DORA GAITANOVICI (Muziciană): „M-am născut cântând”

„Am ales basmele”

– Mare bucurie să vedem că un finalist de la Vocea României îşi găseşte drumul în muzică! Cu atât mai mult, unul foarte tânăr. Dragă Dora, în­tâmpinăm cu aplauze primul tău album, „Des­cân­tec”, un disc rock cu influenţe folclorice,    inspirat din basme româneşti. Care este povestea lui ?

– Albumul acesta a prins formă odată cu mine, adică în clipa în care am început să înţeleg care ar trebui să-mi fie drumul în muzică. A fost un moment în viaţa mea artistică, în care am tras o linie şi m-am întrebat: încotro?    A durat ceva timp, dar am găsit destinaţia: sinceritatea. Să fii sincer în ceea ce faci este unicul mod prin care poţi fi mulţumit. Onestitatea nu are ocolişuri, compromisuri, nu poartă poveri sau regrete. Răs­punsul acesta a venit la destul de mult timp după finala de la Vocea României 2018, o pe­rioa­dă destul de confuză pentru mine. M-am re­găsit când am mizat pe sinceritate. Sunt tânără, nu am suficientă experienţă de viaţă încât să-mi permit să scriu despre mine, aşa că am consi­derat că ar trebui să cânt despre ce-mi place foarte mult, ceva ce ţin eu mereu aproape. De aceea am ales basmele. Mă regăsesc în foarte mul­te din temele lor, sunt universale, şi cred că oamenii ar trebui să se întoarcă din timp în timp la ele. Aşa s-a năs­cut albumul „Des­cântec”.

– Personaje de basm grupate câte do­uă, de parcă ar fi într-un dia­log…

– Aceasta e şi ideea discului. Am com­pus „Manole” prima dată. Un timp, melodia a fost doar fredonată, fă­ră cuvinte. Abia în ultima clipă mi-au încolţit versurile în minte. Procesul acesta e ceva repetitiv la mine, chiar stârneşte pa­nică între colegii de trupă. Cuvintele vin ultimele, uneori doar cu zile înainte de înregistrări sau concerte. Cât despre linia melodică a piesei, ea era aşa, cumva… vicleană. Mă tot încerca, îmi dă­dea târ­coale şi, dintr-o dată, legenda meş­terului Ma­nole s-a lipit, pur şi simplu, de partituri. Un timp a stat singură melodia asta, un monolog, dar încet, în­cet, şi-a cerut replica. Aşa a apărut „Ana”, pere­chea, cântec ce a devenit favoritul publicului în selecţia naţională Eurovision de anul tre­cut. Cu acest cuplu s-a pus prima cărămidă a dis­cului. Apoi, din basmul „Făt-Frumos din lacrimă” s-au născut piesele „Cosân­zea­na” şi „Făt-Frumos”, din Mioriţa, „Moldo­vea­nu” şi „Mioriţa”, iar deasupra lor, „Soa­rele” şi „Luna”. Pentru acest ul­tim „cuplu”, ideea mi-a dat-o fosta mea pro­fesoară de română din liceu. I-am po­vestit la o întâlnire despre conceptul acestui disc şi că simţeam că-i lipsea ceva. „Soarele şi luna”, mi-a spus ea direct, de zici că era ceva firesc. M-am luminat, efec­tiv, şi melodiile parcă s-au scris sin­gure. Albumul este închegat de unica piesă care stă singură, fără pereche, şi care-i dă titlu: „Descântec”. În concerte, ea ne ofe­ră cea mai mare energie, parcă ar fi po­vestea noastră, a trupei, şi ne dezlănţuim inter­pretând-o.

– Tocmai vă aflați în turneu. Cum sunt primite basmele rock?

– Să văd în con­certele avute până a­cum oameni care cântă versurile mi se pare ceva inimaginabil de frumos. Mă umplu de re­cunoştinţă. Mulţi, pu­­ţini, un om dacă e în public, dar acela să ştie exact de ce a venit, e cel mai frumos lucru care ţi se poate în­tâmpla. Un sen­timent copleşitor.

„La 13 ani, băteam țara în lung și-n lat”

– Dora, eşti foarte tânără, dar vorbeşti de par­că ai avea ani şi ani de experinţă. De când cânţi?

– Dintotdeauna. M-am născut cântând. Aşa cred, fiindcă nu există niciun moment pe care să-l pot numi începutul vieţii mele muzicale. Părinţii m-au înscris la pian de foarte mică, au simţit ceva în mine. Educatoarele din grădiniţă m-au încurajat şi ele, la fel şi primul profesor de muzică. Am avut cursuri muzicale încă din grupa mică, iar eu tot de atunci eram deja în cor şi mergeam la concursuri. Vedeţi, calea mea a fost limpede de la început. La trei­sprezece ani, băteam ţara în lung şi în lat cu trupa Undercover din Buzăul meu natal. Mu­zicieni şi cu patruzeci de ani mai mari decât mine, vă daţi seama câte am învăţat de la ei?! Mult timp am cântat cu aceşti instrumetişti extarordinari, uce­nicia mea acolo s-a înfăptuit. Cum să-mi gestionez emoţiile, oboseala şi timpul, cum să montez instrumente, cabluri, toate amănuntele astea care ţin de rutina unei trupe de la ei le-am învăţat. Da, am ştiut mereu că viaţa mea va fi muzicală, totul a venit firesc, de la grădiniţă până la Conservatorul pe care-l termin anul acesta. Singurul amănunt de care nu eram sigură era sec­ţiunea din facultate pe care să o urmez: canto clasic, compo­ziţie pop… M-am hotărât după ce am cântat la Cerbul de Aur, în faţa unei orchestre simfonice. Atunci am ales compoziţia cla­sică. Eram la vârsta majoratului şi pe acea scenă am realizat că a compune pentru o orchestră este ceea ce îmi doresc să stu­diez. Și chiar am intrat prima pe listă.

Părinţii, centrul universului

– Au avut mare încredere părinţii să te lase să zbori atât de repede, la doar trei­sprezece ani. Îți mai țin și azi partea?

– Părinţii sunt centrul uni­versului meu. Poate că sună banal să spui că ai susţinerea părinţilor ori­când, dar eu chiar îi simt cu mine per­manent. Până şi cablurile pentru instrumente mi le face tata, inginer fiind. Un semn să dau, și părinţii sunt lângă mine imediat. Orice im­pas am avut, de mână cu ei l-am depăşit.

– Ei îţi citeau şi poveştile care te inspiră azi?

– Mama, da, care e pro­fe­soară de chimie. De foarte mică, ascultând poveş­tile citite de ea, seara, am fost atrasă de aceste personaje mitice, de întâm­plări fantastice, de eroi. Ei au fost „prietenii” mei dintotdeauna, ei mă în­soţesc şi mă inspiră de atunci până azi.

– Dora, eşti o apariţie foarte interesantă: în viaţa de zi cu zi, o copilă cuminte, iar pe scenă, o adevărată fiinţă descătuşată. Care aspect ţi se potriveşte mai bine?

– De fapt, mie îmi este teamă să fiu în viaţa de zi cu zi aşa cum sunt pe scenă. Aş zice că eu sunt mai degrabă cea din concerte, acolo simt că nu mă judecă nimeni, că sunt într-o lume liberă şi dezin­hibată. Viaţa reală mă ţine în nişte norme, în frica de exces. Am aşa, o cumpătare care vine din edu­caţia primită acasă. Scena, luminile, sunetele, pu­blicul îmi alungă, însă, toate reţinerile.

„După «Vocea României» nu urmează nimic”

– Îţi propun să revenim o clipă la „Vocea României”. Spuneai că, după concurs, ai trecut printr-o perioadă confuză. Observăm şi noi că destinele majorităţii concurenţilor au acest deznodământ: dispar în neant! Foar­te puţini fac carieră după emisiune. De ce?

– Ai dreptate, şi voi încerca să răspund din perspectiva mea. Mă încadrez în acest tablou, la rândul meu am fost dezorientată după finală. Părea că toți aşteptau de la mine să mă lansez în vedetă pop atât de mult, că ajun­sesem şi eu să cred asta. Doar că mereu mă trezeam înapoi la pian, la saxofon, la flaut, înapoi la rock. Am realizat că eu nici măcar nu ascultam muzică pop, cum era să devin un „pop-star”?! Aşa că am şters totul cu buretele şi am ales să fac ce-mi place. Mie mi se pare că m-am luminat târziu, dar totuşi, realizez că sunt la vârsta la care îmi permit să mai şi greşesc. Cât despre concursul propriu-zis, cel pu­ţin două lucruri îţi sunt de real folos: oa­menii pe care-i cunoşti şi ritmul infernal în care se lucrează. Nesomn, zeci de ore con­secutive de repetiţii, realizarea unui moment artistic complex în doar câteva zile. Sincer, mi-a pus mintea pe bigudiuri, ca să spun aşa. În acest vacarm, nu apuci să gândeşti prea mult, poate doar să visezi că, dacă te descurci bine, toate uşile se vor deschide. Ei bine, imediat după finală, cineva mi-a spus aşa: „Nu te sună nimeni!”. Şi nimeni nu te sună. Toate luminile se sting, iar tu eşti exact unde erai înainte, ba chiar mai derutată. Se aude doar eco­ul propriei respiraţii. Ca şi îna­inte de concurs, ţine numai de tine, de noroc şi de ambiţie să nu te pierzi de tot. Eu mă simt noro­coa­să, să-i fi găsit pe bă­ieţii din trupă, tineri şi plini de entuziasm. Chiar şi cu o oare­care în­târziere, mă simt noro­coasă că nu m-am rătăcit în bezna aceea. Acum constru­im împreună ceva fru­mos, pas cu pas. E greu, mai ales partea ce ţine de imagine, de organizare, lucruri pe care chiar acum le învăţăm, şi cred că sunt cel mai dificil aspect în industria asta. E mai uşor să creezi decât să vinzi ce ai creat.

„De când sunt studentă la Conservator, freamătul gândurilor este mai accentuat”

– Dora, dar timp să fii o tânără de douăzeci de ani, mai ai? Să te plimbi, să te distrezi, să iubeşti, nu doar să munceşti?

– Eu nu simt că muncesc. Pur şi simplu, aşa trăiesc: într-o lume a ideilor, a sunetelor. Îmi place foarte mult ce fac, aşa că nu-mi dau deloc seama când trec zilele sau cât sunt de obosită. Probabil că în timp voi re­simţi asta, dar a­cum chiar deloc. Min­tea mea nu doar­me niciodată – idei, idei, idei se agită acolo perma­nent. Aşa am fost mereu, dar în ulti­mii patru ani, de când sunt studentă la Conser­vator, frea­mătul gându­ri­lor este mai accen­tuat. Cele pentru tru­pă iau pauză doar când apar ide­ile pentru orches­tră. Sau, câteodată, se amestecă: teme de vioară care îşi cer locul în piese rock. Ce mai, eu aud muzică mereu, absolut în fiecare secundă a vieţii mele. Dar am o viaţă foarte frumoasă, zic eu. Vedeţi, am fost crescută de părinţi sub în­demnul de a nu sta degeaba ni­cio­dată. Niciodată! Am rămas cu lucrul acesta atât de adânc scris în mine, încât, chiar şi atunci când mă plimb, eu sunt mereu atentă în jur, caut lucruri care mă pot ins­pira. Uneori îmi vine câte o idee şi o notez repede pe loc, de teamă să nu o irosesc. Am fost învăţată de ai mei să nu trec nepăsătoare pe lângă nimic şi intenţionez să ur­mez sfatul acesta toată viaţa mea. De altfel, eu merg acasă aproape la fiecare sfâr­şit de săptămână, nu pot sta mult timp departe. Mai nou, tata are o fermă de capre. Un inginer îndrăgostit de animale! Acel loc, între dealurile Buzăului, lângă pădure, a devenit paradisul. Câinii mei iubiţi, numărul nelimitat de pisici, caprele acelea vesele şi, foarte dragă mie, o mă­găriţă. Vă spun, e cel mai simpatic animal din lume! Un loc de poveste a creat tata, iar eu am drag de toate făpturile din el. Acolo, da, mi-aş dori să am mai mult timp de stat.

De când avem acel loc, realizez cât de important este să ne păstrăm aproape de natură. Pentru mine, cel puţin, e o sursă de apă vie, ca-n poveşti. Când văd că sunt înţepenită, că nu mai am idei, merg pe munte. Mai nou, iau şi bă­ieţii din trupă. Simt eu când e vremea unei excursii, a unei drumeţii, a pădurii, a ier­bii. Remediul func­ţionează de fie­ca­re dată: ne scoa­te din blo­caje. Na­tura este a doua „scenă” în care mă simt liberă şi întot­deauna ins­pirată. Nu ştiu da­­că a­cestea sunt lu­crurile pe care ar trebui să le fac la douăzeci de ani, eu doar vă răs­pund cu toată sin­ceritatea.