VALI DOBRIN (Fondator al turului „Alternative Bucharest”): „Înainte să o dai de gard, întreabă-te ce e un leopard”

Am participat, în această primăvară, la un tur ghidat dedicat artei stradale din Bucu­rești și am descoperit un oraș paralel, ne­cu­noscut față de orașul în care m-am născut. De la mii de abțibilduri minuscule lipite pe stâlpi, la pic­turi uriașe făcute pe pereți, tinerii își transmit me­sajele printr-o artă efervescentă ieșită din sălile ex­poziționale, chiar acolo, în for­fo­ta străzii, sub ochii tuturor. Alter­native Bucharest dezvăluie atât stră­­i­nilor, cât și bucureștenilor dor­nici să-și cunoască mai bine orașul lumea neștiută a artei stradale.

Graffiti – un mesaj direct

– Întâi de toate, îți propun să trasăm limitele „jocului”. Mulți oameni strâmbă din nas când văd un perete sau un vagon de metrou pictat. Care este diferența între van­dalism, graffiti și artă stra­da­lă?

– De multe ori, graffiti-ul repre­zintă un semn distinctiv făcut de un    puștan care vrea să se mân­drească în fața cunoscuților, să-și vadă însemnul pe un perete. Arta are o altă motivație. Nu-i doar pentru gașca ta, ci pentru toată lumea. Poate fi tot un scris sau un desen pe perete, dar dacă te oprești, ce vezi te stârnește, privești și te întrebi cine l-a fă­cut, de ce l-a făcut, îți spune ceva, îți trezește sen­timente, amin­tiri, îți transmite un mesaj, atunci e artă stra­dală. Banksy, de pildă, cel mai faimos artist stradal, are lucrări care se vând cu milioane de euro. Gra­ffiti-ul are intenția de a trage un semnal, de a trans­mite un mesaj direct. Se pare că primul graffiti a avut o motivație romantică, un tânăr a vrut să atragă atenția iubitei. Mai apoi, graffiti-urile au umplut zidurile cartierelor periculoase ale marilor orașe ame­ricane, ca semne de marcare a teritoriilor di­feritelor bande. Graffiti-ul poate să atragă atenția asupra faptului că tinerii nu au un spațiu dedicat în care să se manifeste creativ. Am să dau un exemplu din București, legat de limita între artă, graffiti și vandalism. Un po­litician s-a plâns pe rețelele de so­cializare de faptul că tinerii au vandalizat cu graffiti-uri o casă-simbol a istoriei libe­ralilor, de pe bule­vardul Dacia. Problema reală era felul în care acea casă fusese lăsată în paragină ani în șir de statul român, gra­ffiti-urile n-au făcut decât să atragă aten­ția asupra acestui fapt. Urmarea a fost că po­liticia­nul a propus o lege prin care amenzile au cres­cut de zece ori și chiar a cerut pe­deapsa cu închi­soarea, însă casa aceea se află în continuare în paragină, nu s-a schimbat nimic.

Zidurile cu informații

– Tu nu ești artist, ci inginer. Ce te-a atras la lumea aceasta, cum ai ajuns să faci tururi ghidate despre arta stradală?

– Eram interesat un pic de arta stradală, însă declicul s-a produs în 2018, când am participat la un astfel de tur în Berlin. Știam că există tururi legate de istorie, de arhi­tectură, dar nu și de artă stradală, însă când m-am întors la București, am aflat că avem și noi. Am considerat însă că bucu­reștenii nu ar plăti un bilet destul de scump, la fel cum plătesc străinii, pentru a merge la un tur despre desene pe zidurile orașului lor, așa că am inițiat acest tur bazat pe donații, fiecare contribuie cu cât consideră. Asta, desigur, după ce m-am documentat bine, am luat le­gătura cu artiștii, am aflat multe informații de la ei. Soția mea mi-a atras atenția asupra stickerelor, habar nu aveam ce-s alea, iar acum, între 18 și 20 mai, organizez a treia ediție a festivalul internațional de stickere. E o formă de artă stradală mai pu­țin cunos­cută, lipită pe stâlpii de la trecerile de pietoni sau pe pa­nouri de afișaj, care, pe un suport fizic foarte mic, practic, un abțibild, poate transmite me­saje foarte puternice. Turul propus de mine a por­nit însă de la cea mai vizibilă formă de artă stra­dală, arta murală. Am fă­cut un tra­seu care să unească cei mai im­portanți pereți din zona de centru a orașului, iar pe parcurs, vorbesc și despre ce apare demn de menționat, case de patri­moniu sau diferite alte for­me de artă stradală. La primul tur, în 2019,    s-a înscris o singură per­soană și aceea era tot ghid, așa am început.

– Acum ai grupuri numeroase, formate în majoritate din străini. Participă și bucureșteni? Ce im­pre­sii le lasă acest București alter­nativ?

– Am observat că media de vârs­tă este de 22-35 de ani, dar m-am bucurat să văd că vin și părinți cu copii sau oameni de 60-70 de ani. Turul meu nu este con­ceput strict pentru turiști, de aceea e mai lung cu o oră față de celelalte, are spre trei ore și jumătate, pentru că sunt multe lucruri pe care vreau să le arăt. Chiar și așa, am avut o persoa­nă din București, care, pe par­cursul a două luni, a venit de trei ori la tur. Stră­inilor le place faptul că, deși ne aflăm în zona cen­trală, descoperă străduțe și spații care nu se află chiar lângă obiec­tivele turistice cla­sice și nu ar fi ajuns altfel la ele. Mi-am dorit să atrag bucu­reșteni și, în gene­ral, proporția este de 50%. Îmi spun că au descoperit Bucu­reș­tiul cu alți ochi, că au trecut de nenu­mă­rate ori printr-un loc, dar nu au ridicat privirea să vadă de­senul de pe pe­rete sau nu știau ce în­seamnă, nu le-a tre­cut prin minte că un perete ar putea avea în spate atâtea infor­mații și mesaje.

„Leopardul tăcerii”

– Ne poți da câ­teva exemple de ast­fel de povești? Une­ori, mesajul este foarte încifrat, îl pot înțelege doar ini­țiații.

– Da, sunt cazuri în care artistul nu oferă cheia, lasă pri­vitorului libertatea totală să caute să înțe­leagă ce a vrut să exprime sau să-și facă singur po­vestea sa. Oamenii pot vedea într-un simbol diferite lucruri, în funcție de experiența, bagajul cultural al fiecăruia, iar artistul este curios să afle ce inter­pre­tări se dau lucrării sale. Dacă me­sajul este foarte personal, nu ai cum să-l descifrezi. Pentru mine, cel mai frumos mural, mai ales prin tehnica folosită, este portretul lui Constantin Brân­cuși, realizat de artistul portughez Vhils, pe peretele din complexul studențesc Moxa. Așa cum Brâncuși spunea că el nu sculptează, ci dă la o parte ce este de prisos din­tr-un bloc de piatră, Vhils nu adaugă straturi, ci le scoate, prin diferire procedee, între care și folosirea dălții, a ciocanului pneumatic sau chiar a unor mici explozibili. Unul dintre muralurile cele mai mari și mai pline de înțelesuri ascunse este „Leopardul tăcerii”, de la intersecția Budișteanu cu Grivița, în spatele palatului Știrbey de pe Calea Victoriei. Lucrarea a venit ca un răspuns al grupului Nom Crew, la reacția preoților care, cu șapte ani în urmă, au pus presiune pentru    îndepărtarea unui mural re­alizat de mai mulți artiști, o reinterpretare a ima­ginii cu Sfântul Gheorghe ce ucide balaurul. Avem în prim-plan pe preafericitul Daniel, cu mantia plină de graffiti-uri, pentru că în această scenă el este vandalul ce distruge munca unor ar­tiști, iar dea­supra, un leopard uriaș, o aluzie la dife­rența în­tre lucrurile pe care le afișăm și cele pe care le avem în spatele „gardului”. Leopardul acesta nu are pete, ci litere care spun „acesta nu este un leo­pard, ci fri­cile noastre, petele noastre, păcatele noastre. Înainte să o dai de gard, întreabă-te ce e un leo­pard.”   

– Cine sunt acești artiști ale căror lucrări sunt expuse sub ochii tuturor, dar își doresc să rămână anonimi? Există o comunitate în care se regă­sesc?

– Cei care lucrează oficial au lucrări comandate, vin din diferite zone artistice și nu fac numai artă stradală. Unii vin din zona benzilor desenate, alții din graphic design, din pictură. Unii au început din copilărie cu graffiti-uri­le și apoi au făcut stu­dii la Arte sau la Arhi­tectură. Sunt foarte puțini cei ce trăiesc numai din asta, cei mai mulți au un alt job, iar asta o fac din plăcere. Le place ideea de a se manifesta într-un spa­țiu public, în care lu­crarea lor e accesi­bilă tuturor, o văd toți, in­di­ferent de bagajul cul­tural. Da, există o comunitate ca orice comunitate de artiști, cu prietenii, dispute, concurență, solida­rita­te.

– Turul tău ghidat începe cu o fotografie din decembrie 1989, un zid scris cu vopsea. Unde se situează arta stradală din Româ­nia, față de țările în care a luat amploare în anii ‘70?

– Au mai existat și înainte de 1989 acte de curaj, precum cel al liceanului Mugur Căli­nescu, care scria mesa­je antisistem pe zidu­rile din Botoșani, fapt pentru care a plătit cu viața. Dar erau mari ex­cep­ții. Aș răspunde cu o afirmație a lui Joa­chim Umlauf, directorul Institutului Goethe, care spune că Bucureștiul îi amin­tește de Berlinul de acum 30 de ani. Da, suntem în urmă față de Vest, dar exis­­tă o efervescență, o sete de recuperare.