LIVIU POP (Trupa BluesCore): „Ca artist e bine să fii liber, să cânți ceea ce simți”

Eveniment discografic

Lansarea al­bu­mu­lui de debut al BluesCore, tri­oul format din muzicieni experimentați – Hanno Hofer, Raul Kusak și Liviu Pop, se conturează ca unul dintre cele mai interesante evenimente disco­grafice ale primăverii. L-am invitat să ne poves­tească despre disc și despre turneul de lansare pe bateristul trupei, Liviu Pop, al cărui entuziasm de a se întoarce acasă din Statele Unite, unde s-a sta­bilit din 1989, se simte în efer­vescența fiecărui concert.

Ideea discului a venit în pandemie

– Sunteți apreciați de iubitorii români de jazz și blues pentru stilul original, condimentat cu lungi improvizații. Se potrivesc ele cu rigoarea unui disc?

– Ca trupă, am început prin a cânta piese clasice de blues, cărora le-am adăugat arome, culori per­so­nale, improvizații ce duceau în zone de jazz, funk, soul. Nu am căutat să rămânem în anumite delimitări stilistice, ca artist e bine să fii liber, să cânți ceea ce simți și te inspiră, iar explorările noas­tre instrumentale s-au dovedit a fi pe placul publi­cului. Treptat, am început să scriem piese originale, și astfel s-a născut acest prim disc, care este con­cen­trat mai mult pe melodie, păstrând pentru con­cert plăcerea de a ne da frâu liber impro­vizațiilor. Albumul propune piese pe care apoi sperăm să le dezvoltăm live, dar nu vor suna niciodată la fel. Ideea discului a venit în timpul pandemiei, când am fost stopați din activitățile pe care le aveam și fiecare a propus câteva piese compuse personal. A început ca o corespondență online, ne-am trimis unul celuilalt piese, idei, iar în iunie 2021, am venit în România și am înregistrat albumul. De aici vine titlul discului, „Six 21”, luna a șasea a anului 2021 a însemnat momentul în care s-a întâmplat o oarece revenire, muzicienii au putut urca din nou pe scenă, ne-am reîntâlnit cu publicul. Asta a însemnat foarte mult pentru noi, dar cred că și pentru public, care și-a dat seama cât de mult i-a lipsit întâl­nirea di­rectă cu muzica, cu artele. Atunci am avut un tur­neu îndrăz­neț prin România, iar titlul este dat în memo­ria plăcută a revenirii pe scenă.

„Pe Hanno l-am cunoscut la Vama Veche”

– În general, în lumea jazz-ului, for­mu­­lele se schimbă foar­te des. Voi, în ciuda dis­tanței, sunteți de mai mulți ani un trio foarte sudat.

– Cu ani în urmă, am cântat o perioadă cu Raul Kusak, într-un duo de jazz, pură impro­vi­zație sce­nică, mai apoi am lansat un proiect solo de muzică electro­nică, cu care am cântat vreo lună de zile, în Vama Ve­che. Acolo l-am cunoscut pe Hanno, venea noap­tea la concertele mele și, la un moment dat, am pornit acolo un trio de blues, cu el și cu Clay Windham, un american care acum nu mai este printre noi. La vreun an distanță, am înființat acest trio, cu Hanno și cu Raul, i-am găsit și un nume, în ideea că blues-ul este esența, punctul de pornire spre alte aventuri muzicale. Reacția publicului, ca­re ne-a încurajat și ne-a dat încrederea, ne-a făcut să mergem mai departe. E o „afacere” foar­te sim­plă, merge sau nu merge, te vrea publicul, îți face plă­cere să cânți pentru el, continui. Ne-am potrivit atât stilistic, cât și ca personalitate, ne-am regăsit nu numai pe scenă, ci și în afara ei, pen­tru că eu cred că un muzician își aduce personalitatea de zi cu zi și pe scenă. Hanno vine cu umorul său spe­cific, ce se regăsește și în mu­zică, Raul cu expe­riențele sale din diferite do­me­nii, între care și muzica de teatru, eu cu expe­riențele adunate din co­laborările numeroase cu artiști străini. Pe sce­nă, ne punem în valoare unul pe celălalt. Ne face plăcere să ne întâlnim, să mer­gem împreună în tur­nee, există și un respect reci­proc. Fiecare are activitatea sa, cu alte trupe, pro­iecte, iar atunci când reușim să ne în­tâlnim, o dată, de două ori pe an, ne bucu­răm și profităm la maxim de moment.

– În muzica voastră adie un par­fum, o aro­mă foarte retro, pare că vine din alte timpuri… De altfel, e o „modă” răspândită în toate zonele artei.

– Textura aceasta sonoră este tributul nostru pentru muzica numită blues, pen­tru clasic. Încer­căm să res­pectăm și să păstrăm și spiritul clasic, dar să explorăm și direcții contem­porane. Bluesul este o muzică națio­nală în Statele Unite, scena muzicală e bine sudată, și com­petiția se desfășoară la un nivel ridicat. Cred că am putea face față, muzical vorbind, cu BluesCore, dar discuția este alta. Noi suntem trei români. Eu spun că am avut șansa de a asimila, trăind acolo, un pic mai bine acest stil. Mi se pare dificil să putem cap­­tura cu exactitate nu­anțele, texturile, așa cum o fa­ce unul care s-a năs­cut în acea cultură. Este unul din motivele pentru ca­re am ales o muzică ins­­tru­men­tală și am ales să nu fim puriști, dedicați unui sin­gur gen, ci să cău­tăm o modalitate de ex­pri­mare originală. Blue­sul are o au­ră de universalitate, poa­te fi simțit și de un român și de un argen­tinian, la fel ca un ame­rican. Dar de cântat, e alt­ceva. Ar tre­bui măcar să trăiești o vreme acolo, să ajungi să înțelegi de unde vin toate aceste stări care formează bluesul, de ce se cântă într-un anumit fel, cu acea intonație, acel vers, nuanțe foarte fine, ce țin de acea au­ten­ti­citate. Tehnologia te ajută să ajungi ime­diat    la in­formație, dar, oricât de bun „burete” ai fi, oricât ai studia, as­ta nu te face și să înțelegi frământarea asta a bluesu­lui, trebuie să trăiești emoția pe care o transmite.

„De peste 15 ani, mă întorc în România, alături de instrumentiști americani de blues”

– Aș vrea să aflu ce te motivează să străbați atâta drum, să vii din America, unde activezi în ca­drul unei scene foarte bine consolidate, și să cânți în România. Care este plăcerea de a stră­bate România în turneu?

– A, ce mă bucur că mă întrebi asta! De peste 15 ani, mă întorc în România    alături de instru­men­tiști americani de blues. Îmi place faptul că atât ar­tiști de aici cât și publicul se simt inspirați de acești cântăreți. La un moment dat m-am gândit ce-ar fi să cânt în proiecte au­tohtone, românești, și așa am ajuns la BluesCore. Plăcerea mea este să descopăr în locu­rile în care cântăm (și am avut mai multe turnee prin locuri interesante), oameni care vin cu dorința de a asculta blues. În acest moment al dominației tehnologiei, ce se simte și în muzică, poți spune „Dar de ce să merg eu la concert, să bat drumul până acolo, să dau banii pe bilet, când pot să stau bine merci aca­să și, cu un singur click, într-o se­cundă, să ascult ce muzică vreau eu din lumea asta?” Poți asculta toa­tă muzica din lume, dar nimic nu se com­pa­ră cu sentimentul de a fi într-o sală de con­cert, lângă muzicieni, să le simți res­pirația, transpirația, să fii ală­turi de alți oameni ca tine. Este vorba de a împărtăși muzica ală­turi de cei­lalți. Când eram mai tineri și nu aveam inter­netul la dispoziție, atunci când puneam mâna pe un disc, era eveniment, ne strângeam mai mulți la unul din noi acasă și îl ascultam împreună, îm­păr­tășeam acea e­mo­ție. Ce plăcere a­veam, ce în­semna această au­diție colectivă! A­ceas­tă bucurie se mai păs­trează la concerte. Re­venind la întrebarea ta, am desco­pe­rit acești oa­meni, prin toate locurile prin care am că­lă­torit în România, cu BluesCore. Iată un exem­plu: Bra­șo­vul. Prima oară am cântat acolo în mijlocul săp­tămânii, nu știa lumea de noi, au venit foarte puțini spectatori, unii spun că au fost 13, alții 30, nu știu exact. Dar, cu acei spectatori, a ieșit o seară ma­gică! Au receptat într-un mod fan­tastic mu­zica noastră, iar noi ne-am simțit excep­țional alături de ei. Au transmis mai departe priete­nilor, amatorilor de muzică, și de atunci, când cân­tăm acolo, în acel club, avem o întâlnire specială, cu 200 de bra­șoveni. Avem o relație specială și cu Si­biul, cu Bu­zăul, acolo unde funcționează o „rețea” de amici, ce se activează atunci când în oraș se întâmplă un eveniment cul­tural special. Noi, în afara participă­rii la festivaluri mai mari, cântăm în săli de 100-200 de oameni, și asta-i fru­musețea, apro­pierea, intimitatea ce se creează între trupă și spectatori. După concert, ră­mânem să dis­cutăm cu ei, poate și bem o bere îm­pre­ună. Pentru mine, as­ta-i marea re­­com­pensă. De aceea, am și de­­dicat acest album fani­lor noștri, un disc sim­plu, sin­cer, înregis­trat și produs di­rect de noi.