Sârbu Romulus, numit în copilărie Romică, și-a vândut luna trecută boii, vacile și vițeii. După ani de zile de stăruințe „la coada vacii”, a dorit să se elibereze de programul „fără ceas”, de dus vitele la păscut prin pădure și pășuni, pentru a se ocupa de propria sănătate. A trăit bine de pe urma vacilor, dar a muncit fără răgaz, fără odihnă de sărbători. Pe lângă orele dedicate vitelor, a avut puterea de a-și construi și o casă nouă cu trei camere, lipită de bătrâna căsuță a mamei Veta, bunica lui, în care și eu, ca prieten și vecin, mi-am petrecut multe zile din copilărie. Ruinată și tristă, casa de demult va sfârși în toamnă într-o stivă de lemne de foc. Ocupat cu doctorii, Romică a găsit, totuși, puțin timp să-mi istorisească câteva întâmplări de demult. L-am ațâțat să ținem vii amintirile Gorjului, raiul nordului oltenesc. L-am convins, și una dintre povești începe așa: aveam 13 ani, când mi-a cerut mama să mă duc cu ea să luăm o căruță de coceni. Am încărcat-o, m-am suit deasupra și am plecat. Când ajungem, deschide mama porțile și, dintr-o dată, ca la comandă, a izbucnit o furtună, un vârtej… Abia mă țineam de cocenii mai groși, să nu mă ia… Nu înțelegeam de unde avea atâta putere vântul sălbatic… Dar o lumină roșie-roșie a trecut pe lângă capul meu și s-a învârtit în jurul casei. Fără niciun zgomot… Mama s-a trântit la pământ și mi-a șoptit: „Stai lipit de coceni, Romică, bagă-te-ntre snopi!”. Era un zmeu! Flutura ca un steag cu coadă… Sub coasta drumului care merge de la noi la Cărbunești, aproape de Vierșani, era un păr înalt, în tulpina căruia știam o scorbură… Acolo a intrat, l-am văzut din car… Părul avea peste un metru diametrul, era bătrân și scorburos. Altă dată, eram bolnav, umblam din spital în spital. Nu-mi găseau boala și mă simțeam tot mai slăbit. Am ajuns acasă, îi rugasem să mă externeze, să fiu pe patul meu, dacă o fi și-o fi… Mă rugam la Dumnezeu să mă ia, să nu mă chinuiesc atât. Tot rugându-mă când cu voce tare, când în gând, deodată am auzit în tindă o voce clară, metalică, de bărbat: „Romică! Romicăăă!”. M-am speriat, nu recunoșteam vocea aia… Din nou și din nou: „Romicăăă!” M-am ridicat și deodată am început să merg, am ieșit în tindă și nu am mai auzit nimic. În ființa mea parcă a crescut o vioiciune, o forță nouă, o iuțeală electrică… Putere, putere! parcă îmi șoptea cineva la ureche. Am iuțit pasul, iar până seara mi-au trecut febra și tremuriciul, mi-am recăpătat vocea, mă copleșea o vioiciune, o iuțeală dumnezeiască… Parcă ar fi fost chiar Domnul cel care mă strigase. Încet, încet, mi-am revenit. Și să ți-o spun și pe ultima: cică la Țicleni, într-una din zile, ai lui Colici au aflat că într-un copac bătrân este o scorbură cu un zmeu. După ce l-au găsit, au luat o găleată cu motorină și i-au dat foc. Ardea copacul, ardea și zmeul, curgea untura din el pe cărare. De frică, bieții oameni au luat-o la fugă, făcându-și semnul crucii. N-au fost pociți dar nici că s-au mai dus la Țicleni, pe drumul zmeilor. Vremuri trecute, vremuri uitate. Țăranii pier, și odată cu ei și zmeii. Moare satul, mor cu el și poveștile. Tristețe mare.
Romanian