Selecția „Formula AS”

* Liviu Groza, „De pe vremea lui Paz­vante. Imagini ale vieţii din trecut în expresii ro­mâneşti”, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 108 p.

Vorbitorii nativi de română folosesc, automat aș zice, expresii și locuțiuni despre a căror origine ha­bar nu au. Lingvistul Liviu Groza, specialist în fra­zeologie românească, domeniu în care a ţinut timp de două decenii cursuri de masterat la „Uni­versita­tea din Bucureşti, explică pe înțelesul tuturor, în car­tea pe care v-o recomand, cum dintr-o serie de „zi­ceri” folosite și azi în limbajul colocvial și în scris „ne putem da seama de felul în care strămoșii noștri se apărau de vrăjmași, se salutau, îi vedeau pe stră­ini, cum înțelegeau Biblia, cum se îmbrăcau, ce mo­nede și ce unități de măsură foloseau, cum petreceau de sărbători și cu ce delicatese îi primeau pe mu­safiri”. Adresându-se deci publicului larg, autorul atra­ge atenţia asupra unor aspecte istorice și cultu­rale care au rămas fixate în memoria lingvistică a românilor, transmise de la o generaţie la alta, de secole. Aşa cum și ateilor le scapă câte un „Doam­ne ferește” când aud de o nenorocire sau „Slavă Dom­­nului” când trec de o primejdie, memoria limbii ne face să rostim îmbinări de cuvinte al căror sens individual nu ne mai e cunoscut (de exemplu „mai mare daraua ca ocaua” pentru situaţiile în care eforturile unei acţiuni sunt mai mari ca rezultatele) sau cu referire la realități apu­se („a o întoarce ca la Plo­­iești”). Multe dintre aces­te combinaţii conţin cuvinte al căror sens s-a îndepărtat de cel originar din slava veche, turcă, neogreacă, polonă, ger­mană etc. sau au dispărut din vocabularul curent odată cu obiectele sau realitățile pe care le denumeau. Au rămas pre­zente doar în expresii, lo­cuţiuni, zicale,    iar explica­ţiile de natură etimologică pe care ni le dă Liviu Groza sunt adesea surprinzătoare chiar și pentru cei ce cred că ştiu bine limba noastră maternă. Putem afla astfel poveştile unor cuvinte din terminologia mi­li­tară medievală care și-au pierdut semnificaţia iniţială. Știați, de pildă, că «buluc» desemna o uni­tate mi­lita­ră de 225 de soldaţi din armata otomană, că «gloată» numea o mare parte a oştirii sau că «șleah­­tă» – care azi e depreciativ – însemna nobili­mea po­lo­neză? Rămânând în domeniul militar, inte­resantă e și povestea cuvântului atât de des con­semnat azi, «șpagă». Ar proveni de la baionetă («span­gă ») cu care vameşii împungeau baloturile de marfă la tre­cerea graniţei și, pentru a evita acest control, se dă­deau bani celui care trebuia să îl facă. Nimic nou sub soare, doar că termenul s-a extins în toate direc­ţiile și a ajuns sinonim cu «mită» și «ciu­buc». Ciu­bu­cul era un soi de lulea: „cum cei care tră­geau din ciubuc păreau nedezlipiţi de acest obiect, a apărut și expresia «a fi îndrăgostit lulea»”. Vorbind tot des­pre influențele lingvistice turceşti, simpatic e capito­lul „Rahat cu apă rece”, despre comutarea semni­fi­caţiei substantivului «rahat», de­venit foarte popular și intrat în numeroase expresii, de la „a se face de rahat” la „a face din rahat bici”. Populari, de ase­me­nea, sunt și azi o mulţime de alţi termeni tur­ceşti, pre­cum cel pentru desemnarea «petrecerii»: chef, chiol­han, zaiafet, bairam, fiecare având la ori­gine o nuanţă diferită (de exemplu «kul­han» în tur­ceşte însemna baie, fiindcă ei obiş­nuiau să petreacă și la băile publice). Puteţi să fiţi uimiţi să aflaţi de la Liviu Groza de unde vin unele expresii pe care le folosim frecvent, dar la care nu ne-am gândit literal niciodată. Iată „înainte de inventarea cartonului, copertele cărților erau făcute dintr-un material rigid, ca­re semăna cu placajul sau cu scoar­ţa copacilor (…). De aici a rămas expresia «a citi o carte din scoar­ţă în scoarţă», de la prima la ultima pagină”. Să vă mai spun că „De pe vremea lui Pazvante” e de citit din scoarţă în scoarţă?