Ce mai face… SILVIA DUMITRESCU: „Eu am bucuria la purtător”

Dna profesoară de la liceul de muzică

– Când te-am întrebat la telefon ce mai faci, mă gândeam că o să-mi răspunzi cântând. Puțini artiști reușesc să exprime mai bine ca tine bucu­ria nebună a muzicii. Când colo, aflu că ești doamna profesoară la reputatul Colegiu Naţio­nal de Muzică „George Enescu” din Bucureşti. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru pedagogie?

– E o pasiune pe care am descoperit-o mai târziu şi din întâmplare: la un moment dat, în urmă cu nişte ani, mi s-a propus să le predau muzică unor pici de grădiniţă; ulterior le-am predat canto-pop unor copii foarte talentaţi de la „Academia de Arte Scenice”, şi uite-aşa mi-am dat seama cât de pasionantă poate să fie arta pedagogiei. Apoi, în urmă cu trei ani, la Colegiul „George Enescu”, s-a deschis o secţie de canto jazz-pop şi m-am simţit deosebit de onorată când am fost invitată să devin profesoară pentru elevii de liceu (clasele IX-XII inclusiv), care mi-au deschis şi mai larg orizontul pedagogic. Onoarea, desigur, fiind cu atât mai mare cu cât eu însămi sunt absolventă a acestei şcoli, iar fiul meu, Iulian, a terminat tot „George Enescu”. Deci studiile în această insti­tuţie sunt, de-acum, o tra­diţie de familie. În plus, consider că rolul meu de pedagog e un privilegiu, fiindcă mi-am dat seama că în viaţa fiecărui om vine o clipă când trebuie să începi să dai înapoi din ce ai primit. În muzică şi în arta cân­tu­lui, în special, eu am avut nişte profesori extraor­di­nari – întotdea­una mă gân­desc, în primul şi-n primul rând, la Mi­haela Run­ceanu, care mi-au ofe­rit enorm, prac­tic, m-au mo­delat ca artist şi consi­der că acum e de datoria mea să le dăruiesc, la rân­dul meu, informaţii, grijă şi atenţie copiilor care vor să devină artişti. Mai ales că, în Facultatea de Mu­zică am avut exact spe­ciali­za­rea pedagogie, iar în anul IV am fost primită la sec­ţia de jazz a pro­fesorului Mircea Tiberian, deci pos­tura de profesor de canto jazz-pop mi se potriveşte mănuşă.

Ce nu scrie pe portativ

– În câmpul muncii, meseria de dascăl e cotată drept foarte grea. În afară de satisfacția pedagogică, exis­tă și oarece bucurii?Tu ești un om emi­namente bucuros, de unde îți tragi sevele?

– Într-adevăr, e mult de muncă, e o meserie care îţi impune o implicare profundă, adică treaba ta nu se rezumă la orele de curs propriu-zise: lucrezi și cu psihicul copiilor, trebuie să vezi foarte bine calităţile lor, pe care, de multe ori, le ţin ascunse sau nici mă­car nu şi le conştientizează, şi trebuie să găseşti metodele cele mai potrivite de abordare. Fiindcă, practic, tu for­mezi nişte viitori artişti şi nu e de-ajuns să-i înveţi doar nişte melodii, ci tre­buie să le deschizi fereas­tra spre o viaţă cu totul aparte! Aşa că noi, la ore, dis­cutăm despre multe, nu doar strict despre mu­zică: despre celelalte pa­siuni ale lor, despre mate­riile şcolare asupra cărora ar trebui să se aplece în mod deosebit, fiindcă îi ajută într-o carieră mu­zicală (eu îi îndemn să ia în serios atât limba română, cât şi limbile stră­ine, fiindcă în jazz se cântă mult în engleză, în franceză, de asemenea, pun accentul pe istorie şi geo­grafie, expli­cându-le că pes­te tot, prin lume, pe unde se vor duce, trebuie să fie ca­pabili să vor­­bească despre ţara lor), despre conduita şi ţinuta sce­­nică, dar şi despre com­portamentul din viaţa de zi cu zi. Le spun că artiştii tre­buie să fie nişte oameni c­ivi­lizaţi, care să se ma­ni­feste cu îngăduinţă, bunăta­te şi genero­zi­tate. Pe de altă parte, mă străduiesc să-i învăţ că trebuie să lupte pentru visurile lor, că trebuie să-şi cultive ambiţia şi să-şi ţină în frâu emoţiile, că tre­buie să reziste în faţa tentaţiilor facilului şi să se dedice studiului, dacă vor să facă performaţă. În sensul acesta, al stăpânirii emoţiilor, de mare ajutor sunt audiţiile din timpul anului: copiii urcă pe o scenă adevărată, în faţa unei comisii şi, uneori, având şi public în sală. E un exerciţiu extraordinar, pentru că aşa învaţă să se concentreze: nu ajungi un artist dacă eşti ex­celent doar la cursuri, iar pe scenă te pierzi şi nu mai reu­şeşti să faci artă din muzica ta. Trăgând însă linie, atunci când vezi că eforturile tale încep să dea roade, că elevii tăi încep să se deschidă, să evolu­eze, să-şi învingă timiditatea şi emoţiile şi să înflo­rească, înfloreşti şi tu: e o bucurie imensă, care merită oricât de multă zbatere.

– Concursurile de TV se folosesc de copii ca să facă audiență. Ce se mai știe azi despre premianți? În condițiile lumii de azi, când copiii sunt dați spre creștere internetului, care îi scoate la pensie pe bunici, ți se pare că studiul muzicii are și un rol te­rapeutic, reușește să-i întoarcă pe copii la fi­rescul vieții?

– Punctual, răspunsul la întrebarea ta e împărţit, întrucât, chiar şi într-un liceu de muzică, nu există uniformitate de la primul până la ultimul elev. Unii sunt mai buni decât alţii, unii sunt mai pasionaţi decât alţii, unii sunt mai dedicaţi decât alţii… E clar că acei copii care sunt cu-adevărat pasio­naţi şi iau muzica în se­rios nu au timp de in­ternet: au atât de mult de studiat, zil­nic, încât che­marea in­ternetului nu se mai face auzită decât foarte slab. Totuşi, la modul general vorbind, dependenţa de telefon există: îi văd şi la ore, pe cei mai mulţi, că sunt mereu atenţi dacă primesc un mesaj sau cine ştie ce altă notifi­care… Eu, sincer, nu prea îi las să-şi con­tro­leze telefoanele, din sim­plul motiv că, aşa cum îţi spuneam, gesturile astea îi deconcentrează, le distrag atenţia de la ce au de făcut… Din păcate, aceşti copii trăiesc într-o lume foarte complicată, iar partea realistă din mine ştie că îi pregătesc pen­tru o viaţă foarte grea: în ge­neral, în societatea pre­zen­tului şi, în particular, în lumea muzicii din Ro­mânia nu se mai ţine cont de talent, de muncă şi de performanţă, ci ascen­siu­nea în carieră e fie con­juncturală, fie bazată pe criterii… subiective, ca să mă exprim delicat. În plus, ca în toate epocile, mai e vorba şi de noroc: şi eu, în perioada debutului, am avut mulţi colegi foarte buni, care însă n-au reuşit să devină nişte nume, ba unii, după nişte ani, chiar au renunţat cu totul la mu­zică. De-asta, îţi mărtu­risesc, eu îmi cam trimit elevii să urmeze Con­servatoare prin alte ţări, în speranţa că poate acolo, cu puţin noroc, vor reuşi să găsească o portiţă, o rampă autentică de lansare… Vezi, şi la noi există unele concursuri televizate, care pretind că desco­peră şi promovează talente muzicale, însă nu doar că am văzut copii foarte dotaţi, care n-au trecut nici măcar de faza primelor selecţii, dar chiar şi cei care au ajuns până în finale, ba chiar au şi câş­tigat, unde sunt azi?! Nicăieri! M-aş fi aşteptat ca măcar pe unul dintre câştigători să-l aud la radio, m-aş fi aşteptat să aflu că lansează un al­bum, că e pe scenă… Aceste concursuri se folosesc de copii ca să facă audienţă, după care nu se mai întâmplă nimic cu ei. În cel mai fericit caz, vreu­nul din ju­raţi mai ia câte un astfel de copil, într-un concert al lui, ca vocalist de backing sau pentru un duet, dar atât. De-asta simt că-i trimit pe elevii mei într-o junglă, în care nimănui nu-i pasă de talentul şi de munca lor, şi mi se strânge sufletul, gândin­du-mă la viitorul lor. Apoi, însă, intervine opti­mista din mine, care-mi spune că nu trebuie să-mi pierd speranţa…

Rețeta bucuriei

– Despre ea, despre Silvia optimista, aş vrea să vorbim: eşti întruchiparea perfectă a energiei pozitive. Mereu în mișcare, mereu veselă, tonică, optimistă… Cum izbutești să aduni atâta bucurie de viață în tine, în vremuri care ne îngheață zâmbetul pe obraz?

– Sunt convinsă că bucuria vieţii vine de sus, de la Dumnezeu – sau, cel puţin în cazul meu, cu siguranţă asta e explicația: bucuria vieţii, eu o am la purtător! Nu cred că poţi să apelezi la nişte tehnici anume ca să o dobândești. Efectul e doar temporar. Bucuria vieţii, aceea reală, funda­men­tală, o ai sau n-o ai, ţi-a fost dăruită sau nu. Altfel, cum aş putea să-mi explic constanţa mea în ceea ce priveşte optimismul, veselia şi perspectiva se­nină asupra vieţii, chiar şi în contextul atât de în­fri­coşător în care trăim?! De-asta, perioada pan­demiei pentru mine a fost extraordinar de grea: lipsa contactului cu oamenii, imposibilitatea de a-i mai îmbrăţişa şi de a-i mai pupa (eu fiind o mare pupăcioasă!), faptul că nu mai puteam nici să le zâmbesc, fiindcă aveam faţa acoperită de mască, asta a fost ceea ce mi s-a părut cel mai crâncen! Şi când mi se mai şi spunea că „Mi-e dor de tine, tu întotdeauna reuşeşti să-mi schimbi starea de spirit, să mă înveseleşti…”, sufeream şi mai mult. Dar uite că optimismul meu a fost răsplătit: am depăşit şi perioada aia, a venit iar primăvara, copacii au început să înflorească, zambilele să ne îmbete cu parfumul lor… Eu cred că întotdeauna, oricât de grele ar fi timpurile, trebuie să ne străduim ca zi de zi să găsim măcar o fărâmă de frumos şi de bine în viaţa noastră şi în oamenii dimprejurul nostru: că doar să vezi totul în negru şi să găseşti defecte la ceilalţi e destul de uşor. Fiecare zi trebuie trăită cu bucurie în suflet: să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a mai îngăduit încă o zi de viaţă şi să ne bucurăm de ea!

– Felul ăsta optimist de a fi pare să te ajute şi în relaţia cu timpul. Pari un om „ieşit din timp”, fără vârstă…

– Rețeta se află în interior. Sufletul mi-a rămas tânăr, copilăria din el mi-a rămas nealterată şi asta mă bucură enorm, fiindcă mă alimentează cu acea prospeţime care contează cu-adevărat: cea interioară. Iar această copilărie inte­rioară mă ajută şi la nivel artistic, în sensul că nu-mi dă voie să mă plafonez, îmi zgândăre permanent curiozitatea şi dorinţa de nou. Sigur, pe de altă parte, când e vorba să iau hotărâri importante, crede-mă, sunt foarte matură. De fapt, în mine există un echilibru just între copilărie şi maturitate. Copilăria şi maturitatea sunt prietene. (râde) Iar dacă vreodată intervine ceva care ame­ninţă să-mi destabilizeze acest echili­bru, am un remediu infailibil: muzica. Pe mine, muzica mă împlineşte şi întot­deauna reuşeşte să-mi redea starea de bine interior. Iar de muzică – slavă Domnului! – nu duc lipsă, pentru că nu e doar pa­siunea mea, ci şi a familiei mele: aşa cum ştii, soţul meu, Florin Oches­cu, este con­siderat unul dintre cei mai mari chita­rişti români, a cântat în multe trupe (în Iris, Holograf, Sfinx, Roşu şi Negru, Curtea Veche 43 etc.), iar acum are propria lui trupă de blues, în vreme ce băiatul nostru, Iulian, e un pianist de mare succes, dar de muzică clasică.

– Povestește-ne puțin despre el.

– O, sunt bucuroasă că acum îl am aproape! Are o perioadă de câteva luni în care stă în România, că altfel el e mai tot timpul plecat din ţară. E foarte apreciat şi simpatizat, atât pentru talentul şi profesio­nalismul lui, cât şi pentru personalitatea lui agreabilă (e un Rac foarte sensibil, născut pe 20 iulie, de Sfântul Ilie, o să împli­nească treizeci de ani). E foarte, foarte solicitat: de exemplu, acum, înainte să se întoarcă în Bucureşti, a avut un contract de şase luni în Vietnam şi un altul, de patru luni, la Bellagio, în Italia. Iulian cântă şi muzică de cameră (în duo, în trio, în cvar­tet şi în cvintet), cântă şi cu orchestra, dar susţine şi recitaluri proprii, de pian… Prin urmare, circulă foarte mult pe glob, ceea ce îi place foarte tare. Dincolo de faptul că marea lui fericire este să fie pe scenă. Or, dacă-l văd pe el fericit, îţi dai seama că eu, ca mamă, sunt la rândul meu fericită.

– S-ajungem la scopul interviului nostru: muzical, ce mai faci? Unde poți fi văzută și as­cul­tată?

– Din păcate, după cei doi ani din timpul pandemiei, când viața artistică a fost blocată, si­tuaţia nu a reuşit să reintre în normal, mă refer la concerte. To­tuşi, eu m-am străduit, chiar şi în condiţiile astea vi­tre­ge, să menţin contactul direct cu pu­blicul: am avut, la Sala Palatului, un concert foarte mare, cu mulţi invitaţi, prin care am sărbătorit trei­zeci şi cinci de ani de activitate; de aseme­nea, am cântat ca invi­tată în mai mul­te dintre con­cer­tele de blues ale so­ţului meu; am mai avut un concert ani­versar, la „The Pub”, unde am invitat mulţi prieteni muzicieni; iar ulti­mele apariții pe scenă le-am avut de 8 Martie, în Târgu Ocna şi Slănic Mol­dova. Şi acum sunt în discuţii cu mai mulţi orga­nizatori de spectacole, pentru nişte concerte, îm­preună cu trupa mea de jazz… Deci, sunt OK, deşi, sigur, n-am mai avut la fel de multe cântări ca înainte de pandemie. Pe de altă parte, nu mă plâng prea tare de situaţia asta: e mai bine că sunt mai rare spectacolele, că altfel n-aş mai avea timp să mă ocup de partea cu profesoratul. Şi n-aş vrea să fiu nevoită să lipsesc de la şcoală, chiar şi motivat. (râde) În orice caz, cei care doresc să mă vadă în concerte e bine să-mi consulte cons­tant pagina de Face­book ofi­cială, de artist, fi­indcă aco­lo îmi anunţ din vre­me toate cân­­tă­rile. La pa­gina de Facebook perso­­nală am renunţat, fiindcă, pur şi simplu, nu a­veam timp să mă ocup de ea şi con­sider că am alte lu­cruri mai im­portante de făcut. În muzică, şi dac-ai avea şapte vieţi, tot s-ar mai găsi lu­cruri noi de în­văţat. Dar ce spun eu?! În via­ţă, în general, me­reu mai ai ceva de în­văţat: cui i se pare că ştie totul greşeşte profund.

– Silvia, ca mare maestră a zâm­betu­lui, ce ești, ai putea să le oferi și cititorilor noștri o rețetă?

– Am chiar două „reţete”! Două melodii, pe care le pot găsi, cel mai simplu, pe pagina mea de Facebook: una este „Primăvara” (muzica a fost compusă de Virgil Popescu, iar versurile, de Dumitru Po­pescu Chiselet), pe care am cân­tat-o împreună cu dragele mele co­lege Luminiţa Anghel, Zoia Alecu, Crina Mardare, Oana Sârbu şi, nu în ultimul rând, împreună cu foar­te buna și regretata mea prietenă, Laura Stoica. Eu zic că oricui se uită la înregistrarea asta, e impo­sibil să nu-i înflorească zâmbetul pe buze. Iar cea de-a doua melodie este „Don-Diri-Don” (aceiaşi doi au­tori), care sărbătoreşte primăva­ra şi pe care am cântat-o, de ase­menea, împreună cu Laura şi cu Luminiţa Anghel, Manuela Fe­dorca şi Crina Mar­dare. Să ne dea tu­turor Dum­nezeu o pri­mă­vară senină şi cu spe­ranţă în suflet!