FILIP FLORIAN (Prozator de linia întâi): ”Nu cred că literatura va dispărea”

– Este unul dintre scriitorii cu un public fidel și un succes garantat. Adevărat „clasic în viață”. Am vrut să aflăm de la el cum se face li­te­ra­tură în timp de criză și ce rețetă alchimică se ascunde în spatele scri­erii unui roman –

„Sunt în stare să scriu, chiar dacă aș ști că nu mă citește nimeni”

– Spuneați că nu credeți în mântuirea prin artă. Și atunci care ar fi rostul ei, al literaturii în cazul dumneavoastră?

– Sigur că arta are și un rol moral, dar cre­deți-mă că ăsta este ultimul lucru la care se gândește un scriitor, ca ceea ce scrie să fie edu­cativ sau moral. Sigur că lumea noastră este foarte amestecată, cu bine și rău, cu pă­cate și virtuți, mult mai mult rău decât bine și mult mai multe păcate decât virtuți, așa că tu, ca scriitor, nu poți sta să sortezi, să scrii numai despre bine sau numai despre rău. Nu poți să decupezi numai marile mizerii dintr-o epocă sau numai lucrurile bune întâmplate atunci. Sincer, bucuria asta amestecată cu foarte multă trudă, dar care rămâne totuși bucurie, în a crea o lume care capătă carne și oase, în care personajele să fie reale în mintea ta, să ieși cu ele la braț pe stradă, e o stare de magie, în care, la modul foarte egoist, îți face plăcere să trăiești ani buni, cât lucrezi poate la o carte. Asta îl motivează pe scriitor. Sigur că magia asta despre care vorbesc nu are ni­cio legătură cu mântuirea, dar dacă aduce, chiar și doar câtorva oameni bucurie, e mare lucru. E atât de rară bucuria adevărată în ziua de azi! Nu mă refer la bunăstarea materială, ci la bucu­ria gratuită pe care trebuie să o cauți cu lupa sau cu lumânarea, ca să o mai găsești. Și gândul că le-ai dă­ruit bucurie unor oameni este o răsplată extraor­dinară pentru cel care scrie sau pictează sau cântă.

– Sunteți un scriitor de succes, dar declarați că nu vă interesează succesul.

– Chiar așa e! Nu mă inte­resează! Am trecut prin destule în viață încât să fiu lecuit de asta. Sunt lucruri mult mai importante pe lume. În fața bolii, în fața morții, te mai interesează tirajul? Și apoi, un scriitor nu poate percepe suc­cesul. Nu sunt un actor pe o scenă care la sfârșitul spectacolului pri­mește aplauze. Scriitorii nu aud aplauze, râsete, plânsete, cereri de bisuri. Literatura este o artă destul de autistă. Doar pe la festivaluri de literatură mai află și scriitorul că, „uite, oamenii chiar au tresărit la ce am scris eu”. E important să știi că ești citit, dar eu recunosc că aș fi în stare să scriu chiar și dacă aș ști că nu mă citește nimeni. Pentru că nu succesul este motorul scrisului. De la un punct încolo, scrisul devine o dependență. Este „medicamentul” care îți oferă echilibru. Ajungi să o faci atât de pătimaș și în timp atât de lung, încât viața ta devine dependentă de scris. E chiar ca un drog. A trebuit să mă mut cu fa­milia într-o casă pe care în mare parte am ame­najat-o singuri, cu mâna noastră, de la zu­grăvit la pus parchet, și asta a făcut ca vreme de un an jumate să nu scriu nimic. Am trăit din ca­uza asta într-o suferință aproape fizică, pentru că nu scriam. Când m-am apucat din nou de scris, m-am reechilibrat. A fost ca și cum mi-am luat vitaminele de care aveam nevoie.

– E ca o injecție cu adrenalină?

– Da, chiar este. Asta însă vine la pachet cu bune și cu rele. Eu ajung să mă simt foarte legat de per­sonajele mele. Îi dai nume unui personaj care este întru totul creația ta. Tu singur îl faci, să zicem, înalt, și cu dureri de genunchi. Atunci, pe tine trebuie să te doară musai genunchii, ca să poți să scrii foarte veridic și credibil despre acea durere. De multe ori, fără să vrei, ajungi să suferi la dramele din propria carte aproape fizic, ca și cum ți se întâmplă ție. Și chiar cred că dacă nu ți se întâmplă chiar ție, e doar o făcătură, e doar un trucaj. Nu e autentic. Credibilitatea unei ficțiuni contează foarte mult. Poți să scrii despre cele mai ciudate chestii, dar dacă ele sună credibil, e perfect.

„Nu scriu, nici bătut, despre prezent”

– Realitatea zilelor noastre este ofertantă pen­tru un scriitor?

– După părerea mea, nu. Singurul lucru ofertant la vremurile noastre este că te alungă din prezent. Pe mine, cel puțin. Marea calitate a timpurilor noas­tre este că mă fac să nu scriu, nici bătut, despre pre­zent. Nu e nimic în acest prezent care să mă atragă, să mă fascineze. În latura mea de om ca toți oame­nii, evident că sunt preocupat de tot felul de lucruri legate de ziua de azi, dar în nici un caz nu aș scrie despre ele. Și cred, în general, că cine spune că poate scrie despre prezent cu distanță și cu aerul că e detașat, minte. Pentru că până nu se decantează cât de cât lucrurile, până nu se aleg apele nu poți scrie. Eu unul am nevoie de o distanță de mă­car câțiva ani de la un eveniment trăit, ca să pot scrie despre el, ca să pot să îl privesc în în­tregul lui. E nevoie de o maturizare a acestui prezent.

„În România, n-a existat disidență”

– Despre comunism ați scris când erați deja matur?

– Da, am avut nevoie de distanță ca să scriu literatură plasată în comunism. Dar în anii 90, am scris gazetărie politică, pe care, până când Ion Iliescu, în sfârșit, nu a mai fost preșe­din­tele României, am făcut-o de-a dreptul fanatic. Făcusem, ca mulți alții, o psihoză cu omul ăsta. Mi se părea că este simbolul răului, care nu mai pleacă de pe capul nostru. După care mi-am dat seama: „Bun! Am scăpat de ăsta! Și ce s-a întâmplat? A urmat o mare deziluzie, iar eu am început să mă simt ca un mercenar. Bun, vin la redacție, scriu despre politică, sunt plătit pentru asta, dar unde mai e flacăra dinainte? Pentru că, din păcate, a urmat o guvernare aproape dezas­truoasă, cu un președinte care a eșuat ca un balon spart, în care noi toți ne pusesem speranța. Culmea e că eu l-am avut și profesor în facultate pe Emil Constantinescu. Recunosc că nu am avut nici cea mai vagă relație. Mi se părea un profesor nesărat, nu am intrat nici eu în grațiile lui, nici el în ale mele. Îi cunoș­team și pe copiii lui și știam povești cam urâțele, dacă nu chiar urâte de-a binelea, aflate de la ei. Și am simțit nevoia să fug. Plus că me­reu amânam momen­tul scrisului. Eu intrasem în presă conjunc­tu­ral. Visam de mult timp să fac literatură. Iar literatura nu prea are legătură cu revoluții, cu insu­recții, cu lovituri de stat, la timpul prezent. Și atunci am avut ne­vo­ie, prin volumul „Degete mici”, să îmi rezolv eu cu mine niște chestii legate de comunism. Și la momentul ăla, am crezut că gata, m-am vindecat.

– Credeți că încă ne mai bân­tuie comunismul?

– Eu cred că e prezent, într-un fel un pic absurd. În sensul în care am ajuns poate cea mai anti­comunistă țară, în condițiile inexis­­tenței comunismului. E ri­dicol de-a dreptul. În continuare, la noi, bună parte din intelectualitatea de bună ca­litate a rămas într-un anticomunism feroce. Și te întrebi: „Cu cine se mai luptă oamenii ăștia? Ce mori de vânt mai văd? Ce duhuri negre?” Și cred că asta este un fel de reparație târzie a lașității jal­nice a intelectualității noastre în timpul comunis­mu­lui. Niciun fel de disidență. Vorbesc de disidență organizată, nu de acte de curaj personale, precum cele ale Doinei Cornea, pentru care, sigur, jos pă­lăria! Îmi pare rău să o spun! Să luăm ca exemplu „Solidaritatea” din Polonia. Închipuiți-vă un cartier întreg din Varșovia, cu blocuri de 10 etaje, în care la ferestrele tuturor apartamentelor erau puse tele­vizoarele cu ecranele îndreptate spre stradă, un gest prin care polonezii voiau să spună guvernului co­munist: „Nu vă mai credem minciunile! Nu ne mai mințiți cu televizorul! Nici nu ne uităm la voi!”. Asta o știu de la niște actori marionetiști de la „Țăn­dărică”, care fuseseră în turneu atunci în Polonia. Ai fi văzut în România comunistă așa ceva? Nici po­meneală! Și atunci, toți artiștii ăștia care au tăcut atunci au simțit nevoia să-și repare tăcerea, deloc glorioasă, printr-un discurs anticomunist virulent, pe care îl practică acum, când nu mai e nevoie. Acum e ușor să dai din gură. Aveam 21 de ani la revoluție, dar nu am nicio garanție că, dacă aș fi avut 41, aș fi fost cine știe ce erou. Dar hai să ne oprim și să vorbim despre lucrurile grave de azi. Cum ar fi, de exemplu, sărăcia. Dar dacă vorbești despre să­răcie, ți se pune imediat eticheta de comunist. „Să­răcie egal stânga egal comunism.” Nu, sărăcie, pentru un om cu suflet, este egal milă și egal nevoia imediată de a ajuta pe semenul tău amărât. Nu cu pachete cu chipsuri și gogoși, ci cu legi care să îi ajute să fie pe picioarele lor, respectați și utili. Noi, însă, ne luptăm cu fantomele comunismului. În țara asta este încă enorm de multă sărăcie și aproape că nu ai voie să vorbești despre ea, că ți se pune imediat o ștampilă în frunte, de comunist.

– Și, oricum, politicienii noștri au mai curând o structură de mafioți decât de comuniști…

– Aaaaa, politicienii noștri nu au o struc­tură de mafioți. Ei chiar sunt mafioți pursân­ge. Ani de zile au făcut greșeala, pe care cred că acum și-o reproșează, de a se băga reciproc la închisoare când venea un alt partid la guvernare. Acum au ajuns la concluzia: „Băi, dar nu e mai bine să stăm noi împreună? Nu ne mai băgăm la pușcărie unii pe alții, facem un guvern și să curățăm tot, tot, tot din țara asta?”. Și dacă ar fi alegeri duminică, cred că pre­zența ar fi sub 25 la sută. Ce să alegi? Între mafia din Napoli și mafia siciliană? Cam asta e oferta.

Cum s-a transformat Estera în soldatul Katja

– Foarte aproape de noi e un război. Poa­te lupta un scriitor contra lui cu armele scrisului?

– Eu am doi prieteni scriitori ucraineni. Unul e un om delicat, șoarece de bibliotecă… Ei bine, omul ăsta a înnebunit la războiul ăsta. Din omul ăla fin și elegant, a ajuns un furios. Mi-a scris că nici mort nu pleacă din Ucraina, s-a dus pe front, luptă cu arma în mână, iar disperarea din e-mailu­rile lui este colosală. „Rușii ăștia de sute de ani ne cal­că în picioare. Cum scoatem un pic, ca neam, capul la suprafață, cum vin din nou să ne calce pe cap. „Cred că Putin e doar vârful aisbergului. Dacă va pi­ca el, va veni altul. Spiritul ăsta im­perialist rusesc aș zice că ră­mâne atemporal. Modul ăsta de a cuceri popoare, de a trata neamuri întregi ca pe jucăriile lor, fără niciun pic de respect față de viața oamenilor, nu moare. Iar cealaltă prietenă a mea, Katja Pe­trows­ka­ya, care a scris un roman superb, apărut și la noi, la Humanitas – „Poate Estera” – locuiește la Ber­lin, pentru că s-a căsătorit aco­lo. Dar chiar la Berlin fiind, s-a transformat și ea într-un fel de sol­datul Katja. Ajută re­fugiați cu transport, cu cazare, cu ajutoare, cu tot ce se poate face. E greu de spus ce poate face un scriitor în astfel de condiții. Și oricum, cu toții s-au axat pe lu­cruri practice. Au și oamenii ăștia, ucrainenii, dreptul să fie lăsați în pace. Nu să le tot spună Mos­cova cum să fie și ce să facă. Știu ei mai bine cine sunt. Eu sunt chel, da. De­geaba vine cineva să îmi spună: „Băi, pletosule!”. Din pă­cate, cred că starea de luptă te face in­ca­pabil să scrii. Nu văd cum Katja Pe­trow­skaya ar putea, jumă­tate de zi, să fa­că ce face ea pentru refu­giații din Ucrai­­na și cealaltă jumătate să stea și să scrie liniștită despre războiul ăsta. Nu mai ai cum. Toată energia ta se duce. Cred că aproape înnebunești. Războiul e război.

– Iar noi suntem aproape de el…

– Aproape și totuși departe. E colea, geografic. Țin minte când era războiul din fosta Iugoslavie că prietenii din Timișoara îmi spuneau cum vedeau flă­cările de la bombardamentele ameri­ca­nilor peste sârbi. Dar suntem, totuși, și de­parte. Cei din țările din fosta URSS sunt mult mai aproape, sufletește vor­bind, pentru că au simțit mai mult decât noi, pe pielea lor, ce poate rusul. Modul rușilor de a strivi alte popoare este extrem de crud. Demo­crația nu există. Multipartidismul, la ei, e o glumă.

Acolo țarul e țar. Că îl cheamă Nikolai, Putin sau Stalin, el e tătucul, și ce vrea el asta se în­tâmplă. Acum divaghez un pic, dar vă voi spune o întâmplare. Am fost la un moment dat la un festi­val, unde erau și un scriitor bosniac, și unul rus. Bosniacul luptase în război și a trăit pe pielea lui, niște atrocități teribile. Era student la Medicină, când viața l-a trimis la război. Rusul era tot timpul, nu beat, ci pulbere de beat. Nu știa nicio altă limbă decât rusa și, de câte ori îl vedea pe bosniac, îi spunea: „Te felicit pentru că i-ați omorât pe porcii de bosniaci”. Și îi arăta că avea tatuat pe braț, un simbol al unei mișcări extremiste care există și în Rusia, și în Serbia. Bosniacul, cu calmul unui om normal și civilizat, îi spunea: „Eu sunt bosniac. Nu pe mine vrei să mă feliciți”. Cred că în alea trei zile, rusul l-a felicitat de vreo 50 de ori pe bosniac, pen­tru că i-a omorât pe „porcii de bosniaci”, iar bos­niacul de 50 de ori i-a spus: „Eu sunt bosniac”, iar ru­sului, care la 7 dimineața deja băuse 600 de vodcă, nici că îi păsa. Și mi-am dat seama că ăla era expresia în stare pură a spiritului naționalist ex­tremist rusesc. Degeaba ne gândim noi că dacă dis­pare Putin se va schimba ceva. Așa e poporul ăla. E în sângele lor. Dar nu au respect nici pentru vie­țile lor. Mi-a povestit traducătorul meu în germană despre o întâmplare din al doilea război mondial, când românii au întors armele, dar să fim serioși, am devenit imediat o țară ocupată, iar armata noas­tră a ajuns pe frontul de vest sub comanda rușilor. Și, la un moment dat, era o scenă tipică de luptă, cu un râu, un pod și un deal. Pe deal, erau ampla­sate două mitraliere germane, care secerau orice soldat inamic. Orice pluton care încerca să treacă podul era măcelărit. Comandantul rus își trimitea soldații, ruși ca și el, direct la moarte. Mureau ca muștele. O zi, două, trei, până când un ofițer din ar­mata română i-a spus comandantului rus: „Nu mai trimite acolo oameni, mai ales ziua, că nu au nicio șansă. Hai măcar să așteptăm să se întunece”. Și rusul i-a replicat senin, în­tr-o română aproximativă: „Dar iesti distui ruși. Ci dacî mor?”. Așa că dacă ei nu au res­pect pentru viețile lor, ce așteptări să ai? Car­tea la care lucrez acum este despre acea pe­rioadă. Am început-o în 2016, în pace, într-o Eu­ropă liniștită și bineînțeles că sunt tul­burat când văd că scene din cartea mea rede­vin realitate. Exact asta se întâmplă acum. Mă gândeam, când am început să scriu cartea (deși sunt, în general, imun la ce se vinde), că acest roman nu va interesa decât pe câțiva oameni îndră­gostiți de literatură, pentru că e vorba despre lucruri de demult. Și nu am cum să nu fiu uimit, când văd că lucrurile alea de demult au devenit de o actualitate absolut șocantă. Tot nu ne învățăm minte. Rostim fraze geniale ca „cine uită trecutul e condam­nat să îl repete”, dar a învățat cu adevărat ceva ome­nirea din frazele astea? A făcut un minim pro­gres? Sigur, puterea uitării este uneori leac curat. Ce-ar fi să nu ui­tăm nimic? Ar fi, literalmente, de netrăit, de la fie­care individ, la societăți întregi. Din fericire, uitarea mai poate șterge din amintirea vechilor răz­boaie, a vechilor masacre, dar are și partea, al naibii de rea, că tocmai ea, uitarea, deschide calea că­tre re­petarea vechilor războaie, a ve­chi­lor masacre.

– Cum ar fi bine să fie lu­mea?

– Cred că fiecare om e bine să fie lăsat să aibă păsărica lui. Care cu literatura, care cu dansul, care cu alpinismul… Până la urmă, asta înseamnă libertate. Se plâng unii că nu se mai citește. Eu nu cred că e așa, dar până la urmă, lumea se schimbă, și ăsta este mersul nor­mal al lucrurilor. Să ne supărăm pe progres e ca și cum, atunci când au apărut trenurile și auto­mo­bilele, s-ar fi plâns unii că: „Ui­te, dom­nule, nu mai merge ni­meni cu ca­lul!”. Nu cred că li­teratura va dis­părea. E posibil ca cititorii să de­vină o minoritate, dar o mi­no­ritate de bună calitate, iar literatu­ra va încerca să pună lumea asta pe și­nele bune.

Foto: MIRCEA STRUȚEANU