pagini pe care le-am inventariat personal. În urma acestei teribile călătorii, prin toate docu­mentele și corespondența lui, am simțit că pot, în sfârșit, să fac o carte despre muzele lui, o carte la care visam de mult, de cel puțin un deceniu, o carte în care să arăt lumii cum se raporta el la femei.

– Și ce fel de bărbat era Constantin Brâncuși? Cum l-ați descoperit în arhive?

– Dincolo de aura lui de mister, pe care și-o păstrează încă pentru mine, corespondența lui scoate la iveală un bărbat extrem de blând, de agreabil, de atent, un bărbat care știa să se poarte cu femeile. Brâncuși trimitea flori sau ciocolată după o invitație la cină, își susținea moral prietenele sau iubitele în momentele de cumpănă, și-a ajutat compatrioatele mai tinere să-și facă un rost în Paris, se preocupa de starea femeilor din viața lui. Aș zice chiar că avea o adevărată adorație pentru femei. Pentru el, femeia era o floare gingașă, care se cerea ocrotită. Dina Vierny, muza pictorului Aristide Maillol, mi-a spus, când am cunoscut-o la bătrânețe: „Brâncuși era d’un douceur incroyable, de o blândețe de neimaginat. Mergeam des în atelierul lui. De fiecare dată, îmi făcea o cafea. Mă instala pe canapeaua lui. Și, în timp ce beam cafeaua, îi simțeam privirea plimbându-se pe ceafa mea”. Să atingi cu privirea, nu e și ăsta un gest plin de erotism?

Baroana Frachon, Muza adormită

– Din toată galeria de portrete prezentate în carte, prima și cea mai veche prietenie a lui Brâncuși se dovedește cea cu baroana Renée Irana Frachon, soție de magistrat, muziciană și scriitoare. Cum ajunge să-l cunoască pe Brâncuși?

– Brâncuși a cunoscut-o pe Irana Frachon prin 1908, prin două compatrioate românce jurnaliste, Otilia Cosmutza-Bölöni și Marie Bengesco, care publicau articole despre artă în presa vremii și care, cu un an înainte, îl introduseseră la Rodin. Cel mai probabil s-a întâmplat la una dintre soirée-le organizate de ea, în apartamentul din Rue de Courcelles, la care veneau mulți mu­zi­cieni, pictori și scriitori. Impresionată de cum lu­crează, Renée Frachon îi cere lui Brâncuși să-i sculp­teze un bust. E o comandă care durează doi ani pentru a se realiza, pentru că Brâncuși nu încetează să facă schițe și să se interogheze asupra metodei de lucru. Renée îl vizitează la atelier, îi face diverse in­vi­tații la evenimente sau plimbări. Îi scrie de peste tot de unde călătorește. Îi vorbește de familia ei. Încet, încet, se țese între ei o prietenie extraor­dinară, care a durat până la capătul vieții. În 1910, la doi ani de când i s-a făcut comanda, Brân­cuși reușește să ter­mine lucrarea. Muza adormită e o capodoperă! Pri­etenia cu Renée a fost una dintre cele mai impor­tante din viața lui, pentru că Renée era o femeie fascinantă, inte­ligentă, cu care aborda tot felul de subiecte. Uneori, din corespondența lui Brâncuși e evident că între el și unele dintre aceste prietene au exis­tat relații intime. Alteori, lucrurile sunt extrem de discrete și așa și trebuie să rămână. În cazul ba­roanei Frachon, recunosc, însă, că am vrut cu orice preț să aflu adevărul. Renée călătorea foarte mult cu soțul ei, pentru care avea o ado­rație, era îndră­gostită de Orientul Mijlociu, de la Iran și-a luat și numele de Irana. Dar în fiecare an, de Ziua Franței, revenea la Paris, pentru fru­musețea cere­moniilor militare. Își anunța întotdeauna pre­zența și la Brâncuși. Într-o astfel de scrisoare, Renee îi cere lui Brâncuși să o găz­du­iască la el în atelier en garçon (camaraderește) și să îi im­provizeze un mic pat. E singurul indiciu pe care l-am găsit!

Margit Pogany și ochii ei din altă lume

– Destul de devreme apare în viața lui Brâncuși și Margit Pogany, căreia îi datorăm una dintre cele mai frumoase sculpturi ale zilelor noastre: Dom­nișoara Pogany. Cine era Margit?

– Margit provenea dintr-o familie înstărită din Budapesta. Luase cursuri de desen la Baia Mare și sosise la Paris să studieze pictura. Întâmplarea face să-și găsească locuință în apropierea atelierului lui Brâncuși, pe care ajunge să-l și viziteze, într-o zi, cu o prietenă. Descoperă frumusețea lucrărilor lui Brân­cuși, în special pe Narcis, un cap de ghips, în ai cărui ochi exoftalmici se regăsește. E atât de impresionată, încât îi comandă lui Brâncuși un bust. Ce s-a întâm­plat între ei nu știm exact. A fost o flacără de iubire, dar una care i-a aprins atât de tare, încât ea s-a simțit pierdută. Speriată, ca să se adune, ia distanță și pleacă la Lausanne. De acolo îi trimite o scrisoare plină de regrete, în care îi reproșează discret că n-a însoțit-o cu bucurie, ci cu vrăji și farmece, cu un enchantement, în care necuratul a luat forma bucuriei. („le Vilain a pris la forme de la Joie”). Depăr­tându-se, l-a lăsat și pe el să-și calmeze flama, să reflecteze asupra imaginii ei. Chipul lui Mar­git l-a bântuit pe Brâncuși ani în șir. Din 1912, când a realizat prima Domnișoară Po­gany, a tot revenit la acest portret, până în 1933. Ochii exoftalmici dispar treptat, trăsă­turile se esențializează și mai mult, postura de madonă se accentuează, detaliile se pierd. Margit nu s-a mai întors niciodată la el. S-a exi­lat în Australia. La bătrânețe, a vândut bron­zul făcut de Brâncuși Muzeului de Artă Modernă din New York.

Nemaipomenita iubire dintre Tantan și Tonton

– Corespondența lui Brâncuși cu aceste doamne spune destul de multe despre gradul de apropiere și prin felul în care scrisoarea trece, de la un punct încolo, de la „dum­nea­voastră” la „tu”.

– În cazul Baroanei Frachon, forma de politețe rămâne toată viața, ea făcea parte din înalta societate, avea anumite pretenții aristocratice. Cel mai bine se vede însă schimbarea aceasta de registru în cores­pondența cu Marthe Lebhertz, iubita lui, pe care o alintă Tonton și care îl alintă Tantan. Trebuie să fac aici o mică paranteză și să spun că Brâncuși ajunge foarte târziu în Paris, la 28 de ani. Putem bănui că în primii lui ani în Franța toate eforturile sunt ca să se adapteze. În tot timpul care urmează, lucrează din greu să își facă un nume. Cunoaște foarte multe fe­mei, cu care trăiește diverse povești, se lasă purtat de niște scântei de amor, dar pentru niciuna nu-și pierde capul. Ei bine, la 50 de ani, consacrat deja, când o cunoaște pe această tânără dansatoare elvețiană de doar 20 de ani, își dă pentru prima dată voie să iu­bească.

– Marthe Lebhertz, marea iubire a lui Brân­cuși…

– Într-adevăr, o mare, mare iubire, care ajunge la niște culmi aproape paroxistice, la o mare intensitate și pentru că e trăită în mare parte la distanță. Brân­cuși o cunoaște pe Marthe în 1925. E splendidă, înal­tă, mult mai înaltă decât el, și își ține cosițele blon­de împletite deasupra capului. Ajung să se iu­bească, dar la scurtă vreme e nevoit să plece pentru o lună de zile la New York, să pregătească expoziția de la Brummer Gallery. Volumul corespondenței din pe­rioada New York este imens, plin de tot felul de nuanțe, de declarații, de înflăcărări, de mici gelozii, de presupuse trădări, de clarificări și de regăsiri du­reroase. Ea e o tânără inocentă, dar în iubire nici el nu are prea multă experiență. La întoarcere, își ofi­cializează legătura cu Marthe, o prezintă prietenilor, se afișează cu ea în lume. Pentru prima oară în viața lui, el, un adept al legăturilor libere, vor­bește de căsătorie și face planuri să cum­pere o bucată de teren, ca să construiască o casă-atelier pentru ei doi. Doar că Marthe e foarte tânără și încă sub influ­ența părinților ei, care o tot solicită la Ge­neva. Deci e mereu pe dru­muri. Brâncuși e disperat de aceste ab­sențe ale ei. Își do­rește o femeie care să-i fie aproape, să fie o prezență în atelierul lui. Le­gătura lor se destramă natural după o vreme. Brâncuși își dă treptat seama că nu are viitor. Pă­rinții Marthei, atât de încântați că fiica lor se îndrăgostise de un mare artist, își închi­puiau că, prin măritiș, îl vor alătura pe el familiei lor. Or, așa ceva era impo­sibil cu un artist de talia lui Brâncuși, un om fun­da­mental liber. Doi ani mai târziu, din cores­pondență se vede că nu mai e nimic. Marthe călătorește în diverse locuri, ca dansatoare, și îi trimite, din când în când, câte-o carte poștală. Dar nu i se mai adresează cu Tantan, ci cu „Cher Maître”.

La Hobița, cu Eileen Lane

– Brâncuși e frecventat de lumea bună a Pa­risului, invitat, adesea, la casele de vacanță ale acestor doamne din înalta societate. Și, totuși, co­respondența lasă mărturie: cel mai adesea refuză. De ce făcea asta?

– A acceptat invitația Ba­roanei Frachon la castelul ei din Cardesse și la casa lor de pe malul Atlanticului, un­de era mereu alături de so­țul ei. Dar menținea dis­tanța acolo unde simțea că anumite doamne sunt prea în­drăgostite de el. Era pru­dent. A evitat, de pildă, in­­vitațiile multiple ale lui Leo­nie Ricou, care îl iubea. Brân­cuși nu-i răspundea însă cum și-ar fi dorit ea, lăsând-o să înțeleagă că sunt doar prieteni. O invita la promenade, se în­gri­jea de starea ei de sănătate, îi tri­mitea flori cu diverse oca­zii, dar nu încuraja alte gesturi romantice. A făcut această sculptură în lemn, Portretul lui L.R., pe care ea nu a cumpărat-o și pe care el nu i-a oferit-o. Poate că ea nici n-a știut de existența ei. Cum, de altfel, cred că nici Nancy Cunard, o divă a epocii, o fru­musețe fatală, extrem de cunoscută în toate atelierele vremii, o femeie independentă, elibe­rată de chingile familiei și ale burgheziei, poetă ea însăși, n-a știut sau n-a vrut să vadă că Brâncuși îi con­sacrase un bust. Portretul unei tinere femei sofis­ticate a stat pe șemineul din atelierul lui Brâncuși ani de zile și ea nu a zis niciodată nimic, deși ar fi avut bani să-l cum­pere de o mie de ori.

– Povestea lui Brâncuși cu Eileen Lane, ame­ricanca pe care a adus-o în vacanță în România, a suscitat cel mai mult interes aici, în țara natală.

– Pe Eileen o întâlnește într-un moment de suferință. Dărâmată după divorț, decide să facă o călătorie la Paris ca să-și găsească vindecarea. În atelierul lui Brâncuși ajunge exact când el pregătea revenirea în România, în toamna lui 1922. Brâncuși face atunci acest gest menit să-i redea bucuria de a trăi, să o însenineze: o ia cu el. Și călătoria lor în Ro­mânia e grandioasă. Eileen descoperă Sinaia, Cra­iova și Târgu-Jiu. La Hobița, în satul lui natal, se plim­bă cu căruța. Seara, petrec cu muzicanții bătrâni ai satului, în jurul focului și al unor mese îmbel­șu­gate. În fiecare zi, îmbracă costume populare dife­rite, în care Brâncuși o fotografiază cu entuziasm. Bineînțeles, s-au întâmplat niște lucruri intime în această călătorie a lor. Doar că, pe fondul acela de detresse, ea își vede salvarea în el, se visează deja în­tr-o relație. Se îndrăgostește foarte tare, dar senti­mentele nu sunt reciproce. Brâncuși nu e îndrăgostit. Reîntoarsă în America, se simte refuzată, dată la o parte. Patru ani mai târziu, când el ajunge la New York, pentru expoziția de la Brummer Gallery, ea încearcă disperată să dea de el. Îl caută în repetate rânduri la hotel, îi lasă mesaje la recepție. Dar el nu face niciun efort să se întâlnească cu ea. Pe de-o parte, pentru că este extrem de prins cu pregătirea expoziției, cu interviurile, cu invitațiile la diversele di­neuri. Pe de altă parte, pentru că este foarte în­drăgostit de Marthe, căreia îi scrie de două ori pe zi. Trecuse de mult la altceva. Eileen nu încetează să-i trimită scrisori disperate, deși, la urma urmei, tot ceea ce i-a legat e acea călătorie în România. O fe­me­ie demnă și echilibrată s-ar fi oprit de mult. Ea n-a făcut-o, conștientă probabil și de discrepanța inte­lec­tuală dintre ei doi, de ocazia uriașă care i-a alunecat printre degete. Pe Eileen eu o consider, din punct de vedere intelectual, mediocră. O știa și ea probabil, o și scrie într-una dintre ultime­le scrisori: „Vă mulțumesc pen­tru amintirile de pe vremea când mi-ați făcut onoa­rea unei prietenii prețioa­se, înainte să știu că sunt la fel de mediocră ca tot restul”.

– Haideți să facem lumină asupra unei alte povești: s-a iubit sau nu s-a iubit Brân­cuși cu Maria Tănase?

– Există la Biblioteca Aca­demiei o fotografie din 1939, de la New York, unde Brân­cuși participa la o expoziție colectivă. S-a nimerit ca exact în aceeași perioadă să se des­fășoare și Expoziția Univer­sală de la New York, unde România avea un pavilion, pe care el s-a dus, ca orice om, să-l viziteze. Acolo s-a întâlnit cu diverși compatrioți, inclusiv cu Maria Tănase. Cineva i-a surprins atunci în această foto­grafie. Dar nu atât fotografia a dat naștere acestei po­vești, cât scrierile lui Petre Pandrea, în care el fabu­lează despre cum s-au iubit ei doi pe canapeaua din atelier. Ce pot să vă spun cu certitudine e că nu există în documente nicio urmă a trecerii Mariei Tănase prin atelierul lui Brâncuși, nicio scrisoare, nicio adre­să, niciun număr de telefon. Brâncuși avea o colecție impresionantă de discuri, dar niciunul cu Maria Tănase. Există două monografii serioase ale Mariei Tă­nase, am stat de vorbă cu ambii autori să aflu dacă au vreo informație în acest sens. Nici vorbă! La vremea aceea, Maria Tănase era prinsă în alte po­vești de amor.

Vera Moore și copilul lor nenumit

– Atelierul din Impasse Ronsin, în care lucra, dormea, în care era adesea vizitat, pare un soi de centru al lumii lui Brâncuși. Cum arăta el, de fapt? 

– Din clipa în care a început să câștige bine, Brâncuși a închiriat spații alăturate și le-a făcut să comunice între ele, în așa fel încât la un moment dat, atelierul lui avea cinci, șase încăperi. Pe două dintre ele le-a trans­format în adevăratul lui muzeu, în care își instalase operele, pe care le ținea aco­perite cu bucăți mari de pânză și pe care le dezvelea ceremonios când primea musafiri. Avea o cameră pentru sculpturile în lucru, unde păstra și blocuri mari de piatră. Într-o altă cameră, își făcuse laborator fotografic. Preluase pasiunea asta de la Man Ray, care l-a ajutat să-și cumpere și primul aparat de fotografiat. Apoi, era, bineînțeles, camera unde dormea, la etaj. Și camera de primire, cu șemineul de piatră făcut de mâna lui, cu diverse piese de mobilier de lemn, pe care și le construise singur, unde veneau mulți prieteni, muzicieni, pictori, poeți și alți artiști ai vremii, cărora le gătea deseori românește. De lucrat, nu lucra însă niciodată în prezența altcuiva.

– Cel mai mult m-a surprins povestea Verei Moore, iubirea lui târzie, de la 60 de ani care i-a ară­tat până la finalul vieții o venerație greu de în­chi­puit, în ciuda faptului că, la aflarea veștii că e însăr­cinată cu el, Brâncuși a alungat-o brutal din atelier.

– După povestea lui de iubire cu Marthe, convins că nu e făcut pentru căsătorie, Brâncuși e luat prin surprindere de această iubire pentru Vera. La 34 de ani, Vera e o pianistă deja recunoscută în mediul mu­zical englez. Brâncuși se apropie de 60 și se crede de­finitiv imun la încercările dragostei. Într-o scrisoare din 1933, îi scrie: „Mă simt ca îndrăgostit pentru prima oară. Și doar mă credeam vindecat de asta pentru totdeauna”.    El o încurajează enorm în carieră, ea preia curând rolul de secretară și se ocupă de corespondența lui cu marii colecționari americani, cu galeriile și cu editurile de artă. Dar, contrar tuturor aparențelor, Vera nu era o femeie supusă, ci o femeie foarte independentă. Au trăit o relație liberă, la distanță, și s-au iubit foarte, foarte mult. Ei chiar s-au înțeles profund unul pe altul, și-au înțeles căutările artistice. Au continuat să fie foarte apropiați, dar de vizitat, Vera l-a vizitat mereu singură. Și-a crescut fiul la distanță, fericită că îl are. Brâncuși nu l-a recu­noscut niciodată oficial și nu i-a spus niciodată pe nume. I-a plătit în schimb școlarizarea, lucru pe care mi l-a confirmat chiar fiul lor, pe care l-am cunoscut în ultimii ani ai vieții. John Brâncuși Moore era con­știent că era fiul unui mare sculptor, dar era detașat de această chestiune. În puținele dăți în care a în­cercat să afle de ce Brâncuși nu l-a recunoscut, mama lui a făcut dovadă de o imensă discreție: „Nu te in­teresează, e problema mea. It’s my affair!”.

Cartea „Brancusi et ses muses” este în traducere și va apărea în cursul anului 2023. Cei care doresc versiunea în franceză o pot comanda pe www.ladouabufnite.ro

Reproduceri fotografice din cartea „Brancusi et ses muses”