
Am participat, în această primăvară, la un tur ghidat dedicat artei stradale din București și am descoperit un oraș paralel, necunoscut față de orașul în care m-am născut. De la mii de abțibilduri minuscule lipite pe stâlpi, la picturi uriașe făcute pe pereți, tinerii își transmit mesajele printr-o artă efervescentă ieșită din sălile expoziționale, chiar acolo, în forfota străzii, sub ochii tuturor. Alternative Bucharest dezvăluie atât străinilor, cât și bucureștenilor dornici să-și cunoască mai bine orașul lumea neștiută a artei stradale.
Graffiti – un mesaj direct
– Întâi de toate, îți propun să trasăm limitele „jocului”. Mulți oameni strâmbă din nas când văd un perete sau un vagon de metrou pictat. Care este diferența între vandalism, graffiti și artă stradală?

– De multe ori, graffiti-ul reprezintă un semn distinctiv făcut de un puștan care vrea să se mândrească în fața cunoscuților, să-și vadă însemnul pe un perete. Arta are o altă motivație. Nu-i doar pentru gașca ta, ci pentru toată lumea. Poate fi tot un scris sau un desen pe perete, dar dacă te oprești, ce vezi te stârnește, privești și te întrebi cine l-a făcut, de ce l-a făcut, îți spune ceva, îți trezește sentimente, amintiri, îți transmite un mesaj, atunci e artă stradală. Banksy, de pildă, cel mai faimos artist stradal, are lucrări care se vând cu milioane de euro. Graffiti-ul are intenția de a trage un semnal, de a transmite un mesaj direct. Se pare că primul graffiti a avut o motivație romantică, un tânăr a vrut să atragă atenția iubitei. Mai apoi, graffiti-urile au umplut zidurile cartierelor periculoase ale marilor orașe americane, ca semne de marcare a teritoriilor diferitelor bande. Graffiti-ul poate să atragă atenția asupra faptului că tinerii nu au un spațiu dedicat în care să se manifeste creativ. Am să dau un exemplu din București, legat de limita între artă, graffiti și vandalism. Un politician s-a plâns pe rețelele de socializare de faptul că tinerii au vandalizat cu graffiti-uri o casă-simbol a istoriei liberalilor, de pe bulevardul Dacia. Problema reală era felul în care acea casă fusese lăsată în paragină ani în șir de statul român, graffiti-urile n-au făcut decât să atragă atenția asupra acestui fapt. Urmarea a fost că politicianul a propus o lege prin care amenzile au crescut de zece ori și chiar a cerut pedeapsa cu închisoarea, însă casa aceea se află în continuare în paragină, nu s-a schimbat nimic.
Zidurile cu informații
– Tu nu ești artist, ci inginer. Ce te-a atras la lumea aceasta, cum ai ajuns să faci tururi ghidate despre arta stradală?

– Eram interesat un pic de arta stradală, însă declicul s-a produs în 2018, când am participat la un astfel de tur în Berlin. Știam că există tururi legate de istorie, de arhitectură, dar nu și de artă stradală, însă când m-am întors la București, am aflat că avem și noi. Am considerat însă că bucureștenii nu ar plăti un bilet destul de scump, la fel cum plătesc străinii, pentru a merge la un tur despre desene pe zidurile orașului lor, așa că am inițiat acest tur bazat pe donații, fiecare contribuie cu cât consideră. Asta, desigur, după ce m-am documentat bine, am luat legătura cu artiștii, am aflat multe informații de la ei. Soția mea mi-a atras atenția asupra stickerelor, habar nu aveam ce-s alea, iar acum, între 18 și 20 mai, organizez a treia ediție a festivalul internațional de stickere. E o formă de artă stradală mai puțin cunoscută, lipită pe stâlpii de la trecerile de pietoni sau pe panouri de afișaj, care, pe un suport fizic foarte mic, practic, un abțibild, poate transmite mesaje foarte puternice. Turul propus de mine a pornit însă de la cea mai vizibilă formă de artă stradală, arta murală. Am făcut un traseu care să unească cei mai importanți pereți din zona de centru a orașului, iar pe parcurs, vorbesc și despre ce apare demn de menționat, case de patrimoniu sau diferite alte forme de artă stradală. La primul tur, în 2019, s-a înscris o singură persoană și aceea era tot ghid, așa am început.
– Acum ai grupuri numeroase, formate în majoritate din străini. Participă și bucureșteni? Ce impresii le lasă acest București alternativ?
– Am observat că media de vârstă este de 22-35 de ani, dar m-am bucurat să văd că vin și părinți cu copii sau oameni de 60-70 de ani. Turul meu nu este conceput strict pentru turiști, de aceea e mai lung cu o oră față de celelalte, are spre trei ore și jumătate, pentru că sunt multe lucruri pe care vreau să le arăt. Chiar și așa, am avut o persoană din București, care, pe parcursul a două luni, a venit de trei ori la tur. Străinilor le place faptul că, deși ne aflăm în zona centrală, descoperă străduțe și spații care nu se află chiar lângă obiectivele turistice clasice și nu ar fi ajuns altfel la ele. Mi-am dorit să atrag bucureșteni și, în general, proporția este de 50%. Îmi spun că au descoperit Bucureștiul cu alți ochi, că au trecut de nenumărate ori printr-un loc, dar nu au ridicat privirea să vadă desenul de pe perete sau nu știau ce înseamnă, nu le-a trecut prin minte că un perete ar putea avea în spate atâtea informații și mesaje.
„Leopardul tăcerii”
– Ne poți da câteva exemple de astfel de povești? Uneori, mesajul este foarte încifrat, îl pot înțelege doar inițiații.

– Da, sunt cazuri în care artistul nu oferă cheia, lasă privitorului libertatea totală să caute să înțeleagă ce a vrut să exprime sau să-și facă singur povestea sa. Oamenii pot vedea într-un simbol diferite lucruri, în funcție de experiența, bagajul cultural al fiecăruia, iar artistul este curios să afle ce interpretări se dau lucrării sale. Dacă mesajul este foarte personal, nu ai cum să-l descifrezi. Pentru mine, cel mai frumos mural, mai ales prin tehnica folosită, este portretul lui Constantin Brâncuși, realizat de artistul portughez Vhils, pe peretele din complexul studențesc Moxa. Așa cum Brâncuși spunea că el nu sculptează, ci dă la o parte ce este de prisos dintr-un bloc de piatră, Vhils nu adaugă straturi, ci le scoate, prin diferire procedee, între care și folosirea dălții, a ciocanului pneumatic sau chiar a unor mici explozibili. Unul dintre muralurile cele mai mari și mai pline de înțelesuri ascunse este „Leopardul tăcerii”, de la intersecția Budișteanu cu Grivița, în spatele palatului Știrbey de pe Calea Victoriei. Lucrarea a venit ca un răspuns al grupului Nom Crew, la reacția preoților care, cu șapte ani în urmă, au pus presiune pentru îndepărtarea unui mural realizat de mai mulți artiști, o reinterpretare a imaginii cu Sfântul Gheorghe ce ucide balaurul. Avem în prim-plan pe preafericitul Daniel, cu mantia plină de graffiti-uri, pentru că în această scenă el este vandalul ce distruge munca unor artiști, iar deasupra, un leopard uriaș, o aluzie la diferența între lucrurile pe care le afișăm și cele pe care le avem în spatele „gardului”. Leopardul acesta nu are pete, ci litere care spun „acesta nu este un leopard, ci fricile noastre, petele noastre, păcatele noastre. Înainte să o dai de gard, întreabă-te ce e un leopard.”
– Cine sunt acești artiști ale căror lucrări sunt expuse sub ochii tuturor, dar își doresc să rămână anonimi? Există o comunitate în care se regăsesc?
– Cei care lucrează oficial au lucrări comandate, vin din diferite zone artistice și nu fac numai artă stradală. Unii vin din zona benzilor desenate, alții din graphic design, din pictură. Unii au început din copilărie cu graffiti-urile și apoi au făcut studii la Arte sau la Arhitectură. Sunt foarte puțini cei ce trăiesc numai din asta, cei mai mulți au un alt job, iar asta o fac din plăcere. Le place ideea de a se manifesta într-un spațiu public, în care lucrarea lor e accesibilă tuturor, o văd toți, indiferent de bagajul cultural. Da, există o comunitate ca orice comunitate de artiști, cu prietenii, dispute, concurență, solidaritate.
– Turul tău ghidat începe cu o fotografie din decembrie 1989, un zid scris cu vopsea. Unde se situează arta stradală din România, față de țările în care a luat amploare în anii ‘70?
– Au mai existat și înainte de 1989 acte de curaj, precum cel al liceanului Mugur Călinescu, care scria mesaje antisistem pe zidurile din Botoșani, fapt pentru care a plătit cu viața. Dar erau mari excepții. Aș răspunde cu o afirmație a lui Joachim Umlauf, directorul Institutului Goethe, care spune că Bucureștiul îi amintește de Berlinul de acum 30 de ani. Da, suntem în urmă față de Vest, dar există o efervescență, o sete de recuperare.