PS MACARIE DRĂGOI (Episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord): „A fost un dar de la Dumnezeu să ucenicesc alături de Înaltul BARTOLOMEU ANANIA”

Acum mai bine de un veac, pe 18 martie 1921, se năștea în satul Glăvile, din Vâlcea, viitorul mitropolit Bartolomeu Anania. În bogata sa viață duhovnicească, pe lângă slujirea credincioșilor și-a bisericii, a format și mul­te destine, printre care și pe cel al Preasfințitului Macarie Drăgoi, episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord. Când încă era student, ÎPS Barto­lomeu l-a ales pentru a-i fi secretar. Anii aceia, în care a fost umbra unuia dintre cei mai mari ierarhi ai ortodoxiei, au fost evocați de Preasfin­țitul Macarie în volumul „10 ani cu mi­tropolitul meu, Bartolomeu Anania”, care, recent, a fost publicat și într-o ediție digita­lă, după apariția în variantă tipărită în urmă cu doi ani. Un eveniment pe care dorim să-l marcăm și pentru cititorii revistei noastre, prin intermediul acestui interviu realizat în Suedia, la sediul episcopiei din Stockholm.

Bătrânul oștean

– Preasfinția Voastră, ați ucenicit în anii tinereții pe lângă ÎPS Bartolomeu Anania, căruia i-ați fost și secretar de ca­binet. Ați cunoscut, așadar, nu doar ierarhul, teologul și scriitorul, ci și omul, pe care l-ați evocat în volumul „10 ani cu Mitropolitul meu, Bartolomeu Ana­nia”, editat la centenarul nașterii, în 2021. De la om aș vrea să pornim și noi acest interviu.    Să spuneți cum slujea, cum se purta, ce citea, ce muzică asculta, pe ce fel de oameni se bizuia?

– Paradoxal, este foarte greu să le faci portrete celor apropiați inimii tale. Oricât te-ai strădui să cuprinzi toate aspectele personalității unui om pe care l-ai cunoscut bine sau care îți este familiar, rezultatul este mai degrabă sărăcirea prin reducerea la câteva trăsături sau la câteva experiențe de viață. Or, omul este mult mai mult de atât. Cel mai la îndemână îmi este să vă spun cum slujea Înaltul Bartolomeu. Atunci când m-a binecuvântat Domnul să pot sluji Liturghia la catedrala din Cluj, alături de Înaltul Bartolomeu, am avut, poate, întâia dată ideea clară despre ce înseamnă să slujești „Cu frică, bucurie și cutremur”, așa cum spune și psalmistul (Psalmi 2, 11). Înaltul era deosebit de angajat și implicat, dar era și foarte blând, foarte sfios, aș spu­ne, foarte atent și plin de bunăvoință. Îți transmitea și ție această stare, încât deveneai foarte atent, la rândul tău, să nu care cumva, din neglijență, să faci ceva nepotrivit cu solemnitatea momentului. Era oarecum un contrast între această stare de prezență timidă și sfielnică din altar și ceea ce transmitea când predica de la amvon, cu cuvintele sale de foc, ferme, chiar categorice. Predicatorul era Leu; litur­ghisitorul era Miel. Cred că aici se îmbinau cel mai bine aceste două calități ale Înaltului, ca unul care adună substanța concentrând-o într-o esență tare: sfiala copilului de țară, a celui care aude pașii lui Dumnezeu și simte freamătul inimilor semenilor săi, atât de poetic evocați în scrierile sale, și dârzenia luptătorului de cursă lungă, a mărturi­sitorului, a „bătrânului oștean”.

La capătul iubirii

– Cum se purta cu oamenii?

– Cu franchețe, direct, fără de vicleșug, și nu doar ca administrator eparhial, ci și în comporta­mentul său cu ceilalți, fie colaboratori, fie prieteni, fie străini. Ura dubla măsură și ascunzișurile „diplo­matice”. Spunea direct ceea ce gândea. Arăta și când era supărat, și când era bucuros sau recu­noscător. Uneori părea dur sau chiar era. Mai ales noi, colaboratorii săi, aveam experiența acestei fațete a personalității sale. Dar duritatea sa era rodul dedicării cu care înțelegea să-și îndeplinească mi­siu­nea sa de slujitor. Căci așa privea arhieria: ca pe o misiune, ca pe o luptă, nicidecum ca pe un premiu primit pentru meritele sale. Astfel că exigența sa cu privire la modul în care trebuie împlinită această misiune ne cuprindea și pe noi, colaboratorii, și nu cunoștea compro­mi­sul. Dar exigența și du­ritatea treceau, la sfâr­șitul tutu­ror, prin filtrul inimii. Da­că ar fi fost doar un lider dur și exi­gent, sec și rigid, nu aș fi rezistat atâția ani alături de el. Dar el era inimos și respecta intimi­tatea celuilalt, personali­tatea sa, viziunile sale. De aceea suntem și atât de diferiți, foștii săi colabo­ratori, și ca per­sona­li­tate/temperament, și ca ocupații sau formare te­o­logică, intelectuală…

– Ce iubea?

– Cred că cel mai mult iubea să fie în slujire, cultivând talantul dăruit de Dumnezeu. Iubea să scrie. Numai dragostea poate fi o motivație sufi­cientă pentru a te putea înhăma la un lucru atât de laborios cum era diortosirea textului Sfintei Scrip­turi. Acesta nu este un demers pe care să-l poată face cineva de unul singur, așa cum a făcut-o Înal­tul, în timp ce avea și alte responsabilități și slujiri importante de la care nu putea și nici nu voia să se sustragă. Este un efort monumental, iar Înaltul a tras la jug cu un zel pe care doar convingerea unei chemări cerești îl poate da. Dar și în creația sa „profană” manifesta același zel și a­ceeași rigoare, aceeași exigență a celui care merge până la capătul iubirii. De aceea a debutat destul de târziu și destul de reticent în literatură; nu se grăbea și nu căuta suc­cesul facil, ci căuta să ofere o creație care să rămână veșnic tânără, vie, nedatată.

– Ce citea?

– Citea despre tot și toate, dar, desigur că iubea să citească literatură română și patristică. Biblioteca sa era imensă. Cabi­netul de lucru, atelierul biblic, era deosebit de dotat și ținea simultan numeroase volu­me deschise pentru consultare, în munca de diortosire a Scripturilor. Dar citea și ziare, iar eu i-am și făcut revista presei, când eram secretar de cabinet, căci era foarte conectat la actualitate. Și după ce a avut internet, „naviga” pentru a citi atât lucruri de interes actual, cât și ceea ce punea la dispoziție noul mediu online din cultura româ­nească sau universală.

– Ce muzică asculta?

– În cabinetul său avea nu doar bibliotecă, ci și o frumoasă colecție de muzică clasică. În cartea „Rotonda plopilor aprinși”, Înaltul povestește că educația sa muzicală i-a fost făcută întâia oară de Anton Holban, dascăl la Seminarul Central din București. Și nu a ținut-o doar pentru el, ci m-a fă­cut și pe mine părtaș bogăției spirituale muzicale pe care o dobândise. Dar avea sensibilitate și față de vechile cânturi românești, culese de pe teren. Foarte mult iubea colindele noastre strămoșești. Când a hotărât să lansăm postul de radio al Arhiepiscopiei Clujului și Feleacului, era foarte atent cu privire la repertoriul muzical de transmis. Considera că nu trebuie sub nicio formă scăzute standardele de dra­gul unor audiențe mai mari, ci, dimpotrivă, vedea rostul unui post de radio bisericesc tocmai în a oferi o alternativă de valoare, față de cele comerciale: fie muzică clasică, fie folclorică, fie muzică modernă, dar de calitate, de suflet.

– Pe ce oameni se bizuia?

– Pe oameni în care simțea că poate avea încre­dere, că nu umblă cu vicleșuguri sau cu scopuri meschine. Nu suporta obrăznicia, lipsa de măsură, neglijența. Asta în ceea ce privește colaboratorii. Avea însă și prieteni vechi, din lumea literară – e arhicunoscută prietenia sa strânsă cu Tudor Arghezi – iar din Biserică, oameni de înaltă spiritualitate, ca vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist și mulți alții, sau prieteni din lumea penitenciară a rezistenței anticomuniste, ca preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, Radu Volcinschi etc.

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră să vă întâlniți, în fragedă tinerețe, cu un astfel de model de ierarh, de om de cultură și, nu în ultimul rând, de părinte duhovnicesc?

– Pentru mine a fost un dar de la Dumnezeu să-l întâlnesc și, mai mult decât atât, să ucenicesc alături de Înaltul Bartolomeu. Nu m-am spovedit la el, deoarece a considerat că duhovnicul meu, la care eram deja, Părintele Episcop de dulce amintire Vasile Flueraș, era mai mult decât „calificat” în acest rol – și avea dreptate. Dar, desigur, relația noastră a inclus și o latură confesivă, căci orice prie­tenie durată în timp presupune și o „spove­danie” reciprocă, o devoalare a trăirilor, senti­mentelor, gândurilor, făcute cu încredere în celă­lalt, chiar dacă lipsită, desigur, de com­ponenta de taină a Bisericii. Și am simțit legătura părin­tească, filială, dar și de prietenie, care se dez­voltase între noi, mai cu seamă când am plecat de la secretariatul Arhiepis­copiei, pentru a mă închinovia în monahism. A fost dorința Înaltului ca eu să fac ucenicia în altă eparhie decât a lui, pentru a evita favo­ritismele. Însă, după o vreme, am descoperit reciproc că ne era dor unul de altul, și astfel am revenit la Cluj, ca eclesiarh al catedralei. Și întotdeauna când ne regăseam, după ce am plecat cu alte și alte misiuni de la Cluj, a fost o reconfirmare a prieteniei dintre noi întru Hristos. Deseori aveam nevoie și ceream sfatul său în cele pe care le aveam de îndepli­nit. La el alergam când aveam nedumeriri cu privire la calea de ales pentru a descâlci felu­rite ițe și încurcături întâlnite pe terenul mi­sionar. Și, de fiecare dată, m-a întărit prin încurajările sale și prin încrederea pe care mi-o dădea. Fără aceste încurajări și fără în­cre­derea cu care m-a creditat mi-ar fi fost mult, mult mai greu.

„Biserica nu e loc pentru vedetism”

– Nu știu dacă este doar impresia mea, dar perioada în care trăim este una în care modelele se împuținează, inclusiv în Bise­rică. Sunt vremuri în care primează moda, și nu modelele. Și dacă nu e doar impresia mea, cum vedeți dumneavoastră această secetă și ce ar trebui să punem în loc?

– Vremuri în care moda a primat față de modele cred că au fost mereu. Ceea ce diferă este intensi­tatea fenomenului și măsura în care se manifestă și în locuri care ar trebui să fie mai la adăpost, cum ar fi Biserica. În Biserică nu ar trebui să fie loc de ve­de­tism, nu ar trebui să fie competiție după „rating” sau „trafic”. Biserica are o cu totul altă pedagogie, dacă nu se lasă influențată de duhul lumesc con­tem­poran. În Biserică, modelul nu poate și nu trebuie să fie nicicând precum „influencer”-ul din lumea virtualizată. Modelul este cel ancorat în viața în Hristos, cel care poate să-ți descopere calea către Dumnezeu, în viața ta de zi cu zi. În acest sens, din nefericire, pot spune că avem o criză de modele, pentru că viața noastră du­hovnicească este în criză. Un rol îl joacă aici și teh­nologia digitală, nu neapă­rat pentru că provoacă de­pendență, ceea ce în pre­zent e aproape inevitabil pentru că este ubicuă și de neocolit. Dependența de tehnologie digitală este un simptom, de fapt, care arată că la bază se mani­festă o secularizare insidi­oasă, penetrantă, a rapor­tului nostru cu Dumnezeu, cu aproapele și cu creația. De aceea simțim această secetă, pentru că este un fenomen care ne afectează pe toți. Cum putem depăși această criză ? Înțelegând cauzele sale și căutând să fim, cum am fost întotdeauna, împotriva curentului secularizant…

„Nordul protestant este întunecat și rece”

– După ce ați ucenicit pe lângă ÎPS Barto­lomeu, ați fost trimis ca păstor al românilor orto­docși din nordul Europei, misiune pe care o evo­cați în recentul dumneavoastră volum „În misiune pe tărâmul vikingilor, mărturisirile unui episcop pelerin”, apărut la Editura Polirom. Fres­ca ținuturilor scandinave pe care o realizați în carte este contrastantă. Pe de-o parte, vă amintiți de prima aterizare în noaptea polară și impresia unor ținuturi reci, la propriu și la figurat, pe de altă parte, evocați întâlniri cu inimi fierbinți sau vieți de sfinți excepționali. Cum este, până la urmă, nordul protestant? Cum arată locul în care slujiți și trăiți, cum sunt suedezii din preajma dumnea­voastră?

– Nordul protestant este așa cum l-ați perceput: întunecat și rece, la propriu și la figurat. Dar în acest întuneric se pot petrece minuni de lumină și de căldură sufletească. Aceste minuni sunt mărturia prezenței lui Dumnezeu în orice ținut, în orice vre­me sau societate. Foarte diferite din punct de vedere cultural, înstrăinate din punct de vedere spiritual, țările nordice pot atrage prin ordinea lor și nivelul înalt al prosperității, dar pot pune probleme mari ca mediu cultural sau duhovnicesc. Misiunea noas­tră, a Episcopiei, este de a oferi nu doar românilor, ci tuturor celor înstrăinați și angoasați de această or­dine culturală și socială scandinavă, un mediu viu, vibrant, cald, în care se pot întreține altfel de legă­turi cu Dumnezeu și cu aproapele.

– Aș vrea să vorbiți puțin despre comunitățile de români pe care le păstoriți. Sunteți, așa cum mărturisiți, un episcop pelerin. Un ierarh în stare să călătorească sute, poate mii de kilometri ca să le fie alături la greu și la bine enoriașilor săi. Îi cunoașteți, așadar, pe români, în intimitate și de aceea aș vrea să vă întreb: ce mai fac?

– Comunitatea românilor din Scandinavia devine din ce în ce mai mare, câteva zeci de mii de români se află risipiți în Peninsulă, ceea ce înseamnă că sunt greu de redus la un numitor comun. Cei mai mulți sunt sub pre­siu­nea momentului: trebuie să-și găsească o slujbă stabilă, o locuință, un rost în societatea în care se află. Mulți, sub această presiune a integrării, nu-și mai pun și problemele de identitate sau care țin de suflet. Din păcate, aceste familii sunt cele mai expuse, și dacă au copii, aceștia de cele mai multe ori sunt „pierduți” sufletește, atunci când adoptă nor­mele nocive ale societății secularizate. Există, însă, din ce în ce mai multe familii de români sau familii mixte care caută „altceva”, de fapt, caută să-și refacă sau să-și regăsească calea spre Dumnezeu, prin Biserică. Multe din aceste familii vin la biserică nu doar pentru a bifa duminical îndatoririle liturgice, ci pentru că simt că aici, la Biserică, este „ceva” care le deschide calea către o altă viață, o altă realitate – singura ce contează, singura ce va rămâne, aflată acuma în facere, ascunsă, tainică. Pentru aceste familii devin importante și datinile, nu ca un lucru pitoresc, ci ca o mărturie a unei altfel de civilizații, o mărturie că „se poate și altfel” și că acest altfel a fost trăit de străbunii noștri.

– La final, aș vrea să vă pun o întrebare care ne frământă pe mulți acasă, în țară: credeți că se vor reîntoarce vreodată acasă românii plecați? Ar putea să joace Biserica vreun rol în această posibilă reîntoarcere?

– Concepția mea despre misiunea Bise­ricii în diaspora este, poate, puțin inedită. O văd oarecum ca pe misiunea profetică din Vechiul Testament, pe timpul marilor exiluri ale poporului iudeu. Adică o readucere aminte că, oricât de ispititoare, de mari și de mărețe ar fi realizările Babilonului, oricât de grase ar fi cărnurile Egiptului, noi suntem departe de casă, suntem robi ai unei civilizații care nu mai are scară către cer. Prin urmare, da, trebuie să revenim acasă – în pri­mul rând „acasă”, în patria cerească, în Împărăția care acum se găsește în Biserică și, în al doilea rând, pe cât se poate, mai mult acasă, la noi în țară,    unde Dum­ne­zeu ne-a sădit cu un anume rost pen­tru mântuire.